Cum am devenit someri de lux

Eram intr-o zi la o masa cu o gramada de oameni pe la vreo 50 de ani si se discutau lucrurile de interes general: copiii nostri si ce fac ei mai bine, cati bani castiga, pe unde si cu cine. Pe stilul ‘al meu a terminat Harvard’ – ‘Ah, al meu mai are un an la Yale’ sau ‘e VP la Suzuki’ si tot asa..pana cand cineva a zis ‘Bai, al meu a terminat doua facultati si nu si-a gasit de lucru. E somer de lux!’

Termenul somer de lux mi s-a parut genial. Absolvent ‘de lux’ dar fara vreun job care sa-i satisfaca nevoile. Problema e…care sunt nevoile si care sunt dorintele pana la urma? S-a lansat acum de curand 1000euro, un site care filtreaza joburile cu salarii mai mari de 1000 de euro – ceea ce e minunat daca ai ceva si in cap si te adaptezi usor la lucruri pe care nu le-ai mai facut pana acum sau iti ia cateva minute sa pricepi cum functioneaza ‘corporatia’ si nu trei ani ca sa descoperi ca nu e bine sa furi pixurile secretarei si ca trebuie sa te dai cu deodorant dimineata ca sa nu dea altii cand iesi din camera.

Insa cum zicea si tata (infinite source of wisdom on life, the universe & star trek), prea multi vin si cer mii de euro pe pozitii entry-level. Citisem doua pareri pe niste site-uri despre cum sa te imbraci si sa te comporti la primul interviu: unii zic sa te imbraci ca si cum esti deja in pozitia respectiva dar sa te porti nu ca si cum ai fi tu seful, ci ca atunci cand vrei ceva cu tot dinadinsul. „Ma rog” ziceam eu pentru ca mi s-ar parea normal sa stii cum sa te lauzi fara sa pari arogant (pentru ca dupa aia vin intrebarile). Pentru unii nu e la fel de evident, plus ca fiecare angajator are alte pretentii.

Pe langa asta, cum e oare sa ajungi pe la 28 de ani cu doua facultati, calificari, prea putina experienta ca sa conteze si sa auzi mereu aceleasi intrebari: „Pana acum ce-ai facut?”; „Tu nu-ti cauti ceva de munca?”; „N-o sa iti gasesti niciodata nevasta asa”; „Tot eu trebuie sa te tin la varsta asta?” Lumea ti le arunca in carca pentru ca nu faci ce face toata lumea. Pentru ca toti se raporteaza la ceilalti si in esenta, tu nu esti pe aceeasi lungime de unda.

Recent, McDonalds a descoperit ca in magazinele in care au oameni peste 60 de ani in spatele casei de marcat lumea e mult mai fericita si toti sunt incantati de serviciu. Multi asociaza fast-food cu oameni tineri si fasneti probabil fara sa se gandeasca ca OK, angajatii par mereu ca ar avea un arc in fund in magazinele foarte aglomerate si turele sunt obositoare, motiv pentru care nu toti zambesc cand te servesc. Si nici nu sunt platiti suficient incat sa iti zambeasca. Altii par ca ar fi deranjati chiar de cererea ta, pentru ca i-ai intrerupt de la ceva mai important, cum ar fi pauza de tigari sau pilitul unghiilor. Prea putini se gandesc ca poate oamenii aia de 60 de ani, chiar daca nu or fi ei cei mai rapizi sau eficienti, sunt politicosi si amabili. Lucreaza la 60 de ani ca o sursa suplimentara de venit. Ca sa nu fie singuri. Cine stie. Pentru multe motive. Dar nu sunt atat de nervosi ca cei care au 16 ani si viata nu e lapte si miere, nu invart lopata in bani si n-au casa, masina si merg la multe petreceri. Si eu as fi frustrata daca as avea asteptari nerealiste.

Si eu as fi frustrata daca as termina doua facultati nu pentru ca vreau sa fiu mai destept dar pentru ca nu m-am gandit de fapt serios la ce vreau sa fac si atunci am facut doua chestii de umplutura pana s-a facut tarziu ca sa zic asa.

Multi vor sa fie ‘stimulated and excited’ de catre munca pe care o presteaza si se gandesc ca biroul e automat moartea sufletului. Sunt in ‘quarter life crisis‘ Da, biroul e toxic cand petreci prea mult timp in el, la fel ca cititul tabloidelor care induc panica de toate felurile. Tot ce e in exces strica dar atunci cand te-ai inscris sa faci o facultate care te va baga in datorii 30 de ani, ar (cam) trebui sa taci si sa inghiti. Sau sa faci ce recomanda toata lumea – sa nu te duci la facultate. Un an, doi, sa ai joburi temporare sau part time daca iti permiti si apoi sa te gandesti serios ce vrei de la viata – ca sa nu te trezesti la 28-29 de ani prizonierul pe viata al biroului si ratelor la banca. Sau daca iti accepti soarta, sa devii prizonier de voie. Cunosc multi resemnati carora le place ce fac, sunt constienti de cat mai au inca de platit dar au o fraza pe care o zic cu satisfactie. Bai, uite unde am ajuns – da’ imi place. Eu am vrut!

Cam asa si eu.

„I always had an idea I might not earn as much as some of my friends, but it never really bothered me”

De-aia unii din noi, resemnati, n-o ducem extraordinar cu bai de sampanie dar o ducem bine! Cam ca dentistii, nu muzicienii.

12 răspunsuri la “Cum am devenit someri de lux”

  1. Frumos scris si dureroase insight-uri. Mi-ai adus aminte de 80% din colegii mei de facultate care nu vor lucra niciodata in ‘comunicare si relatii publice’. Nu pentru ca n-ar avea loc, ci pentru ca vor sa fie angajati direct directori cu salariul de 900 euro (pentru inceput).

    Apropo, atunci cand te-am descoperit am petrecut 4 ore (jur) citindu-ti blogul. Ti s-a mai zis ca semeni cu Angelina Jolie in poza din avatar 😛 ? In realitate inca nu am avut placerea.

  2. Din zoso am ajuns la tine si ti’am citit integral blogul. Imi place doza de ironie, „occidentalism” si libertate, modul in care tratezi aspecte legate de brand/advertising/marketing si cu siguranta ti’ai facut loc cu un shortcut in browseru’ meu.

    PS. Banuiesc ca ti’ai dat seama ca ai folosit de fix 186 ori cuvantul „balari” in posturile tale. nice.

  3. Regret sa te dezamagesc dar termenul a aparut si in Romania pe undeva prin 1999 cand presa a observat prima data cu stupoare ca tonele de facultati pe care le facea absolut toata lumea dupa 90′ nu iti ofereau oportunitati reale daca nu exista un background mental propice pentru asta.

    Evident, afirmatia mea nu are legatura cu argumentarea ta, de altfel corecta, ci doar cu termenul. Intr-adevar, pe timp de criza si mie imi pare ca ”somerul de lux” poate trece din sfera ”individ dubios cu facultate facuta sa fie” in sfera ”individ pasionat dar fara suficienta experienta si vizibilitate incat sa fie ales”

  4. Pai:
    Citat:
    „Si eu as fi frustrata daca as termina doua facultati nu pentru ca vreau sa fiu mai destept dar pentru ca nu m-am gandit de fapt serios la ce vreau sa fac si atunci am facut doua chestii de umplutura pana s-a facut tarziu ca sa zic asa.”
    Aici e o chestie de mare intimitate, cred eu – in ce spui tu.
    Multi nu se gandesc „serios” la viata, viitor si alte balarii d-astea.
    Nu fiindca ar fi prosti, ci fiindca nu s-au maturizat – sunt inca la liceu, ca dezvoltare mintala, simt de raspundere, etc.
    „I don’t want to grow up” mentalitate…normal ca stai pe bara, nu?
    Fenomenul de imaturitate e mult mai raspandit decat s-ar crede; il gasesti chiar si in mediul de afaceri, corporatii si biznisuri romanesti.
    Imaturitatea, cred eu, are de-a face si cu refuzul de auto-examinare intelectuala – vis-a-vis de realitate: cine sunt, ce stiu sa fac (de fapt, nu ce scrie pe patalamaua de absolvire) si tot asa.
    Facultatea (una, doua, noua ori cate vrei tu) nu te transforma automat intr-un membru productiv al societatii – iti ofera doar un cadru structurat in care sa te dezvolti – e datoria ta sa folosesti sistemul, nu?
    E ca si aia cu „dragoste cu sila nu se poate”…
    Somerii de lux (aia cu facultate care nu-si gasesc de munca) sunt cei care stiu sa treaca examenele, sa invete la ce li se pune in fata nasului si tot asa – fara sa GANDEASCA! La astea sunt foarte calificati! Din pacate, in viata de „dupa” (dupa facultate, zic) nu prea exista locuri pentru „studentie in continuare”, ca sa zic asa.
    @krossfire: Ce-i aia „background mental propice”? De unde scoti tu termeni d-astia? (as zice si mai dur, da’ suntem musafiri amandoi aici, asa ca ma abtin)
    Te dau de exemplu negativ la „Romgleza”, sefule! 🙂

  5. Blegoo : Bine ai revenit in poporul online. Eram cam obosit ce-i drept dar nu e o scuza. Pune-ma la contraexemple 🙂

    Background mental propice = Adicatelea unii e mai destepti si unii e mai prosti dar simteam nevoia sa fiu corect politic.

  6. @krossfire: am revenit… e un fel de-a zice… sunt inca plin de probleme, cum stii; da’ n-am putut sa ma abtin la ce zice Andrea – chiar mi s-a parut relevant/important.
    Vrem-nu vrem, e un simptom al societatii curente, nu? Pentru mine, e interesant fiindca diferentiaza (si aduna) pe cei care chiar au „graduat” (aia care au depasit stadiul de copilarie, stii ce zic) de restu’ turmei.
    Probabil ca tu esti mai potrivit decat mine sa elaborezi pe tema asta – sa-i dam credit si lui Deea pt. idee, nu? 🙂
    N-am cum sa te pun la contraexemple… ca o sa rada lumea de mine; tot il pandesc pe Zoso – doar/doar… dar el e greu de inhatzat. :-))

  7. termenul s-ar putea sa fi fost inventat, scuzati, eu nu l-am auzit pana atunci, respectiv nu m-a pus foarte tare pe ganduri probabil chiar daca l-as fi auzit inainte!

  8. Blegoo : Las ca merit, in ultima vreme nu mai am avut timp pentru elaborarea textelor. Ma omoara timpul dedicat demonstrarii propriilor abilitati si criminala povara a evadarii blocate de ”criza”. Mi-as zice singur ”Mai am timp” dar ma uit la autoarea blogului care deja ne-a cam rupt pe propriul domeniu pe noi astia batrani de 22 de ani. La randu-mi ma uit cu o oarecare mila la o parte din fostii colegi de grupa care se gandesc ca cineva din publicitate va veni si-i va ”alege”.

  9. Ai 20 (sau 21, n-am stat sa fac cercetare de background :P) so shush. Bine, eu raman in aventura cu publicitatea pentru a o putea incheia cat inca sunt tanar si mai am alte chestii in cap (as in supreme goals) 😛

    Oricum, acum e la moda sa iesi serios in evidenta pana pe la 25 – dupa, esti un mosulet simpatic care iese in fata la conferinte 🙂

  10. @krossfire: lasa tu cercetari de etate de femei… :)) asculta la mine – NU CONTEAZA!
    Baga mare si scrie, lasa fel de fel de scuze („E cald afara” si astea) si elaboreaza pe subiect. Ca vorba aia, am EU nevoie de toate scuzele – de ce nu scriu si alea, nu?
    Deci, nu ti-au mai ramas scuze – le-am luat eu pe toate. 🙂
    Serios vorbind, totusi, e un subiect de dezbatut; someria – fie de lux, fie obisnuita… nu o vad ca fiind explicata prin „criza” financiara mondiala ori locala.
    O vaz, mai degraba, asa cum ai sugerat, ca o boala nationala – o chestie care tine de mentalitatea romaneasca – oarecum relatata la aia de care ziceam la mine pe bloaga – aia cu „de ce ne e rusine sa spunem la ce suntem buni”.
    Vesnicele scuze, „vaaaiiii… dar nu trebuia, e nimica toata…” etc.
    Oare suntem buni la… NIMIC? 🙁
    Peseu: Daca tot vorbim de varste si alea… apai, taica, eu, ca fiind catzel cu diploma, la 25 de ani, sunt deja senil, nu? :-))
    @Andreea: Vaz ca pe alocuri te recomanzi ca Andrea, in alte locuri ca Andreea – deci, care-i treaba, de fapt?