Cărți din ultima vreme: Vara 2020

Vara asta n-a fost vara de stat sub o umbrelă cu o cafea rece în mână undeva cald, ci mai degrabă de stat sub geam, pe canapea, încercând să supraviețuiesc canicula.

Top 3:

  1. Fernando Pessoa, The Book of Disquiet. Se spune că o glumă portugheză zice așa: “Care sunt cei mai faimoși scriitori portughezi? Fernando Pessoa.” Un fel de om invizibil în viața de zi cu zi (translator, fără un cerc de prieteni și ambiții profesionale), Pessoa a meditat și scris constant pe ce-a apucat: hârtii, carnețele, șervețele, etc. fără intenția de a publica. Câteva personaje (la interpretarea cititorului dacă sunt ca niște personalități multiple ale autorului sau nu) scriu din perspectiva vieții dintr-un fel de tărâm între realitate și ficțiune . Traducerea asta e printre cele mai recente și complete. E fascinant cum descrie insighturile din meditație cu măiestria unui scriitor romantic. Mi-a luat mult timp să-i citesc cartea, dar a meritat efortul. E ca jurnalul nerostit al minții mele, în special în zilele în care, după cum spune el, „solitudinea mă chinuie; sunt oprimat de compania altora [și] prezența altor persoane îmi distrage atenția de la gândurile mele ” (Bonus: un review New Yorker din 2017)
  2. Scott Barry Kaufman, Transcend. Kaufman își începe cartea în care Maslow și-a părăsit notițele și prelegerile înainte de a muri. Este vorba despre ierarhia nevoilor lui Maslow, mai precis ultimul pas de care Maslow scria cu multă înfierbântare, dar nu a văzut niciodată lumina zilei din cauza presiunii din partea colegilor săi și a altor agenții guvernamentale. Cartea explică faptul că “Piramida lui Maslow” așa cum a fost popularizată nu există de fapt în scrierile psihologului, pentru că n-a fost vorba niciodata de o piramidă, ci o ierarhie; etape de dezvoltare a ego-ului. Iar ierarhia nu se oprește la actualizarea nevoilor, ci la transcenderea ego-ului: momentul în care ți-ai construit un sine suficient de stabil incât te poți raporta la orice alta ființă vie ca un alt sine independent, cu agenție și cu nevoile sale, care nu le contrazic sau neagă pe ale tale.
  3. Gabor Maté, Scattered. Gabor Mate, un doctor Canadian de origine maghiară are o abordare radical diferită asupra tulburării de deficit de atenție, pentru că și el suferă de asta. Aduce argumente convingătoare pentru felul în care mediul nostru socio-emoțional joacă un rol cheie atât în cauza, cât și în tratamentul afecțiunilor de tipul ăsta. Consideră factorii genetici ca fiind importanți, dar insuficienți, și refuză să vadă tulburările ca o „boală” în sensul strict al cuvântului, ci ca o tulburare care se poate manifesta mai mult sau mai puțin exagerat în funcție de mediul care ameliorează sau exacerbează incapacitatea unei persoane de a rămâne atentă la sarcini importante.

Restul

Fără cărți tehnice:

  • Timothy Snyder, Bloodlands: Europa între Hitler și Stalin. Cea mai deprimantă carte pe care am citit-o vreodată. Am reușit cu greu s-o termin, deși am mai citit cărți despre istoria europei de Est. Aș putea să termin recenzia aici. Dar nu știu cum altfel să descriu o carte despre ororile comise doar împotriva civililor de către Germania și USSR în bloodlands, teritoriile între cele două mari puteri, și anume Ucraina, Polonia, o parte din România, etc.
  • Andre Aciman, Call me by your name. Un pic târziu am citit și eu cartea care recent ecranizată, despre iubirea de o vară (și nu numai) dintre doi tineri gay. N-am văzut filmul, dar nici nu sunt genul care să se uite la filme. Finalul cărții (pe care nu vreau să-l stric) a fost mai dulce-amărui decât paginile pline de obsesia arzătoare a naratorului față de musafirul care apare în casa părinților într-o vară. Se pare că a apărut și o urmare, care nu e la fel de inspirată ca originalul.
  • Fenton Johnson, At the Center of All Beauty: Solitude and the Creative Life: O meditație blândă asupra conceptelor de solitudine și singurătate printr-o combinație de autobiografie și povești despre solitari celebri: Walt Whitman, Nina Simone, Eudora Welty, Henry James, Rabindranath Tagore, Paul Cezanne ș.a. Pentru autor, solitudinea nu înseamnă neapărat singurătate sau fugă de prietenie. Ci mai degrabă, singurătatea, creativitatea și o viață interioară bogată merg mână în mână, ca un fel de chemare către o via, așa cum simți uneori că nu ești „genul care să se mărite/însoare” sau nu te preocupă aceleași lucruri ca pe ceilalți din jurul tău.
  • Kate Manne, Down Girl: The Logic of Misogyny. O profesoară de filozofie de la Cornell ia în vizor misoginia prin prisma unor argumente logice. Pe scurt, susține că ar trebui să actualizăm definiția „misoginiei” , pentru că în anumite societăți nu mai reprezintă doar „ura față de femei” și nici ideea că „femeile nu sunt considerate persoane” cum susțin alte grupuri. În schimb, arată că misoginia e ca organul de poliție al unei societăți patriarhale: o colecție de mecanisme exercitate atât de bărbați cât și de femei, care vizează femeile tocmai pentru că își doresc ceva ce nu au avut sau nu le-a aparținut în mod tradițional de-a lungul istoriei, sau că nu îndeplinesc anumite funcții pe baza așteptărilor (de ex. de a avea grijă de alții, de a le acorda atenție, etc.)
  • Robert Kaplan, In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond. Nu știu cum a ajuns Robert Kaplan, strateg și consultant politic american, să fie soldat în armata israeliană când era tânar. Dar cert e că fix după ce și-a terminat termenul a ajuns în România comunistă și i-a plăcut atât de mult încât a cutreierat țara în lung și în lat de câteva ori și s-a autodesemnat jurnalist pe nișa România comunistă când nimeni n. Cartea e un fel de jurnal de călătorie combinat cu interviuri și sinteze istorice despre România, o țară pe care
  • Rutger Bregman, Utopia for Realists: Un tânăr istoric olandez adună o serie de eseuri pentru site-ul De Correspondent într-o carte care ne provoacă să ne gândim ce fel de viitor vrem să avem, în condițiile în care, ca planetă, ducem lipsă de viziune pe scară largă. E practic o istorie a economiei de la revoluția industrială până azi, plus subiecte actuale cum arfi automatizarea economiei, ce s-a întâmplat cu săptămâna de lucru de 15 ore pe care economiștii și-o imaginau în trecut, venitul minim universal și tot așa. Nu vine cu soluții, dar e prima dată când citesc o carte de istorie care îmi dă speranță pentru viitor.

Bonus: Cărți de pandemie

Cărți care nu erau parte din repertoriul meu obișnuit, dar mi-au plăcut la vremea lor:

  • NK Jemisin, Broken Earth Trilogy. Citită pe timp de pandemie, trilogia asta fantasy mi-a plăcut atât prin prisma personajelor diverse, unui subiect interesant (o femeie care își caută fata răpită de tatăl ei), cât și a aspectului fantasy, ceva mai greu de înțeles pe alocuri dat fiind că autoarea inventează un fel de magie care are puterea de a manipula elemente din scoarța pământului. Mi s-a părut interesant și articolul din New Yorker despre geneza cărții. Zice Nora K Jemisin, care a visat personajul într-o zi: o femeie atât de supărată încât era pregătite să mute munții din loc: „Aveam nevoie să construiesc o lume care să o explice. ” (Context, în New York Times)
  • Peter F Hamilton, The Void Trilogy. Hamilton e una din plăcerile SF ale tatălui meu, și dacă tot am fost separați câteva luni bune, am zis să înțeleg despre ce e vorba și de ce îi place. Nu eram foarte conștientă că e categorisit drept space opera, sau un fel de telenovelă SF în care apar tot felul de personaje, de la oameni de rând la demnitari și soldați. Îmi place faptul că pornește de la premiza că oamenii tot oameni (maimuțe mai sofisticate) o să fie și peste câteva mii de ani în spațiu: unii o să evolueze și să devină nemuritori printr-un fel de upload într-o rețea, alții o să refuze din principiu, o să continue să existe secte, facțiuni, lideri care conving mase de oameni că trebuie să-și îndeplinească destinul dat de niște visători cu viziuni profetice. În ciuda descrierii, e un roman optimist, dar m-a dezamăgit finalul un pic anti-climactic.

Caut: lecturi europene

Pe final, caut mai multă ficțiune contemporană de la autori europeni. Am găsit Premiul UE pentru Literatură, un premiu destul de demn în teorie, dar care din păcate premiază multe cărți fără traduceri în engleză.

Sugestii binevenite 🙂

Cartile mele din 2017

De obicei scriam despre cărți pe măsură ce le citeam, dar anul ăsta am luat pauză din cauza mutatului. Mă revanșez cu o listă a cărților citite în 2017: mai mult non-ficțiune, cu excepția unei serii SF care mi-a plăcut atât de mult încât am citit-o prea repede 🙂

Ce-am citit pentru muncă

Am petrecut mult timp citind interviuri și cărți legate de muncă, așa că o să scriu despre ele primele ca să scap de asta. Cine e interesat de product management sau despre ce facem în San Francisco probabil o să găsească ceva aici. Cine nu poate să sară peste categoria asta. Continue reading “Cartile mele din 2017”

Cărticelele School of Life: cum să nu mai ai probleme cu banii

Alain de Botton e un om bogat. Toată lumea il știe acum pentru că de câțiva ani tot scrie cărți despre artă, iubire, arhitectură și cum lecțiile pe care Proust te poate învăța îți pot salva viața. Alain ar fi putut probabil să devină bancher sau orice altceva vroia el, dar în schimb a ales să fie co-fondator al School of Life, o o instituție care se preocupă de trăirile emoționale ale oamenilor în secolul 21 și încearcă să promoveze un mod de gândire care să reducă anxietatea în oamenii care îi trec prgaul sau citesc articolele.

School of Life au reușit să scoată o serie de cărticele despre subiecte care îi consumă pe oameni, de la grijile legate de bani și muncă până la îmbătrânit. Cui i-a plăcut Alain de Botton de capul lui o să-i placă și seria asta. Sunt foarte frumos scrise și nici nu simți cum trece timpul când le citești. Sunt ca un fel de self-help în adevăratul sens al cuvântului (adică nu „self pity” când le citești) și oferă niște feluri noi de a aborda probleme foarte vechi în așa fel încât să ieși din situații sau gânduri care par fără ieșire.

Pe unele din ele trebuie să le citești un pic, după care să le lași jos și să ieși la o plimbare ca să te gândești un pic la ceea ce tocmai ai citit. Seara când te gândești din nou la ele cel mai probabil o să îți dea o senzație de bine și de liniște – ceea ce nu e deloc rău pentru o cărticică de weekend.

 

How to worry less about money

Am pus mâna pe cea despre bani întâi – How to worry less about money – ca un fel de meditație la finalul unui proiect UBS care ține de aproape doi ani de zile. Colectiv am depus foarte multă muncă pentru a înțelege o lume de care foarte mulți oameni sunt complet desprinși. Cele mai grele luni ale mele pe proiectul UBS au fost cele în care slujba mea nu consta decât în a umaniza audiența căreia i se adresează proiectul și implicit ideile noastre: oameni cu peste douăzeci de milioane de franci (sau lire sau echivalentul) în cont.

Nu pot să explic douăzeci de milioane de lire dacă nu explic oameni și ce îi motivează să facă atâția bani în primul rând. Nu pot să explic motivații fără să încerc să explic și concepte mult mai grele, cum ar fi prezentul, viitorul, frica de moarte, relațiile dintre oameni, comerț, datorii cât și emoții cum ar fi invidia și gelozia. Nu pot să explic toate conceptele astea fără să am o relație cât de cât sănătoasă cu banii și cu mine însămi. Nu pot să explic bani dacă nu explic și concepte economice și financiare unor colegi care sunt încă prea cocoșați de datorii de la studii ca să poată să conceptualizeze ce e o pensie, cum funcționează asigurările sau de ce avem de fapt bănci în primul rând.

Cărticica asta a venit ca o binecuvântare târzie și cred că dacă ar fi să las două citate ar fi astea:

„What this boils down to is this: at each stage you have to ask what is the good that is being served? What do we need this thing to be like if it is going to be really helpful and important to us? It’s crucial that Aristotle thinks of the „end” or goal as a good. What good does the activity or investigation aim at? That’s why this discussion is central to ethics, which seeks knowledge of the good. And it is why questions of money are always questions of ethics.”

și

„It’s not naive to think that you can pursue profit and do something good at the same time. It’s just tricky – but that’s fine, work is about solving tricky problems.”

Azi aproape că le-am citit și pe toate celelalte, așa că o să tratez toată însemnarea asta ca pe o recomandare: luați-le pe toate. Și luați-le încet. Sunt vreo opt doar în seria aia.

 

 

Cărți din ultima vreme

Au aterizat la mine în telefon sau pe iPad și mi-au plăcut:

Peter Thiel, Zero to One – are și omul teoriile lui șisunt de acord cu o mare parte din lucrurile pe care le spune despre companii; pentrzerotooneu celelalte lucruri cu care nu sunt de acord îmi place replica dată de Virginia Postrel: Peter Thiel is wrong about the future:

„People believed the future would be better than the present because they believed the present was better than the past. They constantly heard stories — not speculative, futuristic stories but news stories, fashion stories, real-estate stories, medical stories — that reinforced this belief. They remembered epidemics and rejoiced in vaccines and wonder drugs. They looked back on crowded urban walk-ups and appreciated neat suburban homes. They recalled ironing on sweaty summer days and celebrated air conditioning and wash-and-wear fabrics. They marveled at tiny transistor radios and dreamed of going on airplane trips.”

Creative Social, Hacker, Maker, Teacher, Thief. Speram să fie o carte interesantă, am primit-o de la serviciu pentru că oamenii ne sunt colegi de etaj dar din păcate e doar o colecție de eseuri care sună mai mult a păreri pe care le-aș fi uitat dacă le găseam din întâmplare gratuit pe internet pe Medium sau pe undeva. O mână de oameni, în principiu din publicitate, discută despre cum cred ei că o să se schimbe rolul creativului, omului de strategie și așa mai departe de-a lungul timpului. Foarte mulți sunt fataliști în gândire („ce nasol, generația mea a ratat-o, voi sunteți viitorul”), unii sunt foarte ancorați în trecut și cred că o să fie la fel cum a fost pe vremea lor, probabil doar două-trei eseuri merită citite.

Paul Dolan,  Happiness by Design. Parafrazandu-l pe Aristotle, happiness is what you pay attention to. Îmi place faptul că e un economist care brusc a devenit interesat de ideea de a vedea cum putem să măsurăm fericirea și să devenim mai fericiți în ansamblu, foarte conștient de felul în care domeniul în care lucrează evaluează greșit oamenii atunci când presupunem că suntem perfec raționali dar de fapt suntem orice dar nu raționali. Am descoperit un paradox fascinant care e partea a doua a unui puzzle. Citesc destul de multe despre obezitate și mai demult când am citit Paul Bloom – How Pleasure Works și David Linden – The Compass of Pleasure am învățat că problema cu obezitatea* din punct de vedere al dopaminei și circuitului „plăcreii” din creier e faptul că mâncatul nu le oferă la fel multă plăcere celor obezi, rezultând în mâncat excesiv doar ca să obțină un mic buzz de plăcere.

Partea a doua din cartea lui Paul Dolan e asta, anume că oamenii nu se simt neapărat mai nefericiți dacă se îngrașp. Pur și simplu se adaptează și găsesc o scuză.

„I have also looked at the existing life satisfaction data to see what happens to people as they gain weight. They get less happy, right? Well, no, not really. Life satisfaction is hardly affected by weight gain.Your body mass index (BMI) would have to increase by at least 30 BMI points (which would be very extreme, since obesity is defined as a BMI of 30) to have about the same negative effect upon your satisfaction levels as a marital breakdown. The theoretical model we developed posits that you can do one of two things to stay happy when you gain weight: the first is to expend effort in losing weight, and the second is to expend effort in playing down the importance of weight gain in your life. Our data analyses support the second explanation.
As people put on weight, they shift the focus of their attention away from parts of their lives that are associated with weight, like health, toward aspects where their weight is less important, like work. This shift in attention explains some of the behaviors we observe; many of us gain weight but do not lose it. The effort needed to lose weight may be greater than the effort required to shift the attention you give to your health and weight.”

De multe ori am văzut campanii care încearcă să reducă obezitatea făcând oamenii să se simtă vinovați de cât mănâncă, dar vinovăția și rușinea sunt probabil cele mai ineficiente metode de fapt.