Cărți din ultima vreme

Au aterizat la mine în telefon sau pe iPad și mi-au plăcut:

Peter Thiel, Zero to One – are și omul teoriile lui șisunt de acord cu o mare parte din lucrurile pe care le spune despre companii; pentrzerotooneu celelalte lucruri cu care nu sunt de acord îmi place replica dată de Virginia Postrel: Peter Thiel is wrong about the future:

„People believed the future would be better than the present because they believed the present was better than the past. They constantly heard stories — not speculative, futuristic stories but news stories, fashion stories, real-estate stories, medical stories — that reinforced this belief. They remembered epidemics and rejoiced in vaccines and wonder drugs. They looked back on crowded urban walk-ups and appreciated neat suburban homes. They recalled ironing on sweaty summer days and celebrated air conditioning and wash-and-wear fabrics. They marveled at tiny transistor radios and dreamed of going on airplane trips.”

Creative Social, Hacker, Maker, Teacher, Thief. Speram să fie o carte interesantă, am primit-o de la serviciu pentru că oamenii ne sunt colegi de etaj dar din păcate e doar o colecție de eseuri care sună mai mult a păreri pe care le-aș fi uitat dacă le găseam din întâmplare gratuit pe internet pe Medium sau pe undeva. O mână de oameni, în principiu din publicitate, discută despre cum cred ei că o să se schimbe rolul creativului, omului de strategie și așa mai departe de-a lungul timpului. Foarte mulți sunt fataliști în gândire („ce nasol, generația mea a ratat-o, voi sunteți viitorul”), unii sunt foarte ancorați în trecut și cred că o să fie la fel cum a fost pe vremea lor, probabil doar două-trei eseuri merită citite.

Paul Dolan,  Happiness by Design. Parafrazandu-l pe Aristotle, happiness is what you pay attention to. Îmi place faptul că e un economist care brusc a devenit interesat de ideea de a vedea cum putem să măsurăm fericirea și să devenim mai fericiți în ansamblu, foarte conștient de felul în care domeniul în care lucrează evaluează greșit oamenii atunci când presupunem că suntem perfec raționali dar de fapt suntem orice dar nu raționali. Am descoperit un paradox fascinant care e partea a doua a unui puzzle. Citesc destul de multe despre obezitate și mai demult când am citit Paul Bloom – How Pleasure Works și David Linden – The Compass of Pleasure am învățat că problema cu obezitatea* din punct de vedere al dopaminei și circuitului „plăcreii” din creier e faptul că mâncatul nu le oferă la fel multă plăcere celor obezi, rezultând în mâncat excesiv doar ca să obțină un mic buzz de plăcere.

Partea a doua din cartea lui Paul Dolan e asta, anume că oamenii nu se simt neapărat mai nefericiți dacă se îngrașp. Pur și simplu se adaptează și găsesc o scuză.

„I have also looked at the existing life satisfaction data to see what happens to people as they gain weight. They get less happy, right? Well, no, not really. Life satisfaction is hardly affected by weight gain.Your body mass index (BMI) would have to increase by at least 30 BMI points (which would be very extreme, since obesity is defined as a BMI of 30) to have about the same negative effect upon your satisfaction levels as a marital breakdown. The theoretical model we developed posits that you can do one of two things to stay happy when you gain weight: the first is to expend effort in losing weight, and the second is to expend effort in playing down the importance of weight gain in your life. Our data analyses support the second explanation.
As people put on weight, they shift the focus of their attention away from parts of their lives that are associated with weight, like health, toward aspects where their weight is less important, like work. This shift in attention explains some of the behaviors we observe; many of us gain weight but do not lose it. The effort needed to lose weight may be greater than the effort required to shift the attention you give to your health and weight.”

De multe ori am văzut campanii care încearcă să reducă obezitatea făcând oamenii să se simtă vinovați de cât mănâncă, dar vinovăția și rușinea sunt probabil cele mai ineficiente metode de fapt.

 

Lena Dunham și alte lucruri de fete

Fac o mică paranteză aici în a scrie despre o carte despre care am auzit atât de multe încât a trebuit să o citesc din curiozitate: Lena Dunham – Not That Kind of Girl. Am vrut s-o citesc mai ales din cauză că nu am am văzut Girls niciodată în viața mea, asta doar dacă nu începe Bogdana o campanie sau mi le bagă în față 🙂

E o carte controversată, ceea ce o face fascinantă și foarte utilă din unele puncte de vedere. Tind să fiu de acord cu ea că e o voce a generației din care face parte, doar că noi două nu suntem aceeași generație: ea 28, eu 25 și evident în niște domenii și culturi foarte diferite. Am văzut prea multe cărți scrise de oameni care scriu doar pentru a-și vedea numele pe o copertă și nu pentru a transmite ceva interesant sau important, dar mi-a părut bine că asta nu e în aceeași categorie: e bine că vine partea unei persoane care se bucură de atâta atenție în momentul de față. Dacă folosim principiul „când Lena deschide gura, fete de foarte multe vârste ascultă” atunci mă bucur că există, pentru că poveștile ei adolescentine și din universitate arată cu degetul spre multe bube pe care probabil sute de mii de alte fete le trăiesc dar nu le consideră probleme.

„I don’t think there is one person who is qualified to share their eternal wisdom and fix everybody up, and I’m sure there are a lot of people who would disagree with all the choices I have made, but, for me, it just makes me feel like all my mistakes might have some kind of use when I feel that I might be imparting some comfort or knowledge onto other young people.”

Recunosc că primul gând pe care l-am avut când am terminat-o a fost că dacă voi avea vreodată o fată, aș vrea să citească echivalentul lui „Not That Kind of Girl” ar vremurilor ei. I-aș zice ceva gen „dragă, vreau să citești cartea asta pentru că vreau să știi că există mulți oameni ciudați pe lumea asta, dar mai ales bărbați. Probabil o să ai faza în care ce zice o vedetă e mai relevant și credibil decât orice aș putea să-ți povestesc eu, așa că ia și citește și vino după aia să vorbim:”

Ce m-a fascinat pe mine e că poveștile și gândurile ei de la 20 de ani sună ca gândurile despre băieți pe care le aveam eu pe la 13-14. Trecând peste mirarea „oare eram eu prea matură sau ea prea puțin dezvoltată emoțional”, ajung la partea ororilor când vorbește despre băieții pe care i-a cunoscut, când și în ce context s-a culcat cu ei și include și un episod de viol. Băieții ca băieții, dar violul e povestit exact așa cum a rămas probabil în mintea ei: în categoria „nerezolvată”, lacking closure, adică un fel de gând cu care s-a luptat singură multă vreme dar rămas nediscutat și neatins de atunci. În interviuri se fâstâcește și nu vrea să își asume responsabilitatea pentru cuvântul „viol”, ceea ce mi se pare o prostie. Fix asta e problema violului: nimeni nu-i spune pe nume și atunci  puține fete ar putea să explice ce e, ce înseamnă sau să recunoască că au fost violate  atunci când cineva le pune să facă ceva împotriva voinței lor.

Trecând peste asta, e ușor să vezi cât de nepregătită a fost pentru contactul cu „lumea reală” (ceea ce unii părinți, inclusiv ai mei, ar denumi „lumea e plină de ciudați”). Eu citesc printre rânduri care ar putea fi cauza și efectul: niște părinți care nu și-au asumat responsabilitatea pentru niște conversașii serioase și nici nu le-au inițiat, probabil răsuflând ușurați dacă n-a adus nimeni vorba.

Generația ei nu e generația mea probabil din cauza că părinții ei nu sunt deloc ca părinții mei, iar eu probabil sunt în minoritate: nu mă identific cu nimic din cartea ei, nimic din ce e pe blogul „Fuck! I’m in my twenties” dar mă văd clar în minoritate când toți ceilalți din jurul meu suferă la prima mână de problemele descrise. Cumva îi înțeleg, dar nu vom putea empatiza niciodată: viața lor emoțională are o complexitate pe care a mea n-a avut-o niciodată (și nici nu o va avea).

Anyway, nu vreau să stric restul cărții care e chiar digerabilă în vreo 2 ore (gen așteptat în aeroport) sau să mă leg despre eterna problemă a feminismului despre care fiecare are altă interpretare dar o să las cel mai inteligent lucru pe care l-a zis într-un singur paragraf în toată cartea. Dacă e ca lumea să rămână cu ceva, să rămână cu asta:

Lena Dunham

Bogdan Costin – Cum să faci primul milion

Bogdan Costin - Cum sa faci primul milion

Bogdan Costin - Cum sa faci primul milion

După ce Gabi Lungu (Gabriela, nu acel Gabi) mi-a atras atenția pe Twitter acum ceva vreme, am apucat să vin și eu în țară să iau cartea, debutul unui fost coleg din Leo Burnett de acum multă, multă vreme.

Bogdan scria la cartea asta încă de pe vremea când eram eu în Leo prin 2006-2007 și sinceră să fiu nu știu povestea completă dar recunosc anumite trăsături ale unor personaje în niște oameni cu care am lucrat (mă uit la Costin Bogdan și frica de zburat). Mi se pare grozav că pot să trec printr-o librărie și să arăt cu degetul la ceva și să zic „stai așa, știu numele ăsta de undeva” 🙂

Bravo Bogdan!

 

 

 

Când definiția unui eBook se rezumă doar la PDF

Treceam prin librării prin București și mă uitam la o grămadă de cărți în limba română pe care aș fi vrut să le citesc (și care nu erau traduse din engleză). Am luat mereu câteva înapoi cu mine dar am ajuns să îmi dau seama că majoritatea cărților în print din bibliotecă e de fapt în română și că atârnă foarte greu în bagaj la fiecare cursă. Până la urmă o mare parte din ce am în engleză e pe iPad în Kindle sau iBooks și doar unele exemplare pe care le împrumut mereu live se mai plimbă pe la prieteni și cunoștințe.

Mă gândeam că în anul 2013 ar trebui să pot să găsesc câteva ebooks disponibile în format .epub sau .mobi sau de care o fi (găsesc eu aplicații care să le deschidă) dacă vorbim de o carte mai semnificativă sau recentă. N-ar trebui să fie așa greu să publici un manuscris pe site-ul editurii sau al unei librării dar am descoperit că e de fapt.

Am vrut să iau una din cărțile mai mari ale lui Lucian Croitoru în format electronic direct de la Curtea Veche ca să o răsfoiesc ușor în avion. Mă așteptam și eu să pot să îmi aleg formatul dar pentru că nu suntem într-o democrație și cititorii nu contează – ci drepturile de autor – singura opțiune e de fapt DOAR în format PDF.

Lucian Croitoru ebook Curtea Veche

Cine citește doar în format PDF? Mă enervează că poate o să îi mai dau târcoale și tot în print o s-o iau ca să măzgălesc pe margini cu galben și pix dacă în PDF nu pot de pe iPad.