A trecut un an de cand am devenit programator

Luna asta sărbătoresc un an de de când m-am angajat ca programator. Mi-am amintit mai mult din cauză că un coleg a avut un bebe fix când intervievam (și a trebuit să fugă la spital), și recent i-a sarbatorit ziua de nastere 🙂

Am mai scris despre primele 3 luni după ce m-am apucat de învățat programat, dupa care la șase luni, după care atunci când m-am angajat și experienta interviului. De atunci n-am mai avut timp să scriu la fel de des despre traiectoria pe care am luat-o – și nici n-ar fi fost la fel de intersant – dar acum că s-a făcut un an, am zis ca e un moment propice sa reflectez.

La ce-am lucrat în ultimul an

Am scris mai demult că am pornit la drum cu Javascript/Typescript și React.

Partea bună a fost că erau și încă sunt limbaje sau tehnologii populare, bine cunoscute, cu un feedback loop short, în care afli foarte repede ce faci bine și ce-ai greșit. Partea neplacută e că ecosistemul de tehnologii care sprijină programatul front-end a devenit foarte complex in ultimul deceniu. E mult de învățat în toate direcțiile, dar nu regret decizia. Partea buna a fost că munca pe care o fac utilizează fix cunoștințele pe care le acumulasem, în sensul că n-a trebuit să învăț ceva total nou ca să fiu utilă. Plus, de atunci mi s-au extins orizonturile considerabil.

Lucrez pentru o companie mică unde dezvoltăm aplicații pentru Atlassian, de obicei pentru Jira și Confluence. În alte cuvinte, în funcție de cum privești lucrurile, ori îmbunătățesc, ori înrăutățesc Jira cu fiecare linie de cod pe care o scriu. Deși folosisem Jira extensiv ca product manager în slujbele anterioare, nu stiam că există un ecosistem de dezvoltatori de aplicații. Surpriza a fost nu doar că există, ci și că e foarte profitabil. După cum se laudă Atlassian, acest Marketplace în care ne vindem aplicațiile a depășit venituri de 1 miliard de dolari, și peste 60% dintre clienții Jira Software și Confluence folosesc cel puțin o aplicație din Marketplace.

Ca paranteză, nu sunt neapărat o fană a produselor Atlassian, dar nu e o condiție necesară muncii. Îi văd utilitatea și pot apreciez faptul că Atlassian e un gigant care s-a dezvoltat fără bani de la investitori încă din 2002, iar acum e aproape sinonimă cu conceptul tradițional de management de proiecte softare (și nu numai).

Revenind, în mod specific, lucrez la aplicațiile pentru cei care folosesc Atlassian în cloud și fac cam de toate: front-end, backend, uneori lucruri care pare un pic DevOps. Nu am vrut niciodată să mă limitez doar la front-end, așa că sunt destul de fericită în privința asta.

Prima aplicație pe care am construit-o ca să învăț a fost ceva mai mult ca o glumă, dar acum face bani.  În prima lună, am făcut o aplicație care adaugă notițe autocolante colorate pentru documente în Confluence. Atât. A fost un prilej de joacă cu niște Javascript și CSS ca să fac mărimea fontului să crească sau să scadă automat, după care am lansat-o. Dar în Marketplace aparent chiar și asta poate să facă bani dacă e amuzantă, are utilitate, și/sau trece suficient timp până să o descopere cineva. Ca atare, după un an, aplicația chiar are clienți care ne plătesc sume mici, dar nu insemnificative.

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pe o aplicație a unui client, construită pe infrastructura AWS (serverless). Lucrez cu un singur alt programator, care e liderul tehnic pe proiect si persoana cu care interactionez cel mai mult. Aplicația constă într-o serie de funcții care gestionează evenimente din Atlassian pe care le trebuie să le procesăm. E atât de complexă și cu atât de multe părți (cel puțin pentru o aplicație pe care o folosești în Jira), încât la început abia înțelegeam ce rol joacă toate componentele (de la Serverless până la Redis) și abia reușeam să repar un bug o dată la două săptămâni. Acum, după un an, reușesc să termin aproape jumătate din estimările la care ne angajăm o dată la două săptămâni, fără foarte mult ajutor de la colegul meu. Cel mai mult îmi place să lucrez la lucrurile care nu-l entuziasmează pe el: de obicei rescriu frontend-ul ca să fie mai ușor de înțeles și utilizat, și am introdus o modalitate mai logică de a executa migrații de date (în baza de date Postgres cu TypeORM). Auzeam mereu de migrații ca fiind stresante, dar mă bucur că am trecut pragul ăsta psihologic la un an după ce am încept să lucrez.

Dezavantaje și dezamăgiri

Pe lângă faptul că nu trece zi fără gândul, “Cine folosește funcționalitatea asta în Atlassian? Spune-mi CINE?? Și mai ales, de ce??” N-au fost multe episoade negative.

Am construit proiecte care nu au fost lansate. Am lucrat la două aplicații ce (probabil) nu vor vedea niciodată lumina zilei, din varii motive. Se întâmplă peste tot, nu înregistrăm succese tot timpul, dar măcar tăiem inițiative din scurt dacă nu merg. Chiar și-așa, mi-au plăcut ambele și tot am învățat din ele, mai ales că erau pentru niște clienți exigenți care vroiau ca totul, mai ales gestionarea erorilor mici sau mari, să fie bine făcut.

Am avut și un moment în care m-am angrenat la ceva mult peste nivelul meu, unde șeful meu a trebuit să rezolve problema și să-mi arate cum ar fi trebuit să fac de fapt. E foooaarte posibil că știa că n-o să mă descurc, dar a fost un eșec din care să trebuiască să învăț, ca să nu-l repet când miza ar fi fost mai mare.

Per total, cum zice șeful meu,

“Working with the Atlassian product suite is probably one of the most challenging things you’ve done as a software engineer. Unless you’ve worked with Salesforce. In that case: hat-tip to you.”

Acum că am experiența asta de un an, tind să fiu de acord  🙂

Per total

Am bănuit că o să-mi placă să fiu programator, și măcar pot să-mi confirm bănuiala. Îmi place să rezolv probleme din ce în ce mai complexe, chiar dacă uneori pendulez intre agonie și extaz când lucrurile merg (sau nu).

Sunt chiar mult mai fericită acum decât atunci când am început și totul erau nou, și mi-era frică de tot ce știam că nu știu. Acum simt că încet, dar sigur, mi se dezvoltă încrederea în sine și cunoștințele. Cu fiecare proiect devin mai adeptă la rezolvat probleme, mai bună la gestionarea timpului, simt că mi se îmbunătățește memoria (acum am o geografie mentală a proiectelor la care lucrez), gândirea analitică și logică, comunic mai bine în scris sau verbal, și tot așa. Ce-mi dă cea mai multă speranță e să privesc înapoi la locul din care am început și să-mi dau seama cât de departe am ajuns.

Continuă să-mi placă să lucrez de la distanță (de acasă), dar deja fac asta de aproape patru ani, așa că nu s-a schimbat foarte mult pe planul ăsta – doar peisajul de afară e un pic diferit acum că sunt în Varșovia. Îmi place faptul că am ajuns într-un moment pe care mi l-am dorit atunci când m-am reprofilat, și simt o stare de liniște foarte plăcută.

Ce urmează?

Încă nu știu sigur pe plan de aprofundat tehnologii și limbaje- știu doar că o să rămân la compania la care sunt pentru câteva luni, doar că mă mut la un orar de muncă de trei zile pe săptămână cât învăț niște poloneză, mă obișnuiesc cu locul și oamenii, și caut o casă. Abia atunci cred că o să trag o linie ca să-mi dau seama mai bine ce mi-a plăcut, la ce mă descurc, și ce-aș vrea să învăț.

Dacă ești și tu un programator începător sau te gândești să devii, răspund cu bucurie la întrebări (în limita timpului pe care îl am). Nu știu ce ar vrea lumea să afle, așa că lăsați orice eventuale întrebări în comentarii.

Plus, chiar dacă nu ești programator, dar simți că n-ai pe cineva care să-ți răspundă în mod obiectiv la întrebări legate de subiect, pot să încerc să-ți răspund sau să trimit întrebarea cuiva care știe mai bine.

Polonia: Impresii din Varșovia după două săptămâni

Sunt în apartament, încă lucrez, încă am cutii nedesfăcute. Afară a venit toamna, dar nici nu prea am avut timp să ies pe afară cu excepția unor magazine de mobilă.

Mulțumesc celor care mi-au scris și mi-au urat succes în aventură; mă bucur că sunteți pe-aici: români în străinătate, români care au fost dar s-au întors, și restul cei care nu ați plecat dar sunteți plin de curiozitate despre cum e pe aici.

Mi-am propus să scriu trei impresii strict personale, cel puțin față de unde am locuit până acum (câteva orașe mari în Marea Britanie, San Francisco și Amsterdam).

1. E mult mai ușor să cumpăr legume și fructe (relativ ieftine), și să nu folosesc atâtea plastice

În Londra îmi plăcea să merg la un aprozar sau o piață o dată pe săptămână și nu aveam prea multe plastice. În San Francisco apreciam faptul că se putea recicla totul, și că existau destule magazine – lanțuri, magazine de colț sau cooperative – în care produsele erau prezentate atrăgător și fără plastic. Dar în Amsterdam, unde piețele mi s-au părut destul de slabe calitativ (am încercat trei până să le abandonez pentru că produsele nu păreau foarte proaspete sau nu aveau gust), a fost o explozie de plastice, motiv pentru care m-am uitat mai serios la cum să reduc din deșeurile de plastic din casă. Se reciclează și în Amsterdam, dar există încă o oarecare ipocrizie a supermarketurilor care își făc reclamă că sunt verzi, dar practică o formă de greenwashing: încă ambalează multe bunuri proaspete în plastic. Broccoli? În plastic. Ardei individual? Plastic. Roșiile? Găleți. Humus? Bidonașe de plastic. Plus, din cauză că apartamentele sunt mici și lumea nu are unde să țină lucrurile, pachetele de orice sunt mici.

Fruit and berries

În Polonia suspectez că încă se gătește destul de des, și găsesc aprozari, piețe și supermarketuri doldora de legume și fructe proaspete. Sunt servicii de cumpărături online, dar sigur nu sunt la fel de răspândite ca în vest. Oamenii folosesc legume și salate la aproape la orice masă, de la cel mai ieftin bar mleczny (bar de lapte, un concept de restaurant ieftin care a dăinuit de-a lungul anilor) în care am mâncat, până la restaurantele scumpe și chiar și cina de dinainte de Crăciun, bogată în pește și legume. Legat de preț, zic că sunt relativ ieftine pentru că inflația a ajuns la un nivel ridicat (triplu față de UE), dar personal nu am termen de comparație pentru cum era înainte și cum se resimte.

Ambalajele s-au mutat spre hârtie sau carton în mare parte reciclabil, probabil din cauză că vin o grămadă de legi și regulamentări. Încă nu e cazul la foarte multe lactate și carne (tăvi de polistirol), dar există senzația că lumea chiar se străduiește să ajungă la cotele impuse de UE, chiar dacă nu le ating și încă primesc prea multe gunoaie din afară. Printre altele, am observat într-un magazin că s-a implementat și o lege care stipulează că vânzătorul e responsabil să recicleze ambalajele – chestie nouă, cel puțin pentru mine.

2. E foarte liniște

Am plecat de la gălăgia de stradă din Amsterdam și haosul străzilor americane pline de sirene și construcții la o liniște aproape deplină. Deși stau foarte central, sunt într-un bloc cu patru etaje înconjurat de alte blocuri care dau la stradă. Acum că m-am plimbat pe străzi și am văzut cât de întins e orașul – cel mai apropiat model mental e Berlin – nu mă miră.

Mă bucur că nu am parte de traficul de pe arterele principale (est-vest, nord-sud). În ultimele săptămâni m-am bucurat să aud doar cheile vecinilor în uși, uneori poarta de la intrare în curtea interioară, și să dorm fără să aud scutere, hăhăit și țipete stradale până la 2 dimineața.

Afternoon glow

Din cei pe care i-am observat, unde olandezii și britanicii ieșiți în grup dau volumul conversației tare sau la maxim și cei din urmă tind către inebriere rapidă când sunt într-un local, în Polonia am trecut de multe ori pe lângă terase și restaurante pline de unde nu se aude decât murmurul conversației. Îmi aduce aminte într-un fel bun de România, unde nu prea auzeam oameni care să strige sau să-și ridice vocea prin restaurante, și există un fel de intimitate de care aproape uitasem.

3. Oamenii par mai onești și reali

În Olanda, SUA și Marea Britanie aveam des senzația că interacționez cu o fațadă, cu o anumită fațetă a unei persoane fabricată doar pentru interacțiuni cu străini și mediul profesional. Știam clar când oamenii își puneau deoparte principiile personale sau preferințele adevărate în exprimare, și că simțeau că pot să fie ei înșiși doar într-un mediu foarte privat. Cred că e o tehnică de supraviețuire utilă sau chiar necesară în societățile de acolo, unde trebuie să socializezi foarte mult ca să fii acceptat. Dar mie mi se pare destul de obositor să fiu foarte altfel, excluzând aici principiile și granițele pe care trebuie să mi le impun ca să-mi ocrotesc timpul și resursele (de ex., spus nu proiectelor neesențiale).

În Polonia, ca și în România pe care mi-o aduc aminte, oamenii întâlniți până acum par mai onești și transparenți în comportament, în sensul că nu ai senzația că interacționezi cu altă versiune a lor creată special pentru la muncă sau conversații pe stradă și scara blocului. Știi exact prin ce trec: uneori sunt veseli, alteori sunt indispuși, uneori trebuie să fie stricți pentru că rolul le cere, dar în toate conversațiile de până acum lumea e mult mai explicită în cum se manifestă. Nu trebuie să ghicești ce vor, sau să ocolești subiectul. Nu pretind că sunt veseli dacă nu sunt, o să-ți spună ce crezi chiar dacă nu-i întrebi neapărat, și nu folosesc treizeci de fraze alambicate și indirecte ca să-ți spună că n-ai făcut ceva bine, doar ca să nu superi sau să izbucnești prea tare. Ca atare, pentru cei din Vest, est-europenii cu precădere pot părea tăcuți, negativi și morocănoși.

anotherplanet

Dar după ce am văzut și extrema de pozitivitate forțată și aproape toxică sau vorbitul cu foarte mult subtext în San Francisco și Marea Britanie, cred că echilibrul e undeva la mijloc. Nici olandezii nu mi se par așa direcți cum se mândresc ei că sunt, cel puțin nu față de est-europeni, care pot oricând să-ți trântească niște adevăruri în față fără aviz. Personal îmi place varianta asta mai mult, pentru pe de o parte o înțeleg, și pentru că mi se pare că poți să încerci să schimbi atitudini sau să înveselești oamenii mult mai ușor decât să navighezi limbajul de lemn al mediilor în care trebuie să pari entuziasmat și pozitiv chiar și când nu ești. Chiar și în SUA îmi plăceau oamenii sassy și un pic salty, dar în mediul profesional comportamenetele astea erau descurajate, implicit sau explicit, ca fiind nepotrivite cooperației între străini.

Anyway.

Orașul, locuitorii și problemele lor sunt încă un mister, dar am o vagă idee de la prietenii și foștii colegi pe care îi am aici: inflația, nu s-a vaccinat destulă lume în țară (sunt pe la 52% cât scriu asta), tinerii nu pot să-și cumpere apartamente așa cum puteau părinții, etc. Probleme noi, și totuși aceleași probleme peste tot. Rămâne de văzut.

AMS – WAW: AMR două săptămâni în Amsterdam

Am lipsit vara asta, nu doar din cauză că m-am vaccinat, a fost cald și am fost în concediu, ci și pentru că am luat o decizie mare. Eu și prietenul meu ne mutăm la Varșovia, în Polonia (el fiind polonez).

Łazienki Park

Nu tind să scriu prea mult despre evenimente personale pe blog, dar am scris mai demult că acum trei ani am divorțat atunci când am decis să plec din SUA și să-mi schimb cariera. N-a fost o decizie ușoară (puțin spus), dar de atunci am încercat să-mi refac viața pas cu pas, în ciuda pandemiei, o altă dificultate în sinea ei. Partea bună e că simt că am ajuns într-o perioadă de echilibru emoțional și profesional, o chestie pe care n-am mai simțit-o de multă vreme.

De ce spunem la revedere Olandei?

Motivele sunt destul de simple: cultura și lipsa locuințelor.

Cultura. Cum niciunul din noi nu e olandez, vrem o cultură pe care să o înțelegem sau măcar putem desluși. Momentan sunt prea multe piese pe care nu putem să le punem cap la cap aici, o mare parte din ele devenite aparente mai ales pe timp de pandemie (toleranța, conformismul, încrederea în guvern, etc.). Dacă am fi doar noi probabil nu ne-ar deranja. Dar la un moment dat când ne decidem să avem copii, se schimbă ecuația, și nu vrem să aducem încă o cultură în mix, una pe care nu o cunoaștem bine.

Lipsa locuințelor (undeva peste nivelul mării). Nu ne lipsesc fondurile, dar în Olanda lipsesc locuințe decente: cam 300.000 după ultimele estimări. Puținele locuințe mici și deseori vechi sunt la suprapreț (media e €500.000 în Amsterdam) – fac apartamentele din blocurile comuniste din București să pară vile. Restul țării e destul de complicat de navigat din punct de vedere cultural pentru doi oameni care nu sunt nativi (de ex., religios sau nu), nu e tot timpul prietenos față de străini, și nici foarte mult din el situat peste nivelul mării – o problemă din ce în ce mai aparentă în ciuda investițiilor făcute.

Cam asta ar fi varianta scurtă – poate o să elaborez altă dată dacă cineva are curiozitatea.

De ce Polonia? De ce nu România?

Mi-am dat seama că îmi place mult Polonia, în ciuda știrilor despre politica țării. E o țară atât de mare încât am obosit și pierdut câteva kilograme încercând s-o cuprindem într-un tur masiv de o lună în vara asta. O să revin cu poze din concediu, dar acum îmi petrec timpul lucrând și aranjând mutarea.

Per total am rămas plăcut impresionată, și cel mai mult mi-a lăsat impresia că la nivel de infrastructură Polonia a reușit ceea ce România și-ar fi dorit (trebuit) să implementeze cu banii de la UE: trenuri, autobuze, curățenie, piste de biciclete, închis mine, subvenții la panouri solare și baterii, etc. Distanța e mult mai mare, și nu pare justificată doar de puținii ani în plus pe care i-au avut ca membri UE.

Cultura mi se pare suficient de similară cu cea a României, cu asemănări cum numai țări est-europene (uneori cu un trecut comun) pot să aibă. Casele sunt ușor de găsit, și nu sunt puchinoase. Pe termen mult mai lung, gândindu-mă nu doar la mine, cred că educația are un standard mult mai ridicat în Polonia (la rezultatele PISA sunt mai aproape de Korea decât de România și o duc mai bine ca Olanda).

Ca o paranteză, nu vreau să mă bag mai adânc în istoria sau politica lor în momentul ăsta. Cât scriu rândurile astea există semne că lucrurile s-ar putea schimba pe termen scurt (s-a destrămat coaliția de la guvernare), dar rămâne de văzut. Evident, lucrurile sunt mai nuanțate decât știrile din vest le fac să pară, și polonezii se luptă cu aceleași întrebări ca și restul lumii: ce înseamnă democrația? Ce vrem de la ea? Cum definim societatea? Cum conviețuim?

Și întrebarea de final: vorbesc poloneză? Nu foarte bine (încă). Dar nu e prima oară când experimentez cu imersia totală în limbă și cultură 🙂

Cărți din ultima vreme: primăvara 2021

Poate blogul ăsta vrea să fie un fel de blog de cronică de carte de fapt, pentru că romanele sunt singura mea supapă pe timp de pandemie și perioade intense la muncă. Las aici ce-mi mai aduc aminte după ce a trecut bruma timpului, uneori utilă pentru cronica de pe blog: cărți care mi se păreau OK la vremea lor nu mai sunt la fel de memorabile odată ce s-au așternut trei luni.

Pentru cine vine aici întâmplător, țin să menționez că citesc un mix de cărți: lucruri considerate clasice sau de top, dar și cărți  mai obscure, sau pe care alții le consideră plictisitoare sau chiar repugnante. Sunt curioasă ce le place altora la ele, și mai ales de ce.

Lunile astea am avut prea mult de lucru la serviciu și n-am citit foarte mult, sau am citit doar lucruri care n-au solicitat neuronii prea mult.

Top 3:

  1. Bessel van der Kolk, The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. Cred că e una dintre cele mai interesante cărți din ultima vreme, despre felul în care mintea și corpul cooperează și procesează evenimentele prin care trăim, mai ales traumele care ni se întipăresc în memorie. Van der Kolk e un medic american de origine olandeză care lucrează ca expert în domeniul traumelor, mai ales cele ale veteranilor de război. Ce-mi place cel mai mult e argumentul că mintea și corpul percep și stochează trauma în același fel, fie că un om a fost neglijat în copilărie de părinți abuzivi la beție sau care i-au pus cheia de gât să se descurce singur, sau a zburat elicoptere și pierdut colegi și părți anatomice în Vietnam, ca pacienții cu care a lucrat.
  2. Rebecca Roanhorse,  Black Sun (Between Earth and Sky, #1). Premiza e un fel de SF-magic influențat de istoria și miturile Americii de sud. Autoarea împletește poveștile a două personaje cu multă măiestrie, până când culminează într-un event fabulos, dar misterios. Aștept să văd dacă se rezolvă misterul în următoarea carte, încă nepublicată.
  3. Heather Havrilesky, How to Be a Person in the World: Ask Polly’s Guide Through the Paradoxes of Modern Life. O colecție de cele mai interesante sau relevante scrisori și răspunsuri la dileme de millenial american (și nu numai). E scrisă de o autoare pe care o citesc de vreo trei ani, de când am divorțat, am decis să plec din SUA și să-mi schimb cariera. Ce-mi place la ea e că spulberă anumite mituri persistente din culturile în care am trăit: gândirea pozitivă (să te prefaci că totul e bine chiar și atunci când nu e, că trăirile negative sunt atât de indezirabile încât aproape că nu sunt normale, și trebuie neutralizate urgent cu social media, cumpărături, medicamente, etc.), altruismul ruinător, fără granițe (în care te sacrifici, accepți tot ce ți se cere, nu te vaiți, indiferent cât de inconvenient e pentru tine, eventual cu un zâmbet pe față). Cartea asta vine să zică răspicat că nu e bine pentru nimeni dacă ne prefacem că suntem atotputernici, când de fapt de multe ori habar n-avem ce facem. Nu e bine dacă ne prefacem că ceva nu ne doare, sau că ne e greu, dacă ne e de fapt. Există un echilibru undeva la mijloc. E greu să fii a person in the world care trece prin toate stările prin care ar trebui să treacă un adult, și nu e indiferentă, amorțită de hiturile de dopamină care vin din telefon, aplicații sociale și mass media.

Mențiuni

  • Chandler Burr, The Emperor of Scent: A True Story of Perfume and Obsession: Povestea cercetătorului și geniului nonconformist Luca Turin, un outsider al industriei parfumului care dezvoltă o teorie a olfacției împotriva curentului și maselor de bani care se mișcă între patru-cinci producători globali. În altă ordine de idei, trăiască pescarii din Yemen care au descoperit ambră gri în valoare de 15 milioane de dolari.
  • Melanie Mitchell, Artificial Intelligence: A Guide for Thinking Humans. Un sumar bun al domeniului: trecut, prezent și posibil viitor. Pe vremuri (acum vreo zece ani) mă gândeam că ar fi tare să lucrez în inteligență artificială, dar odată ce-am făcut asta prin intermediul ultimului rol de dinainte de a fi programator, m-am lecuit pe viitor.
  • Steven M. Lehar, The Grand Illusion: A Psychonautical Odyssey Into the Depths of Human Experience. Un cercetător în neuroimagistică încearcă niște teorii despre subiectul deceniului de când aven neuroștiință: ce e conștiința? Ce anumeîn creier generează experiențele pe care le trăim? Cum am putea să le descriem științific? Ca și Luca Turin mai sus, are niște idei nonconformiste, dar e în mare ignorat de colegii lui mai prestigioși sau populari, care avansează teoriile care i-ar putea face și mai populari sau bogați.
  • Shinzen Young, The Science of Enlightenment. Titlul nu mi se pare total potrivit, dar nu e ceva titlu super faimos. Un doctorand în studii asiatice și profesor de meditație abordează subiectul meditației în mod științific și sistematic, încercând să explice care e scopul ei, la ce ai putea să te aștepți, și pune practica în contextul mai multor religii și crezuri, nu doar cele asiatice.
  • Kristin Willeumeier, Biohack your brain. Conținut bun, titlu nepotrivit. Scrisă de un doctor calificat în neuroștiință, cu experiență într-o clinică de reabilitare a sportivilor americani cu creierul bușit de la fotbal american pe care îl practicau de mici. Cartea vorbește despre mâncările benefice dezvoltării creierului, un sistem complex și mare consumator de energie (și alți nutrienți). N-am aflat nimic nou, dar e bună de inițiat pe alții în subiect, pentru că dacă poate să explice unui fotbalist american cum să-și schimbe dieta ca să-și recupereze materia cenușie, atunci oricine poate să-i înțeleagă sfaturile. Spoiler: dieta mediterană!
  • Pamela Druckerman, Bringing up Bébé, One American Mother Discovers the Wisdom of French Parenting.  Doi jurnalști, o americancă și un britanic, se căsătoresc și fac copii în Paris. Șocul e că francezii nu sunt la fel de stresați de viață și trenduri în crescut copiii ca americanii, și au o filozofie veche la care apelează de decenii. Îmi place că scrie sincer și abordează diferențele culturale dintre SUA și Franța prin prisma de jurnalist care obișnuia să scrie despre politica din America de Sud, chiar dacă îi e greu să-și ascundă surpriza la laissez-faire-ul local, dat fiind nevrotismul tipic părinților americani.
  • R.F. Kuang, The Poppy War (prima carte). O doctorandă în istorie la Cambridge și Yale scrie o trilogie de ficțiune în stil Hunger Games, inspirată de războaiele Sino-Japoneze. O orfană dintr-un sat uitat de lume care ajunge la cea mai faimoasă academie militară din stat și le dă peste nas copiilor de bogătași. E luată sub aripa unui profesor excentric, croindu-și un destin non-conformist față de restul cadeților. Nu durează mult până când trebuie să aplice cunoștințele dobândite și află, de fapt, din ce fel de oameni se trage, și de ce trebuie să dea dovadă. Acțiunea se desfășoară incredibil de rapid de la scenă la scenă, și abia că poți să înțelegi sau să empatizezi cu personajele, dar m-a captivat timp de un weekend. Nu știu cât de repede o să le citesc pe următoarele, dat fiind că acțiunea e și brutală, inspirată evident de evenimente gen masacrul din Nanking.
  • Jordan B. Peterson, Beyond Order: 12 More Rules For Life. Alt pom lăudat, am citit și eu ca să văd de ce se înghesuie lumea la poruncile lui Peterson. Las o cronică mai lungă, pentru că m-a rugat Dorin. Nu am citit prima carte și nu m-am uitat nici la filmele de pe YouTube, dar știu că e un fenomen în lumea nord-Americană (inclusiv cu proteste împotriva publicării celui de-al doilea volum). E greu să fiu concisă pentru că omul trece prin atât de multe teme din religie, mituri, povești, psihologie, etc. ca să-și avanseze argumentele încât nu le pot cuprinde pe toate. Dar mi-am răspuns singură la întrebarea ‘de ce a fost așa de popular?‘  Să zicem că ai niște întrebări sau dileme în viață. Poate prietenii nu au timp sau nu te înțeleg. Poate ai complexe față de mersul la terapeut. Poate nici nu meditez. Atunci ai multe cărți de auto-ajutor: ai new age și spirituale, ai diverși scriitori moderni americani care scriu simplu și pe înțelesul tuturor (de ex., Mark Manson sau Tim Urban), ai cărți istorice (stoicismul a trecut printr-o renaștere și a fost reinterpretat pentru cititorul modern), sau ai cărți scrise chiar de terapeuți, pe diverse specializări. Ce alegi?

    Peterson e opusul autodeclarat tradițional și conservativ al gânditorilor postmoderni care au influențat ideile secolului 21, de la Foucault, Derrida ș.a. încoace. Dacă nu-ți plac ideile vehiculate pe net, multe din ele importate din America de Nord, atunci Peterson cade la fix. Plus, mai și înveți despre niște idei și istorie dacă nu ți s-au prezentat la școală. Poruncile sunt simpliste și neinteresante dacă ai avut părinți emoțional stabili și siguri pe ei înșiși, mai ales tatăl.  Peterson e tatăl rătăcitorilor care trăiesc în societăți de consum, unde alegerile despre ce să faci în viață par infinite, ți se vinde mereu ideea că poți fi oricine, oricând, dar trăiești cu o oare apatie că nimic nu merită și nimic nu contează, la urma urmei. De ce să te obosești?

    Cea mai solidă idee din toată cartea mi se pare argumentul lui că există curente în terapia modernă care încă perpetuează erorile fondatorilor (face referire la Freud și Jung), în sensul că multe din problemele pe care le avem nu se regăsesc strict în mințile noastre și trebuie să tot vorbim despre ele, ci au sursele (și uneori rezolvarea) în relațiile pe care le avem cu alții: familie, societate, etc. Văzut doar prin prisma asta, nu știu de altă carte similară, poate doar terapeutul Britanic Adam Phillips – doar că e mult mai obscur și nu are același ton aproape mesianic pe care îl are Peterson. Nu e chiar o dezamăgire, pentru că nu știam la ce să mă aștept, dar poate peste câteva luni poate așa o să mi se pară.

Dezamăgiri și/sau plictiseli

  • Leslie Shrock: Bumpin’: The Modern Guide to Pregnancy: Navigating the Wild, Weird, and Wonderful Journey From Conception Through Birth and Beyond. Nu e chiar asa dezamagitoare. E o carte OK, fara bullshit, despre sarcina, de o tipa care se declara pe sine insăți ca fiind genul overachiever american. Partea bună e că taie multe din prostiile pe care ai putea să le citești  despre sarcină, din dorința ei de a avea control total asupra procesului. Cam jumătate din ce scrie despre spitale și asistente nu se aplică în Europa date fiind diferențele dintre sistemele noastre de sănătate și atitudinile oamenilor față de medicina modernă. Dezamăgire modestă.
  • Garance Doré, Love Style Life. Eram pe valul cărți superficiale cu temă franțuzească, și am citit cartea asta mult-lăudată când a apărut prin mijlocul anilor 2000. Garance e o fotografă și ilustratoare de modă din Franța care a devenit faimoasă prin intermediul blogului care i-a deschis multe uși în viață. Oamenii o lăudau pentru postările ei sincere și autentice, ca fashion insider care nu venea dintr-un mediu înstărit, tipic celor din industrie. Cartea asta e mai mult un testament al imaturității emoționale și în gândire, în ciuda faptului că era mai în vârstă decât mine când a scris-o. Poate nu chiar dezamăgire. Nu mă așteptam la cine știe ce.
  • Helgesen, Sally: How Women Rise: Break the 12 Habits Holding You Back from Your Next Raise, Promotion, or Job. Oribil. Atât. Cineva din state mi-a zis că i-a plăcut cartea asta. Intră în categoria “tu ești cauza tuturor problemelor de la birou” și insistă să-ți dea soluții care pot să ignore faptul că ai un mediu de muncă disfuncțional. Mă așteptam la ceva mai interesant și profesionist, dar nu mă consider un high achiever, așa că nu e pentru mine.
  • Echkart Tolle, A New Earth: Awakening to Your Life’s Purpose. Înainte de pandemie mergeam la un studio de yoga unde o profesoară cu cea mai duioasă voce preda o clasă de yin, o combinație de meditație și întins ligamente stând jos într-o cameră încălzită. În introducere, mereu cita câte ceva din Tolle, și cumva mi-am adus aminte de carte când încercam să recreez clasa în fața canapelei în miezul iernii. Am zis, hai să vedem. Sincer nu-mi aduc aminte mare lucru din ea, în afara faptului că omul a avut o copilărie tristă și depresivă, depresia și angoasele l-au urmărit la facultate, aproape că a studiat un doctorat în filozofie la Cambridge până când a atins fundul fundului și s-a oprit. În acel fund al fundului, a avut o revelație spirituală dar (nu neapărat) religioasă în care și-a regăsit rostul în viață.
  • Aldous Huxley, Doors of Perception & Heaven and Hell. Am recitit cartea asta pe care am citit-o întâi ca adolescentă, dar nu mi s-a schimbat părerea originală: nu spune mare lucru. Heaven & Hell și părțile din apendix au fost mai interesante decât partea principală, anume experiența lui cu mescalină. E greu de urmărit, sare de la idee la idee. Per total, pare genul de carte scrisă la cald, când totul pare interesant, profund, și vrei să spui la toată lumea ce ai descoperit. Bine că acum avem bloguri.