Cărți din ultima vreme: Vara 2020

Vara asta n-a fost vara de stat sub o umbrelă cu o cafea rece în mână undeva cald, ci mai degrabă de stat sub geam, pe canapea, încercând să supraviețuiesc canicula.

Top 3:

  1. Fernando Pessoa, The Book of Disquiet. Se spune că o glumă portugheză zice așa: “Care sunt cei mai faimoși scriitori portughezi? Fernando Pessoa.” Un fel de om invizibil în viața de zi cu zi (translator, fără un cerc de prieteni și ambiții profesionale), Pessoa a meditat și scris constant pe ce-a apucat: hârtii, carnețele, șervețele, etc. fără intenția de a publica. Câteva personaje (la interpretarea cititorului dacă sunt ca niște personalități multiple ale autorului sau nu) scriu din perspectiva vieții dintr-un fel de tărâm între realitate și ficțiune . Traducerea asta e printre cele mai recente și complete. E fascinant cum descrie insighturile din meditație cu măiestria unui scriitor romantic. Mi-a luat mult timp să-i citesc cartea, dar a meritat efortul. E ca jurnalul nerostit al minții mele, în special în zilele în care, după cum spune el, „solitudinea mă chinuie; sunt oprimat de compania altora [și] prezența altor persoane îmi distrage atenția de la gândurile mele ” (Bonus: un review New Yorker din 2017)
  2. Scott Barry Kaufman, Transcend. Kaufman își începe cartea în care Maslow și-a părăsit notițele și prelegerile înainte de a muri. Este vorba despre ierarhia nevoilor lui Maslow, mai precis ultimul pas de care Maslow scria cu multă înfierbântare, dar nu a văzut niciodată lumina zilei din cauza presiunii din partea colegilor săi și a altor agenții guvernamentale. Cartea explică faptul că “Piramida lui Maslow” așa cum a fost popularizată nu există de fapt în scrierile psihologului, pentru că n-a fost vorba niciodata de o piramidă, ci o ierarhie; etape de dezvoltare a ego-ului. Iar ierarhia nu se oprește la actualizarea nevoilor, ci la transcenderea ego-ului: momentul în care ți-ai construit un sine suficient de stabil incât te poți raporta la orice alta ființă vie ca un alt sine independent, cu agenție și cu nevoile sale, care nu le contrazic sau neagă pe ale tale.
  3. Gabor Maté, Scattered. Gabor Mate, un doctor Canadian de origine maghiară are o abordare radical diferită asupra tulburării de deficit de atenție, pentru că și el suferă de asta. Aduce argumente convingătoare pentru felul în care mediul nostru socio-emoțional joacă un rol cheie atât în cauza, cât și în tratamentul afecțiunilor de tipul ăsta. Consideră factorii genetici ca fiind importanți, dar insuficienți, și refuză să vadă tulburările ca o „boală” în sensul strict al cuvântului, ci ca o tulburare care se poate manifesta mai mult sau mai puțin exagerat în funcție de mediul care ameliorează sau exacerbează incapacitatea unei persoane de a rămâne atentă la sarcini importante.

Restul

Fără cărți tehnice:

  • Timothy Snyder, Bloodlands: Europa între Hitler și Stalin. Cea mai deprimantă carte pe care am citit-o vreodată. Am reușit cu greu s-o termin, deși am mai citit cărți despre istoria europei de Est. Aș putea să termin recenzia aici. Dar nu știu cum altfel să descriu o carte despre ororile comise doar împotriva civililor de către Germania și USSR în bloodlands, teritoriile între cele două mari puteri, și anume Ucraina, Polonia, o parte din România, etc.
  • Andre Aciman, Call me by your name. Un pic târziu am citit și eu cartea care recent ecranizată, despre iubirea de o vară (și nu numai) dintre doi tineri gay. N-am văzut filmul, dar nici nu sunt genul care să se uite la filme. Finalul cărții (pe care nu vreau să-l stric) a fost mai dulce-amărui decât paginile pline de obsesia arzătoare a naratorului față de musafirul care apare în casa părinților într-o vară. Se pare că a apărut și o urmare, care nu e la fel de inspirată ca originalul.
  • Fenton Johnson, At the Center of All Beauty: Solitude and the Creative Life: O meditație blândă asupra conceptelor de solitudine și singurătate printr-o combinație de autobiografie și povești despre solitari celebri: Walt Whitman, Nina Simone, Eudora Welty, Henry James, Rabindranath Tagore, Paul Cezanne ș.a. Pentru autor, solitudinea nu înseamnă neapărat singurătate sau fugă de prietenie. Ci mai degrabă, singurătatea, creativitatea și o viață interioară bogată merg mână în mână, ca un fel de chemare către o via, așa cum simți uneori că nu ești „genul care să se mărite/însoare” sau nu te preocupă aceleași lucruri ca pe ceilalți din jurul tău.
  • Kate Manne, Down Girl: The Logic of Misogyny. O profesoară de filozofie de la Cornell ia în vizor misoginia prin prisma unor argumente logice. Pe scurt, susține că ar trebui să actualizăm definiția „misoginiei” , pentru că în anumite societăți nu mai reprezintă doar „ura față de femei” și nici ideea că „femeile nu sunt considerate persoane” cum susțin alte grupuri. În schimb, arată că misoginia e ca organul de poliție al unei societăți patriarhale: o colecție de mecanisme exercitate atât de bărbați cât și de femei, care vizează femeile tocmai pentru că își doresc ceva ce nu au avut sau nu le-a aparținut în mod tradițional de-a lungul istoriei, sau că nu îndeplinesc anumite funcții pe baza așteptărilor (de ex. de a avea grijă de alții, de a le acorda atenție, etc.)
  • Robert Kaplan, In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond. Nu știu cum a ajuns Robert Kaplan, strateg și consultant politic american, să fie soldat în armata israeliană când era tânar. Dar cert e că fix după ce și-a terminat termenul a ajuns în România comunistă și i-a plăcut atât de mult încât a cutreierat țara în lung și în lat de câteva ori și s-a autodesemnat jurnalist pe nișa România comunistă când nimeni n. Cartea e un fel de jurnal de călătorie combinat cu interviuri și sinteze istorice despre România, o țară pe care
  • Rutger Bregman, Utopia for Realists: Un tânăr istoric olandez adună o serie de eseuri pentru site-ul De Correspondent într-o carte care ne provoacă să ne gândim ce fel de viitor vrem să avem, în condițiile în care, ca planetă, ducem lipsă de viziune pe scară largă. E practic o istorie a economiei de la revoluția industrială până azi, plus subiecte actuale cum arfi automatizarea economiei, ce s-a întâmplat cu săptămâna de lucru de 15 ore pe care economiștii și-o imaginau în trecut, venitul minim universal și tot așa. Nu vine cu soluții, dar e prima dată când citesc o carte de istorie care îmi dă speranță pentru viitor.

Bonus: Cărți de pandemie

Cărți care nu erau parte din repertoriul meu obișnuit, dar mi-au plăcut la vremea lor:

  • NK Jemisin, Broken Earth Trilogy. Citită pe timp de pandemie, trilogia asta fantasy mi-a plăcut atât prin prisma personajelor diverse, unui subiect interesant (o femeie care își caută fata răpită de tatăl ei), cât și a aspectului fantasy, ceva mai greu de înțeles pe alocuri dat fiind că autoarea inventează un fel de magie care are puterea de a manipula elemente din scoarța pământului. Mi s-a părut interesant și articolul din New Yorker despre geneza cărții. Zice Nora K Jemisin, care a visat personajul într-o zi: o femeie atât de supărată încât era pregătite să mute munții din loc: „Aveam nevoie să construiesc o lume care să o explice. ” (Context, în New York Times)
  • Peter F Hamilton, The Void Trilogy. Hamilton e una din plăcerile SF ale tatălui meu, și dacă tot am fost separați câteva luni bune, am zis să înțeleg despre ce e vorba și de ce îi place. Nu eram foarte conștientă că e categorisit drept space opera, sau un fel de telenovelă SF în care apar tot felul de personaje, de la oameni de rând la demnitari și soldați. Îmi place faptul că pornește de la premiza că oamenii tot oameni (maimuțe mai sofisticate) o să fie și peste câteva mii de ani în spațiu: unii o să evolueze și să devină nemuritori printr-un fel de upload într-o rețea, alții o să refuze din principiu, o să continue să existe secte, facțiuni, lideri care conving mase de oameni că trebuie să-și îndeplinească destinul dat de niște visători cu viziuni profetice. În ciuda descrierii, e un roman optimist, dar m-a dezamăgit finalul un pic anti-climactic.

Caut: lecturi europene

Pe final, caut mai multă ficțiune contemporană de la autori europeni. Am găsit Premiul UE pentru Literatură, un premiu destul de demn în teorie, dar care din păcate premiază multe cărți fără traduceri în engleză.

Sugestii binevenite 🙂

7 Replies to “Cărți din ultima vreme: Vara 2020”

  1. Cred ca David Deutsch ar putea sa fie interesant. Tot la categoria fictiune, David Gerrold – insa e american, nu european. When Harlie was one e foarte misto.

    Vezi doar ca link-ul de la Pessoa e gresit, trimite catre Bloodlands.

    Multumim pentru recomandari!

  2. Kaplan s-a nascut intr-o familie de evrei, poate asta l-a impins sa petreaca un an in armata israeliana. Din cate stiu, armata e obligatorie in Israel. Avea 23 de ani cand aplecat din State sa vada si altceva .Cred ca multi tineri americani se gandesc sa incerce experienta cazona.

    Ai incercat Houlebecq? The map and the territory, Submission.
    Deasemenea, Karl Ove Knausgard, My Struggle.
    Halldor Laxness, Independent People.

  3. Mie mi-a placut mult Zafon – The cemetery of forgotten books.
    Gael Faye – Petit pays – trista, insa extrem de bine scrisa. Recent s-a facut si un film.
    Elif Shafak – cam orice . Scriitoare de origina turca, stabilita la Londra. Majoritatea cartilor scrise de ea exploreaza orientul si obiceiurile lor.
    Prefer cartile de fictiune pentru relaxare.

  4. n-am putut sa termin Pessoa. the guy it’s just beating around the bush. imi aminteste de Cioran Pe culmile disperarii. nu mai tin minte daca l-am terminat pe roman

  5. Well, măcar l-ai încercat. He does go on a bit, dar ce-mi place e că e artă – nu prea îi păsa dacă mai venea cineva să citească ce debita el, și manuscrisele erau pe foi volante și șervețele sau ce-a găsit. Cumva s-a simțit liber să scrie cât și cum a vrut, și cam asta a fost plăcerea lecturii.

    L-am citit și pe Cioran ca adolescentă, dar nu mi-a plăcut teribil la vremea lui, cum nu mi-a plăcut nici Eliade La Țigănci. Dar când ești tânăr, totul e mega dramatic și intens, și eh. Pessoa nu e tânăr, sau nu era neapărat la fel de tânăr când a scris cartea asta de care ziceam aici. Și el scrie într-un fel de delir și el, dar un fel de delir al meditației; când mizantrop față de semenii care-l consideră aproape invizibil și cărora nu le atribuie trăiri interioare foarte intense, când extaziat de noțiunea că o ființă poate să aibă experiențele transcendentale pe care le obține prin meditația/lucid dreaming-ul de care tot vorbește.

    Până la urmă n-o să țin minte pasaje exacte din unul sau altul, ci doar idei în mare, sau semnificația culturală. Fun fact, când mai cunoșteam oameni prin muncă în Marea Britanie, Cioran era singurul personaj din literatura română de care auziseră. Momentan asta e și Pessoa pentru mine, dar sper să nu rămână singurul.

  6. hei, multam fain pentru Mate, Scattered Minds.
    unul din baietii mei a fost diagnosticat cu ADHD si cateodata inclin sa cred ca am si eu…
    am inceput sa citesc si ceea ce spune makes sense. ideea ca nu e disease ci impairment e interesanta.
    si nu mai zic ca doctorul e in Vancouver , unde sunt si eu.
    la Eliade imi aduc aminte ca am citit Romanul adolescentului miop de nenumarate ori, pur si simplu eram fascinat de vointa individului, ceea ce mie imi lipseste cu desavarsire…
    la fel ca la Pessoa, nu l-am putut inghiti/digera pe Marques cu Veacul lui de singuratate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *