Despre imobiliare și viața în Varșovia

După ce am scris săptămâna trecută despre apartamentul din București cel plin de lucruri, Răzvan mi-a lăsat un comentariu să scriu ceva despre imobiliare în Polonia. Mi-a dat un link spre o postare de pe Facebook a lui Shere Marinescu, un reprezentant USR care a făcut niște poze chiar în zona în care întâmplător locuiesc, pe marginea unor paralele scurte între București și Varșovia.

Nu știam că ar fi interesant să scriu despre Varșovia, dat fiind că mi se pare că există destul de puțini români în Polonia, și respectiv polonezi în România, spre deosebire de țările europene care ne atrag cele două popoare. Suspiciunea lipsei de legături între cele două țări mi-a fost confirmată în librăriile din București, unde e mai ușor să găsești cărți despre învățat sanscrită decât poloneză. Dar opusul nu e neapărat adevărat, în Polonia existând niște jurnaliști de reportaje care au tratat subiectul de ce România e altfel – titlu împrumutat de la cartea cu același nume a lui Lucian Boia.

Nu pot zice multe în cunoștință de cauză despre Polonia pe larg, dar pot să mă concentrez pe Varșovia și apropiere, unde locuiesc de patru luni, și unde caut o casă zilele astea. Pe scurt, am venit aici în concediu în iulie 2021, am decis că-mi place mult, și am făcut programări de vizionat 14 apartamente în trei zile, de la ieftin la super luxos. Am ales unul, și restul e istorie. De atunci și până acum am început să învăț polonă și caut o casă, tot undeva prin apropiere. Înainte de asta am locuit în alte patru țări (România, Marea Britanie, SUA și Olanda) în cel puțin nouă apartamente sau case de care îmi aduc aminte, și orice anecdote am vin în comparație cu locurile prin care am fost.

Articolul se adresează celor care nu au fost în Varșovia sau Polonia, sau au fost, dar sunt curioși cum e să nu fii turist. Nu pretind că am date exacte pentru cifre mereu în schimbare, dar poate ajută pe cineva sau satisface o curiozitate.

Conform conversațiilor auzite pe stradă, totul e prea scump

Dacă intri în cafenele, restaurante și alte locuri publice în Varșovia (și înțelegi limba), nu durează mult până auzi discuții despre imobiliare: cât de scump e să închiriezi sau să cumperi în Varșovia.

Pentru salariul mediu de 1,300 euro (cam 5,843 zloți, conform biroului central de statistică, GUS), sau pentru un student, e foarte posibil ca apartamentele să fie prea scumpe în ziua de azi. Impresia mea e că lumea are un trecut nu foarte îndepărtat ca repere, trecut în care dacă aveai sub 30 de ani puteai să-ți cumperi o casă decentă, nu să închiriezi singur sau cu colegi până pe la 30 de ani sau o relație stabilă financiar și emoțional.

Varșovia e un oraș care s-a dezvoltat mult în ultimii 30 de ani, iar salariile și nivelul de trai au crescut corespunzător. Nu cunosc proprietari aici, dar, din ce am văzut, se pare că lumea ori caută să închirieze la tineri corporatiști, ori să le transforme în Airbnb – metode destul de sigure de a face bani pe o locuință. De exemplu, anul trecut a trebuit să-mi extind sejurul în Varșovia cu câteva nopți. După trei hoteluri, eram curioasă să văd configurația blocurilor de pe-aici, așa că am stat în două Airbnb-uri, unde niște apartamente de două camere cam pe la 40-50 mp fuseseră transformate în cazare, fiecare cameră cu cheia ei, și baia și bucătăria la comun. Am aflat mai târziu că sunt destul de comune în centru.

Site-uri de imobiliare

Site-ul principal ca volum și popularitate e otodom.pl. Există și olx sau morizon, dar cine caută de închiriat sau de aruncat privirea la niște prețuri și poze sigur o să găsească pe otodom.

Cine caută apartament caută mieszkania/e și cine caută casă caută dom/y. Cele de închiriat sunt na wynajem, și cele de vânzare sunt na sprzedaż, sau, depinde de site, sub ceva meniu kup (cumpără). Terenul e listat ca działka, pl. działki. Prețul e listat sub cena, și e exprimat în złoty, sau zloți.

Agenți vs. privat

Când vine vorba de agenți imobiliari (biuro nieruchomości), e foarte puțin probabil să iei țeapă sau să dea dovadă de neprofesionalism. Experiența mea la închriat fost fix pe dos față de dezastrul care era Marea Britanie (încă primesc mail-uri de la agenți din Londra, de la care vezi-doamne mă dezabonasem acum șapte ani). E foarte ușor de verificat ce recenzii au pe Google Maps, unde sunt traduse automat.

La oferte private (oferta prywatna), ca în multe alte părți, e pe riscul fiecăruia. Nu am încercat, pentru că erau destul de puține ca număr. Cine e interesat trebuie să țină minte că în Polonia sunt și mulți imigranți din Ucraina, Belarus și Rusia, la concurență pentru apartamentele mai ieftine, și șansele sunt ca proprietarii să fie obișnuiți să aibă de-a face cu ei.

Zone administrative și de interes rezidențial

Varșovia e un oraș imens, foarte întins, cu prea multe zone administrative ca să pot să le enumăr sau să zic ceva interesant despre fiecare din ele.

Warsaw, Poland

Pare greu de crezut, dar aproape tot ce există în Varșovia a fost reconstruit după al Doilea Război Mondial. Chiar și clădirile din centrul vechi sunt relativ noi. Orașul a fost distrus complet în momentul în care s-a organizat o rezistență armată împotriva lui Hitler. Intenția lui era să facă totul praf și pulbere, ca să ofere Varșovia ca model și să descurajeze alte țări care se gândeau să i se opună. Cine ajunge la Muzeul Rezistenței din oraș o să vadă un film cu o priveliște aeriană asupra ruinelor, cu informația că în ruine mai rămăseseră cam o mie de oameni. O mie!

Revenind la prezent, în linii mari, Vistula (Wisła) desparte orașul în două, est și vest. Vestul și zona castelului, fortificației și centrul vechi au fost, istoric, cele mai înstărite. Estul e o zonă populată, dar mai slab dezvoltată dat fiind istoricul ei ca zonă mai defavorizată (în linii mari cu alte orașe împărțite în două de ape). Sunt sigură că asta se va schimba de-a lungul anilor, mai ales că în curând o să comunice mai mult cu celălalt mal al Vistulei prin intermeriului unui pod pedestrian și de biciclete.

Wisła in Warsaw

În termen de imobiliare, oamenii pe care îi știu tind să locuiască pe malul vestic al Vistulei, în Mokotów, probabil urmat de Ursynów. Altfel, pentru cine cunoaște Bucureștiul, cartierele scumpe și centrale care aduc a Primăverii, Dorobanți și Cotroceni corespund unor părți din Mokotów (Stary Mokotów, vechiul Mokotów) și Stary Żoliborz (cu vile majestice construite de mareșalul Piłsudski în anii 1930 pentru ofițeri și alți oficiali), plus cele din apropierea parcului Łazienki, unde sunt și multe ambasade și rezidențe de ambasadori.

În zonele mai depărtate de centru, se tot construiesc cartiere de vile noi și moderne în jurul palatului Wilanów, cel construit pentru Jan Sobieski (același din „Sobieski şi românii“ de Costache Negruzzi), și, mai nou, școlile internaționale pentru expați.

Wilanów Palace in the background of garden statues

În partea cealaltă, spre nord, și pe drumul spre aeroportul Modlin (pentru zboruri low-cost) și parcul natural Kampinoski, e Bielany, un cartier verde, și el căutat de unii părinți. Pe partea de est a Vistulei, spre sud, Wawer se dezvoltă încet. În nord-est, Białołęka are atât de mulți nou-veniți încât serviciile locale nu prea mai fac față. Dintre toate, îmi dă un aer de Băneasa de acum câțiva ani, construit un pic haotic și în grabă. Ar mai fi Wola, Ochota și Włochy, în principiu rezidențiale, dar cu unele surprize (cum ar fi pantă de schi artificială și funcțională în Ochota) –  o să revin la ele cu altă ocazie.

Warsaw skyline - september 2020

Deși teoretic nu e în Varșovia, trebuie să menționez și Konstancin-Jeziorna, așa-numitul Beverly Hills al Poloniei. E o suburbie care nu se încadrează în limitele orașului, dar acolo vilele și conacele sunt și mai mari decât ce e în oraș.

Închiriat și cumpărat

Cine e doar curios cât costă să închiriezi sau să cumperi poate să verifice pe otodom, dar altfel site-ul numbeo are cifre suficient de apropiate de realitate, coroborate de localnici.

Închiriat

La închiriat, preferința e pentru apartamente mobilate, situație nu e foarte diferită față de Marea Britanie, de exemplu. Dar spre deosebire de Marea Britanie, mult mai multe clădiri sunt recente sau noi (ultimii 5-10 ani) și mobilate semi-decent, chiar dacă ieftin (stil IKEA). Problema mea a fost că în Amsterdam și în SUA, de unde veneam, era fix pe dos: totul e nemobilat, și uneori, în Amsterdam, trebuie chiar să-ți instalezi podele singur, și să mai și pleci cu ele. Aveam mobilă de adus din Olanda, și cred că am ieșit mai ieftin fix pentru că nu era deloc mobilă în apartament.

Contractele tind să fie pe un an de zile, și depozitul e chiria pe o lună în avans. Personal, nu am avut parte de verificări formale de scor de credit sau scrisori de la angajator, dar agenții vor întreba unde lucrezi, sau cu ce te ocupi.

E comun ca aprtamentele să fie racordate la gaze și curent, sau măcar curent, iar încălzirea în multe locuri se face prin centrale de cartier, ca în București, excepție fiind casele. Am avut doar o avarie până acum, dar din ce aud, avariile tind să fie planificate, anunțate, și de obicei la ore care nu deranjează, peste noapte. Spre deosebire de București, nu aștept cu robinetul deschis până vine apa caldă pe coloană; e fierbinte aproape instant.

În 2021 vara, prețurile apartamentelor la care mă uitam eu – renovate modern, amenajate decent, relativ aproape de centru – erau între 50-90zł (€12-20) pe metru pătrat, de obicei cu întreținere (czynsz) inclusă, tipic pentru o persoană sau două. Deci pentru un apartament de două camere, oriunde între 2,600 și până pe la 3,700zł (€500-1,000) și mai departe. La peste 3,000zł încep să apară doar apartamente de peste 50 de metri pătrați, situate foarte bine, mobilate ultra-modern. Dar mai sus de atât și raportul preț/beneficii se diminuează.

Cumpărat

La cumpărat, lucrurile stau altfel, și e foarte greu să estimez date fiind variabilele posibile. Din ce-am văzut, locuințele în Varșovia încep de la 8,000zł pe metru pătrat (de ex., apartamente care trebuie renovate complet) și pot să ajungă până la 30,000zł pentru lux, opulență și modernitate. La extrema de sus a prețurilor, poate surprinzător pentru unii, nu există foarte multe beneficii ca în afară: fără săli de fitness comune (la blocuri noi), pază, piscine și alte surle și trâmbițe.

Cât despre beneficii locale, merită menționat că cei de la putere tocmai au lansat un program de tip Prima Casă care să-i ajute pe cei cu venituri mici. Din ce am citit recent, înseamnă că pot lua credit ipotecar fără depozit. Are ceva logică; dacă ai venit cât să plătești rata, dar nu ai putut să pui deoparte pentru depozit, ideea e să nu fii exclus de la avea o locuință devreme în viață. Programul intră în vigoare de anul ăsta, așa că e neclar ce impact o să aibă.

Plusuri și minusuri ale Varșoviei

Plusuri

Am menționat deja câteva în postări anterioare, dar îmi fac notă să scriu mai multe pe viitor, ca să ofer o părere echilibrată. Deja am scris mai mult decât mă așteptam aici, și poate o să extind pe viitor dacă apar întrebări sau curiozități.

Minusuri

Dacă e să țin cont strict de imobiliare, și nu de bariera de limbă între Polonia și România, care nu are o limbă slavonă:

  • Trendul patodeweloperka. N-ar fi postare despre imobiliare fără să scriu de *patodeweloperka*, termenul polonez folosit pentru înghesuielile alea urbane (de vile sau apartamente) în care aproape poți să dai mâna cu vecinii de la imobilul de lângă. Am văzut stilul și în România: cartiere care arată ca reîncarnări fără imaginație ale blocurilor comuniste de care credeam că vrem să ne despărțim. Ce-i drept, nu toate sunt la fel de urâte ca ce am văzut în România, dar contribuie la următorul punct minus:
  • În unele zone, dezvoltare haotică, unde infrastructură socială nu a ajuns din urmă. Am menționat Białołęka mai devreme (zonă la ieșirea din Varșovia, spre nord-est), unde am citit despre școli și grădinițe insuficiente pentru numărul de nou-veniți. În Polonia, din ce știu de la cunoscuți (inclusiv două profesoare), nu e uzual și nici dezirabil să ai două ture la școală (dimineața și seara), dar se pare că e, sau devine noul normal în unele zone aglomerate. Pentru mine în București așa a fost dintotdeauna, dar am auzit că și în București s-a înrăutățit situația în unele școli, unde au deschis containere ca să aibă loc de clase.
  • Poluarea cu monoxid de azot și particule fine. Polonia e o țară în care industria se bazează foarte mult pe cărbuni și clădirile pe ars lemne pentru încălzire. În Varșovia, ca și în București (unde se ard lemne sau anvelope) și Marea Britanie de altfel, o mare problemă sunt casele care ard lemne la sobă. Partea bună, începând de anul ăsta, garda de mediu locală folosește drone ca să vadă cu ce se încălzește lumea, și e ilegal să arzi lemne sau gunoaie. Teoretic în România abia acum le comandă, dar poate o să se miște lucrurile și acolo.
  • Apa potabilă, în funcție de starea țevilor din bloc sau cartier. Din ce am auzit, apa de după 89 și dinainte de UE a traumatizat niște generații. Nu era deloc potabilă, ori pentru că era murdară, ori pentru că era prea clorinată. Când m-am mutat aici am citit multe *opinii* înflăcărate despre cum apa de la robinet nu e bună, și cum trebuie să cumperi apă la sticlă sau bidon. Personal n-am făcut niciodată chestia asta, ci m-am interesat constant de unde vine apa (Hetch Hetchy în San Francisco, filtrată prin dune în Olanda, de la stația de la Roșu în București, etc.) și ce calitate are când iese din robinet. Am vrut să descopăr dacă ce am auzit e un mit sau pe bune. Fiind în UE, apa trebuie să fie conformă cu legislația în vigoare. Deci în teorie, apa, așa cum iese din țevile de la centrele de tratare, e foarte bună. Problema intervine dacă ai conducte vechi sau ruginite care o transportă, și aici depinde mult de ce în clădire și în cartier. Problema nu e unică orașului – în Amsterdam ne-au pus să facem analize pentru urme de plumb – dar merită menționată.
  • Lipsa de acoperire la metrou. Spre deosebire de București, metroul din Varșovia constă doar în două linii, cu mai multe în construcție sau discuții. Tramvaiele și autobuzele acoperă bine, dar se vede că multă lume încă ia mașina spre birou. Cârcotașii locali vor spune că unele tramvaie sunt învechite, ceea ce nu se poate contesta. Dar venind din San Francisco, unde au vagoane de la 1928 din Milano care încă rulează pe liniile pe care le foloseam, orice din anii 60 și mai târziu e cu adevărat modern. Ca punctualitate, aș zice că merg binișor spre bine, dar nu depind de transport în comun foarte mult, dat fiind că lucrez de acasă. Până acum, am putut să ajung oriunde am vrut cu tramvaiul, metroul, sau autobuzul, și restul lucrurilor vin la mine prin curieri sau paczkomat, automatul de colete.

Cam asta m-am gândit că ar fi interesant pentru cei din afară, mai mult ca o curiozitate. Dacă mai aveți întrebări, o să încerc să răspund, extind ce am scris cu alte informații, etc. Dați un semn, oricare ar fi el, dacă v-a fost util sau dacă ceva trebuie corectat 🙂

Disconfortul lucrurilor

Săptămâna trecută am fost în concediu în România, și am stat o vreme în apartamentul in care am crescut și eu și tata, și unde anul trecut a murit bunica mea, ultimul locatar.

Cândva pe la primăvară o să fie gata prima tură de renovări, așa că o parte din concediu a constat în făcut curat la cărți și lucruri rămase în urmă, după câteva ture de curățenie făcute de tata. Am reușit să scap de o mulțime de cărți, dar clar trebuie să mă întorc ca să continui.

Fără internet în apartament și cu rafturi întregi de evaluat, am avut timp berechet să meditez la trecerea timpului, și natura obiectelor cu care ne înconjurăm. Acum că mă interesează să cumpăr o locuință în Polonia și că am ajutat să o golesc pe asta, m-am gândit mult la cum s-au schimbat lucrurile pe parcursul a trei generații: ce a fost cu adevărat util și bun, ce a rămas în urmă, ce obiecte merită păstrate sau donate, și cum au ajuns în apartament în primul rând.

De la Made in Romania la Made in China

Trecerea celor 48 de ani de când s-a construit clădirea și până azi se vede cel mai mult proveniența obiectelor. De unde o mare parte din lucruri veneau din România, Cehoslovacia de atunci sau Germania, spre final mai totul era din China. Sunt oarecum întristată de dispariția obiectelor făcute local sau în apropiere, și nu cred că sunt singura care e întristată de asta. Mai nimic din ce era făcut în China nu era foarte semnificativ, și ori s-a stricat în mod ireparabil, și a trebuit aruncat, ori arată și se comportă pe cât de ieftin e. De câțiva ani de zile încerc să evit etichetele astea în propria casă, pe cât posibil, și mă bucur când văd producători locali care încearcă să aducă un anumit grad de calitate în produsele lor. Produsele făcute local încă există – cu desfacerea lor e mai greu, acum că abia mai există magazine în afara mall-urilor și hipermarket-urilor.

De la obiecte unicat la IKEA

O parte din mobilă și covoare e acolo din 1973, de când a fost construită clădirea și s-au mutat în el. 1973! Un covor mi-a plăcut întotdeauna, dar a ajuns la sfârșitul vieții, fibra redusă la mai nimic în zonele traficate zi de zi. O sa-mi fie dor de el, mai ales ca țin minte cum ma jucam cu mașinile între desenele lui când eram mică, si încă nu știu ce o să-l înlocuiască. În unele camere au apărut, de nevoie, obiecte și covoare de la IKEA și alte magazine. Într-o perioadă am avut și niște mobilă ‘modernă’ la comandă. Acum că mă uit la ele, nu pot să mă gândesc la faptul că le lipsește caracterul, că nu reușesc să se impună sau să lase vreo impresie, și că nu se îmbină la fel ca mobila originală, care n-a fost cumpărată cu ajutorul unui arhitect sau designer de interior.

De la hârtie la hard drive

Bibliotecile sunt încă pline de cărți. Aproape toți din familie eram pasionați de citit, și avem foarte mulți autori francezi, beletristică și romane românești din belșug, tot ce a trebuit să citesc eu pentru școală, analiză literară, plus cărțile de facultate ale tatălui meu, SF-urile, și cărțile de aviație ale bunicului meu.

Uneori nu mă lăsa inima să le arunc sau donez, mai mult pentru valoarea lor estetică la raft. Dar senzația nu ține foarte mult. Sunt de acord cu ideea lui Marie Kondo de a dona cărți din belșug, odată ce au fost citite – în ciuda faptului că a scandalizat internetul românesc iubitor de cărți.

Toate cărțile astea cu care am crescut, așa vizual impresionante cum erau, nu m-au făcut să vreau să citesc. Bunica mea credea că m-am apucat târziu pentru că am început la 11 ani, și tot ce am citit de atunci încolo nu exista în biblioteca lor și a trebuit cumpărat. Ce aveau ei în casă era prea nepotrivit creierul meu de adolescent, și îmi lipsea contextul să le înțeleg sau apreciez nuanțele la 14 ani. La facultate în Marea Britanie am refuzat să mai cumpăr multe cărți noi, și am citit second-hand la greu, sau de la bibliotecă. Am refuzat să-mi cumpăr cărțile de curs pentru că știam deja câtă risipă au fost cele din liceu. Am închiriat tot de la bibliotecă, și nu regret nimic. Când a venit, în sfârșit, momentul să citesc o parte din autorii din bibliotecă, eram deja departe de casă și am cumpărat formatele digitale, pentru că acum citesc pe telefon sau tabletă.

Acum țin doar câteva lucruri care îmi fac plăcere când le frunzăresc. Oricât mi-ar plăcea să mă uit la ele, n-am nicio iluzie că merită păstrate pentru generațiile viitoare, poate doar ca relicvă în muzeul familiei. Consider că odată citite, și-au împlinit misunea, și că pot să aducă bucurie altora. Mai bine să citească și alții, mai ales în România, unde se închid librării, se petrece cel mai mult timp în fața televizorului, și oamenii abia dau cam 3 euro pe carți anual.

De la tacâmuri și veselă pentru musafiri la tacâmuri pentru în fiecare zi

Am moștenit două seturi de tacâmuri și veselă; cel mare și frumos pentru musafiri și ocazii, de pe vremea când se reîntrunea familia extinsă, și colecția pestriță de căni, tacâmuri și farfurii din bucătărie, adunate de la obiceiul de a dau sau primi pomană prin bloc. Nu cred că obiceiul de pomană se traduce în afara României, și nimic din ce e acolo nu există în mai mult de un exemplar, așa că multe o să fie donate. Cât despre restul, personal am ajuns să nu mai fac așa o distincție între obiecte de ocazie și obiecte de zi de zi. Viața e scurtă. Fiecare zi e o ocazie. Folosește lucruri care-ți fac plăcere, respectă-le și îngrijește-le cum se cuvine, și pot să te țină o viață, chiar dacă se mai sparg sau strică. Nimic nu e chiar pentru totdeauna.

De la camere separate la un spațiu comun

Apartamentul ăsta are toate camerele intacte: există  o distincție clară între dormitor, hol, bucătărie, bai, sufragerie, cameră de zi, în contrast cu ce văd în jur. Văd și citesc că din ce în ce mai mult, lumea tinde către o casă cu mai puțini pereți. De ani buni nu mai văd bucătării separate de living – nici în reclame, nici în cataloage de la IKEA, nici în imobiliare. Nu mai gătim cu fum, foc, gaze, mirosuri, sau deloc, unii din noi. Nu mai facem sau ținem conserve sau produse făcute în casă, ci le avem disponibile în magazine. Avem spații deschise cu zone de gătit, mâncat și distracție. În toate apartamentele pe care le-am văzut când căutam să închiriez, bucătăriile au devenit două-trei corpuri de mobilă cu un sertar, o plită integrată, și nici măcar hotă. Eventual există o insulă la care mâncăm, facem teme, lucrăm dacă e să fie un apartament mai mare și luxos.

Îmi plac unele din schimbările astea, dar nu sunt gata să le adopt pe toate. În 2021 am îmbrățișat total faptul că îmi place să stau acasă – nu în birou, nu în cafenele, nu pe drumuri. Îmi place să am o casă în care mă simt bine. Îmi place și să fac multe lucruri în bucătărie, și implicit spațiul să mă destind; nu să mă înghesui pe un blat mic. Cred că devin anti-trend în privința bucătăriei mici, și încă cred în intimitatea pe care ți-o oferă camera proprie. Cred că pereții o să mai rămână o vreme în viața mea.

Ne sufocăm de atâtea lucruri

Citeam în Nature că o echipă de oameni de știință a calculat că în 2020, materialele produse de om au ajuns la 1,1 trilioane de tone, depășind biomasa: masa tuturor viețuitoarelor de pe planetă, care include oameni, bacterii, plante și animale la un loc. Betonul reprezintă cea mai mare masă, urmat de oțel, pietriș, cărămidă și asfalt. Plasticul cântărește și el dublu față de greutatea tuturor animalelor combinate.

Toate lucrurile cu valoare personală pe care le-am păstrat din aventura asta sunt mărunțișuri care nu ocupă mult loc: un album cu amintiri de la colege de când a terminat un curs, o pungă cu medaliile și pozele bunicului meu pe care plănuiesc să le înrămez, plus o grămadă de poezii și poezioare de pe foi volante. În rest, avem amintirile și niște poze, care sunt mai mult decât suficient ca să ne aducem aminte. Nu știu ce o să facem cu mobila, dar îmi rămâne temă de gândire să văd cum s-o refolosesc, și să îmbin niște stiluri, de ex. așa cum face un studio polonez de design de interior, Colombe.

Dacă e să rămân cu un singur gând, cel mai mult îmi doresc să am cât mai puține lucruri: doar lucrurile de care am nevoie în acel moment, în acea fază a vieții. Orice altceva e de prisos.

Cărți din ultima vreme: toamna 2021

Toamna asta m-am mutat la Varșovia și mi-am ocupat timpul cu muncă, un curs de poloneză, birocrația locală, și căutat mobilă ca să am, în sfârșit, un scaun și birou decent de la care să lucrez. N-am citit cât mi-aș fi dorit, și nici n-am scris prea multe recenzii sezonul asta, dar… tot înainte.

O să fiu în România în Decembrie, și poate mai culeg câte o carte sau zece de prin librării, că online e greu să găsesc ceva într-un format decent.

Top 3

    1.  C. G. Jung, The Red Book.  Nu cred că Jung are nevoie de introducere dat fiind că e unul din fondatorii psihanalizei, și pe vremea mea era materie de liceu. The Red Book e o carte aparte, a cărui manuscris a stat in arhivele familiei Jung zeci de ani după moartea sa, înainte să fie pregătiți s-o publice. Dacă o citești, e ușor de înțeles de ce au ezitat: cartea detaliaza odiseea lui personală în a-și intelege subconștientul mai bine. În cadrul lui de referință, cartea e despre o serie de vise-cheie in care se intalneste cu umbra lui, partea necunoscuta a sinelui, urmată de interpretarea ultra-detaliată a fiecărui vis în parte. Pe parcurs, descoperă că multe din conceptele lui despre sine și cei din jur sunt niște fabricații utile, mult mai pliabile decât credea. Cea mai comparabilă carte faimoasă ar fi The Doors of Perception de Aldous Huxley, dar doar în sensul că e o carte despre o serie de revelații care schimbă percepția autorului asupra realități. Cartea lui Huxley e mult mai grăbită și incoerentă (aparent mai târziu a regretat publicarea ei), pe când cartea lui Jung e serioasă, plină de simbolisme, la granița dintre conștient si inconștient sau vise. Cine a avut experiențe similare (dacă nu cu integrat umbra, atunci măcar cu disoluția ego-ului) știe la ce mă refer. Într-o lume in care poti să afli ce gândește un om care a luat DMT in mod regulat timp de aproape 4 ani de pe YouTube, perspectivele astea nu mai par așa ieșite din comun. Trebuie puse mai degrabă în contextul istoric, în care subiectul lor nu era o știință sau foarte ‘științific’, și ideea de a-ti explora psihicul sau trairile interioare erau activitati rezervate mai degrabă poeților, artiștilor sau pacienților din spitalele în care Jung si Freud practicau. În contextul asta, e usor de înțeles de ce lui Jung și mostenitorilor lui le-a fost frica să publice așa ceva. Recomand, dar trebuie multă rabdare și context.
    2. Adrian Wooldridge, The Aristocracy of Talent. Wooldridge e un veteran de la Economist, un săptămânal englezesc despre geopolitică, economie, știință și tehnologie. E prima carte pe care o citesc despre istoricul conceptului, dar știu că există cel puțin alte două puncte de vedere diferite de ale lui cu privire la unde se îndreaptă ideea. Pe asta am apreciat-o pentru intervalul istoric sondat, de la Plato până în ziua de azi, și pentru că include și exemple globale, nu doar anglo-saxone, cum citesc de obicei. Concluzia lui e că, deși a fost utilă și a dus la mult bine, corputia în rândul meritocraților a contribuit la apariția unei forme de meritocrație oligarhică. Vremurile în care trăim nu (mai) sunt meritocratice cu adevărat, pentru că favorizează oameni care au deja un avantaj în viață: s-au născut în familii înstărite, cu acces la resurse, in principiu educație și conexiuni. Soluția pe care și-o imaginează e o revenire la meritocrație adevărată, decentralizată, mai mult pe sistemul Singapore sau China, dar, evident, fără opresiunea moral-culturală din țările respective (de ex. cum folosește Singapore tehnologia ca să controleze viețile oamenilor și cum gestionează statul chinez lucrurile).
    3. Eliot Higgins, We are Bellingcat. O carte scrisă de fondatorul organizației care se ocupa cu investigații geopolitice, in care detaliaza traseul de la interes personal in a studia tweet-uri din zone conflictuale, până la formarea unei organizatii jurnalistice non-guvernamentale cu zeci de cercetatori, care poate să preia investigatii geopolitice serioase si mai oferă și cursuri de formare în OSINT (open source intelligence) pentru jurnaliști și alți amatori. Am citit-o pentru că știam deja despre investigațiile lor și ale colaboratorilor, dar m-a surprins cât de umile au fost începuturile, din dormitorul și sufrageria lui, cu nou-născutul în brațe. Nu cred că există alte cărți asemănătoare pentru că e un domeniu destul de nou. Am pus-o pe locul trei pentru că e interesanta, dar m-a dezamăgit un pic finalul. Mă așteptam să existe ceva mai multe detalii despre, de exemplu, viziunea lui pentru viitorul Bellingcat, dar mi s-a părut că s-a terminat cam abrupt.

The Red Book

Mențiuni

  • Joe Moran, First You Write a Sentence. O cărticică cu dichis despre cum să scrii mai coerent în engleză, scrisă de un profesor de literatură engleză. E mai mult o combinație de anecdote despre viață, literatură, autori, tipografie, plus sfaturi despre cum să creezi proză cât mai melodioasă. Concluzia e că vei ști că o propoziție e bună de publicat atunci când are un anumit ritm și sunet, ca un fel de al șaselea simț. Deci, ca să scrii o propoziție și apoi să construiești un paragraf, trebuie să scrii și să citești foarte mult. Nimic nou. Restul sfaturilor sunt de bun simț, dar contează cum și când le aplici. Reușește să spună foarte multe lucruri la care poți să meditezi o vreme. Cea mai bună carte însoțitoare e probabil cea a lui William Zinsser, On Writing Well.
  • Annie Ernaux, The Years. O traducere a unei cărți în franceză, scrisă de o autoare contemporană care încearcă să contureze un profil psihologic al unor generații de francezi: speranțele și angoasele autoarei, părinților, copiilor, și celorlalți din aceeași cohortă cu ea. Începe de undeva din anii 60 și se termină în zilele noastre. E fascinant de citit cum au fost percepute inovațiile tehnologie, expansiunea către suburbii, fiecare cu câte un hipermarket și benzinării pe drum în ceva parc industrial, imigranții africani și apoi est-europeni când s-a lărgit Uniunea Europeană, plus multe altele. Un format și stil inovativ care a făcut-o să fie considerată pentru Nobelul pentru literatură de anul ăsta de unii critici literari, dar n-a fost să fie.

Pomul lăudat

Cărți care nu și-au atins potențialul.

  • Katherine May, Wintering. Avea multe recenzii pozitive de la oameni care îi lăudau proza, dar mi s-a părut lipsită de substanță. Premiza e frumoasă și onorabilă: în loc să presupunem că lucrurile ne vor merge mereu strună în viață, ar fi bine să îmbrățișam perioadele nefaste că momente propice pentru transformări, așa cum în natură animalele se pregătesc intens pentru iernat, în speranța că vor supraviețui. Din start, cartea se adresează unor oameni care, la fel ca autoarea, se bucură de un anumit nivel de privilegiu în viață: nu le lipsesc bunurile materiale, și cumva i-au ocolit situațiile emoțional dificile și alte traume. Scrisul și observațiile autoarei sunt interesante pe alocuri, dar restul cărții e plin de evenimente, angoase și anxietăți la care mi-a fost greu să mă raportez, și care nu prea se legau unele de altele.
  • Xiran Jay Zhao, Iron Widow. Am vrut să încerc genul young adult/fantezie, și, la recomandarea cercului de prieteni am citit cartea asta, aparent parte dintr-o serie de două cărți până acum. Poate că genul YA nu e pentru mine pentru că nu mai sunt suficient de copil la suflet. Sau poate că și cartea asta mi s-a părut un pic grăbită, un amalgam de teme care i-au plăcut autoarei, dar care au creat mai multe întrebări decât au generat răspunsuri. Sau…poate asta e strategia acum, ca să cumperi și volumul doi 🙂  Nu știu dacă o să am răbdare sau voință să citesc partea a două când urmează să apară. Abia reușesc să mă conving să revin la trilogia scrisă de Rebecca F. Kuang.

 

A trecut un an de cand am devenit programator

Luna asta sărbătoresc un an de de când m-am angajat ca programator. Mi-am amintit mai mult din cauză că un coleg a avut un bebe fix când intervievam (și a trebuit să fugă la spital), și recent i-a sarbatorit ziua de nastere 🙂

Am mai scris despre primele 3 luni după ce m-am apucat de învățat programat, dupa care la șase luni, după care atunci când m-am angajat și experienta interviului. De atunci n-am mai avut timp să scriu la fel de des despre traiectoria pe care am luat-o – și nici n-ar fi fost la fel de intersant – dar acum că s-a făcut un an, am zis ca e un moment propice sa reflectez.

La ce-am lucrat în ultimul an

Am scris mai demult că am pornit la drum cu Javascript/Typescript și React.

Partea bună a fost că erau și încă sunt limbaje sau tehnologii populare, bine cunoscute, cu un feedback loop short, în care afli foarte repede ce faci bine și ce-ai greșit. Partea neplacută e că ecosistemul de tehnologii care sprijină programatul front-end a devenit foarte complex in ultimul deceniu. E mult de învățat în toate direcțiile, dar nu regret decizia. Partea buna a fost că munca pe care o fac utilizează fix cunoștințele pe care le acumulasem, în sensul că n-a trebuit să învăț ceva total nou ca să fiu utilă. Plus, de atunci mi s-au extins orizonturile considerabil.

Lucrez pentru o companie mică unde dezvoltăm aplicații pentru Atlassian, de obicei pentru Jira și Confluence. În alte cuvinte, în funcție de cum privești lucrurile, ori îmbunătățesc, ori înrăutățesc Jira cu fiecare linie de cod pe care o scriu. Deși folosisem Jira extensiv ca product manager în slujbele anterioare, nu stiam că există un ecosistem de dezvoltatori de aplicații. Surpriza a fost nu doar că există, ci și că e foarte profitabil. După cum se laudă Atlassian, acest Marketplace în care ne vindem aplicațiile a depășit venituri de 1 miliard de dolari, și peste 60% dintre clienții Jira Software și Confluence folosesc cel puțin o aplicație din Marketplace.

Ca paranteză, nu sunt neapărat o fană a produselor Atlassian, dar nu e o condiție necesară muncii. Îi văd utilitatea și pot apreciez faptul că Atlassian e un gigant care s-a dezvoltat fără bani de la investitori încă din 2002, iar acum e aproape sinonimă cu conceptul tradițional de management de proiecte softare (și nu numai).

Revenind, în mod specific, lucrez la aplicațiile pentru cei care folosesc Atlassian în cloud și fac cam de toate: front-end, backend, uneori lucruri care pare un pic DevOps. Nu am vrut niciodată să mă limitez doar la front-end, așa că sunt destul de fericită în privința asta.

Prima aplicație pe care am construit-o ca să învăț a fost ceva mai mult ca o glumă, dar acum face bani.  În prima lună, am făcut o aplicație care adaugă notițe autocolante colorate pentru documente în Confluence. Atât. A fost un prilej de joacă cu niște Javascript și CSS ca să fac mărimea fontului să crească sau să scadă automat, după care am lansat-o. Dar în Marketplace aparent chiar și asta poate să facă bani dacă e amuzantă, are utilitate, și/sau trece suficient timp până să o descopere cineva. Ca atare, după un an, aplicația chiar are clienți care ne plătesc sume mici, dar nu insemnificative.

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pe o aplicație a unui client, construită pe infrastructura AWS (serverless). Lucrez cu un singur alt programator, care e liderul tehnic pe proiect si persoana cu care interactionez cel mai mult. Aplicația constă într-o serie de funcții care gestionează evenimente din Atlassian pe care le trebuie să le procesăm. E atât de complexă și cu atât de multe părți (cel puțin pentru o aplicație pe care o folosești în Jira), încât la început abia înțelegeam ce rol joacă toate componentele (de la Serverless până la Redis) și abia reușeam să repar un bug o dată la două săptămâni. Acum, după un an, reușesc să termin aproape jumătate din estimările la care ne angajăm o dată la două săptămâni, fără foarte mult ajutor de la colegul meu. Cel mai mult îmi place să lucrez la lucrurile care nu-l entuziasmează pe el: de obicei rescriu frontend-ul ca să fie mai ușor de înțeles și utilizat, și am introdus o modalitate mai logică de a executa migrații de date (în baza de date Postgres cu TypeORM). Auzeam mereu de migrații ca fiind stresante, dar mă bucur că am trecut pragul ăsta psihologic la un an după ce am încept să lucrez.

Dezavantaje și dezamăgiri

Pe lângă faptul că nu trece zi fără gândul, “Cine folosește funcționalitatea asta în Atlassian? Spune-mi CINE?? Și mai ales, de ce??” N-au fost multe episoade negative.

Am construit proiecte care nu au fost lansate. Am lucrat la două aplicații ce (probabil) nu vor vedea niciodată lumina zilei, din varii motive. Se întâmplă peste tot, nu înregistrăm succese tot timpul, dar măcar tăiem inițiative din scurt dacă nu merg. Chiar și-așa, mi-au plăcut ambele și tot am învățat din ele, mai ales că erau pentru niște clienți exigenți care vroiau ca totul, mai ales gestionarea erorilor mici sau mari, să fie bine făcut.

Am avut și un moment în care m-am angrenat la ceva mult peste nivelul meu, unde șeful meu a trebuit să rezolve problema și să-mi arate cum ar fi trebuit să fac de fapt. E foooaarte posibil că știa că n-o să mă descurc, dar a fost un eșec din care să trebuiască să învăț, ca să nu-l repet când miza ar fi fost mai mare.

Per total, cum zice șeful meu,

“Working with the Atlassian product suite is probably one of the most challenging things you’ve done as a software engineer. Unless you’ve worked with Salesforce. In that case: hat-tip to you.”

Acum că am experiența asta de un an, tind să fiu de acord  🙂

Per total

Am bănuit că o să-mi placă să fiu programator, și măcar pot să-mi confirm bănuiala. Îmi place să rezolv probleme din ce în ce mai complexe, chiar dacă uneori pendulez intre agonie și extaz când lucrurile merg (sau nu).

Sunt chiar mult mai fericită acum decât atunci când am început și totul erau nou, și mi-era frică de tot ce știam că nu știu. Acum simt că încet, dar sigur, mi se dezvoltă încrederea în sine și cunoștințele. Cu fiecare proiect devin mai adeptă la rezolvat probleme, mai bună la gestionarea timpului, simt că mi se îmbunătățește memoria (acum am o geografie mentală a proiectelor la care lucrez), gândirea analitică și logică, comunic mai bine în scris sau verbal, și tot așa. Ce-mi dă cea mai multă speranță e să privesc înapoi la locul din care am început și să-mi dau seama cât de departe am ajuns.

Continuă să-mi placă să lucrez de la distanță (de acasă), dar deja fac asta de aproape patru ani, așa că nu s-a schimbat foarte mult pe planul ăsta – doar peisajul de afară e un pic diferit acum că sunt în Varșovia. Îmi place faptul că am ajuns într-un moment pe care mi l-am dorit atunci când m-am reprofilat, și simt o stare de liniște foarte plăcută.

Ce urmează?

Încă nu știu sigur pe plan de aprofundat tehnologii și limbaje- știu doar că o să rămân la compania la care sunt pentru câteva luni, doar că mă mut la un orar de muncă de trei zile pe săptămână cât învăț niște poloneză, mă obișnuiesc cu locul și oamenii, și caut o casă. Abia atunci cred că o să trag o linie ca să-mi dau seama mai bine ce mi-a plăcut, la ce mă descurc, și ce-aș vrea să învăț.

Dacă ești și tu un programator începător sau te gândești să devii, răspund cu bucurie la întrebări (în limita timpului pe care îl am). Nu știu ce ar vrea lumea să afle, așa că lăsați orice eventuale întrebări în comentarii.

Plus, chiar dacă nu ești programator, dar simți că n-ai pe cineva care să-ți răspundă în mod obiectiv la întrebări legate de subiect, pot să încerc să-ți răspund sau să trimit întrebarea cuiva care știe mai bine.