Cărți din ultima vreme: toamna 2021

Toamna asta m-am mutat la Varșovia și mi-am ocupat timpul cu muncă, un curs de poloneză, birocrația locală, și căutat mobilă ca să am, în sfârșit, un scaun și birou decent de la care să lucrez. N-am citit cât mi-aș fi dorit, și nici n-am scris prea multe recenzii sezonul asta, dar… tot înainte.

O să fiu în România în Decembrie, și poate mai culeg câte o carte sau zece de prin librării, că online e greu să găsesc ceva într-un format decent.

Top 3

    1.  C. G. Jung, The Red Book.  Nu cred că Jung are nevoie de introducere dat fiind că e unul din fondatorii psihanalizei, și pe vremea mea era materie de liceu. The Red Book e o carte aparte, a cărui manuscris a stat in arhivele familiei Jung zeci de ani după moartea sa, înainte să fie pregătiți s-o publice. Dacă o citești, e ușor de înțeles de ce au ezitat: cartea detaliaza odiseea lui personală în a-și intelege subconștientul mai bine. În cadrul lui de referință, cartea e despre o serie de vise-cheie in care se intalneste cu umbra lui, partea necunoscuta a sinelui, urmată de interpretarea ultra-detaliată a fiecărui vis în parte. Pe parcurs, descoperă că multe din conceptele lui despre sine și cei din jur sunt niște fabricații utile, mult mai pliabile decât credea. Cea mai comparabilă carte faimoasă ar fi The Doors of Perception de Aldous Huxley, dar doar în sensul că e o carte despre o serie de revelații care schimbă percepția autorului asupra realități. Cartea lui Huxley e mult mai grăbită și incoerentă (aparent mai târziu a regretat publicarea ei), pe când cartea lui Jung e serioasă, plină de simbolisme, la granița dintre conștient si inconștient sau vise. Cine a avut experiențe similare (dacă nu cu integrat umbra, atunci măcar cu disoluția ego-ului) știe la ce mă refer. Într-o lume in care poti să afli ce gândește un om care a luat DMT in mod regulat timp de aproape 4 ani de pe YouTube, perspectivele astea nu mai par așa ieșite din comun. Trebuie puse mai degrabă în contextul istoric, în care subiectul lor nu era o știință sau foarte ‘științific’, și ideea de a-ti explora psihicul sau trairile interioare erau activitati rezervate mai degrabă poeților, artiștilor sau pacienților din spitalele în care Jung si Freud practicau. În contextul asta, e usor de înțeles de ce lui Jung și mostenitorilor lui le-a fost frica să publice așa ceva. Recomand, dar trebuie multă rabdare și context.
    2. Adrian Wooldridge, The Aristocracy of Talent. Wooldridge e un veteran de la Economist, un săptămânal englezesc despre geopolitică, economie, știință și tehnologie. E prima carte pe care o citesc despre istoricul conceptului, dar știu că există cel puțin alte două puncte de vedere diferite de ale lui cu privire la unde se îndreaptă ideea. Pe asta am apreciat-o pentru intervalul istoric sondat, de la Plato până în ziua de azi, și pentru că include și exemple globale, nu doar anglo-saxone, cum citesc de obicei. Concluzia lui e că, deși a fost utilă și a dus la mult bine, corputia în rândul meritocraților a contribuit la apariția unei forme de meritocrație oligarhică. Vremurile în care trăim nu (mai) sunt meritocratice cu adevărat, pentru că favorizează oameni care au deja un avantaj în viață: s-au născut în familii înstărite, cu acces la resurse, in principiu educație și conexiuni. Soluția pe care și-o imaginează e o revenire la meritocrație adevărată, decentralizată, mai mult pe sistemul Singapore sau China, dar, evident, fără opresiunea moral-culturală din țările respective (de ex. cum folosește Singapore tehnologia ca să controleze viețile oamenilor și cum gestionează statul chinez lucrurile).
    3. Eliot Higgins, We are Bellingcat. O carte scrisă de fondatorul organizației care se ocupa cu investigații geopolitice, in care detaliaza traseul de la interes personal in a studia tweet-uri din zone conflictuale, până la formarea unei organizatii jurnalistice non-guvernamentale cu zeci de cercetatori, care poate să preia investigatii geopolitice serioase si mai oferă și cursuri de formare în OSINT (open source intelligence) pentru jurnaliști și alți amatori. Am citit-o pentru că știam deja despre investigațiile lor și ale colaboratorilor, dar m-a surprins cât de umile au fost începuturile, din dormitorul și sufrageria lui, cu nou-născutul în brațe. Nu cred că există alte cărți asemănătoare pentru că e un domeniu destul de nou. Am pus-o pe locul trei pentru că e interesanta, dar m-a dezamăgit un pic finalul. Mă așteptam să existe ceva mai multe detalii despre, de exemplu, viziunea lui pentru viitorul Bellingcat, dar mi s-a părut că s-a terminat cam abrupt.

The Red Book

Mențiuni

  • Joe Moran, First You Write a Sentence. O cărticică cu dichis despre cum să scrii mai coerent în engleză, scrisă de un profesor de literatură engleză. E mai mult o combinație de anecdote despre viață, literatură, autori, tipografie, plus sfaturi despre cum să creezi proză cât mai melodioasă. Concluzia e că vei ști că o propoziție e bună de publicat atunci când are un anumit ritm și sunet, ca un fel de al șaselea simț. Deci, ca să scrii o propoziție și apoi să construiești un paragraf, trebuie să scrii și să citești foarte mult. Nimic nou. Restul sfaturilor sunt de bun simț, dar contează cum și când le aplici. Reușește să spună foarte multe lucruri la care poți să meditezi o vreme. Cea mai bună carte însoțitoare e probabil cea a lui William Zinsser, On Writing Well.
  • Annie Ernaux, The Years. O traducere a unei cărți în franceză, scrisă de o autoare contemporană care încearcă să contureze un profil psihologic al unor generații de francezi: speranțele și angoasele autoarei, părinților, copiilor, și celorlalți din aceeași cohortă cu ea. Începe de undeva din anii 60 și se termină în zilele noastre. E fascinant de citit cum au fost percepute inovațiile tehnologie, expansiunea către suburbii, fiecare cu câte un hipermarket și benzinării pe drum în ceva parc industrial, imigranții africani și apoi est-europeni când s-a lărgit Uniunea Europeană, plus multe altele. Un format și stil inovativ care a făcut-o să fie considerată pentru Nobelul pentru literatură de anul ăsta de unii critici literari, dar n-a fost să fie.

Pomul lăudat

Cărți care nu și-au atins potențialul.

  • Katherine May, Wintering. Avea multe recenzii pozitive de la oameni care îi lăudau proza, dar mi s-a părut lipsită de substanță. Premiza e frumoasă și onorabilă: în loc să presupunem că lucrurile ne vor merge mereu strună în viață, ar fi bine să îmbrățișam perioadele nefaste că momente propice pentru transformări, așa cum în natură animalele se pregătesc intens pentru iernat, în speranța că vor supraviețui. Din start, cartea se adresează unor oameni care, la fel ca autoarea, se bucură de un anumit nivel de privilegiu în viață: nu le lipsesc bunurile materiale, și cumva i-au ocolit situațiile emoțional dificile și alte traume. Scrisul și observațiile autoarei sunt interesante pe alocuri, dar restul cărții e plin de evenimente, angoase și anxietăți la care mi-a fost greu să mă raportez, și care nu prea se legau unele de altele.
  • Xiran Jay Zhao, Iron Widow. Am vrut să încerc genul young adult/fantezie, și, la recomandarea cercului de prieteni am citit cartea asta, aparent parte dintr-o serie de două cărți până acum. Poate că genul YA nu e pentru mine pentru că nu mai sunt suficient de copil la suflet. Sau poate că și cartea asta mi s-a părut un pic grăbită, un amalgam de teme care i-au plăcut autoarei, dar care au creat mai multe întrebări decât au generat răspunsuri. Sau…poate asta e strategia acum, ca să cumperi și volumul doi 🙂  Nu știu dacă o să am răbdare sau voință să citesc partea a două când urmează să apară. Abia reușesc să mă conving să revin la trilogia scrisă de Rebecca F. Kuang.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *