Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie

De ceva vreme, văd unii oameni care insistă că vremurile sunt mereu tulburi. Sunt supărati, anxioși, și deprimați, deși s-ar putea să nu vadă lucrurile la fel și să fie de acord cu observația asta.

Oamenii la care mă gândesc nu sunt cei care au suferit ceva intens traumatic pe timpul pandemei sau înaintea ei, cum ar fi pierderea unui loc de muncă, unui părinte, sau partener. Sunt de obicei foști colegi și cunoștințe care locuiesc în țări sau orașe pașnice, în case confortabile, și familiile, copiii și / sau animalele de companie sunt bine îngrijiți. Suferă mai degrabă de o formă de contagiune emotională auto-provocată, pe bază a ceea ce absorb și interiorizează din media pe care o consumă: postări de pe rețelele sociale, știri, clipuri și alte forme de conținut de la diverse persoane (newslettere, YouTube, etc.) sau mass-media. Dar, din moment ce din în ce în ce mai mulți își iau știrile de pe rețelele de socializare, totul se aglomerează cam în același loc.

Mă gândesc la faptul că mulți din noi am fost invătați cum să facem față știrilor de către oameni care au trăit în vremuri în care nu aveau de-a face cu același volum de informații. Zilele astea e fix pe dos; avem mai multe surse de știri și divertisment decât știm ce să facem cu ele. Și multe vin de la companii (sau oameni) care ne-au exploatat fin psihologia și au perfecționat mecanismele care ne fac să simțim prost dacă nu suntem atenți la tot ce mișcă, să nu cumva să pierdem ceva.

Revenind, îi văd (sau se confeseaza a fi) într-un ciclu de citit știri, citit opinii despre știri de la experți (poate), văzut ce zice sau simte colectivul pe social media la care subscriu, etc. uneori la interval de câteva minute. Se simț îndatorați să producă nu doar păreri gratis zilnice că să nu rămână în urmă, ci “hot spicy takes”. Cu cât mai controversate (și probabil exagerate) părerile, cu atât mai bine.
Continue reading “Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie”

Adolescența înainte și după internet

Mi-a rămas în minte un gând după cel mai recent concediu și tot nu vrea să dispară. După Crăciun în 2015 și înainte de Revelion am plecat undeva la nord de Barcelona la un hotel în mjilocul pustiului, un sătuc la vreo 20 de km de Cadaques.

Am prins o vreme incredibil de caldă într-o perioadă în care tot continentul dârdâia de frig, așa că am ieșit într-o excursie de o zi pe dealurile din apropiere (că munte nu pot să-i spun) și ne-am întors făcând ocolul printr-un sat învecinat cu al nostru, la fel de pustiu ca cel din care plecasem. Catalonia

 

Am văzut maxim patru oameni pe stradă (în afara orelor de siestă), printre care un copil care venea de la ceva mini market. Încă vreo trei pensionari erau strânși la o masă în centrul civic. În rest nimeni.

Mă întrebam la modul foarte serios unde e toată lumea – în casă? La masă? Plecați? Case de vacanță? Sunt toți pensionari? Nu pot să fie chiar toți pensionari. Oare ce fac?

M-a dus cu gândul la cum o fi să îți trăiești adolescența într-o așezare din asta somnoroasă în ziua de azi cu internet în casă și pe telefon și cum ar fi fost acum câțiva ani fără internet.

Fără internet ai fi avut un cerc foarte restrâns de prieteni, probabil din rândul vecinilor și colegilor de școală. Dacă nu te înțelegeai cu ei, ghinion – trebuia să te înțelegi cumva, că alții nu găseai. Dacă nu îți plăceau aceleași lucruri ca și lor, tot ghinion – trebuiau să îți placă, să puteți să le faceți împreună. Dacă nu te interesa să îți găsești de muncă la fel ca toți ceilalți (la fabrica / magazinul / în industria tipică zonei sau vecinătății) sau nu aveai de gând să faci ce se așteptau părinții, bunicii, rudele și vecinii de la tine atunci ai fi avut o adolescență și o tinerețe destul de tristă sau monotonă – nu-i de mirare că ai fi plecat de acasă cu lunile să studiezi sau să lucrezi în alte părți.

The internet is AWESOME. 

De-aia internetul mi se pare genial azi:  poți să descoperi interese și poți să descoperi oameni interesați de același lucru atunci când în jurul tău nu îi găsești. Poți să nu te simți atât de singur sau alienat față de cei din jur, mai ales dacă o mare parte din viața ta se desfășoară într-un orășel mic unde nu ai norocul de a da peste explozia de diversitate din orașele mai mari. Poți să descoperi și să citești toate prostiile pe internet, de la știri la curiozități despre care n-ai fi aflat niciodată fără să pleci din orașul tău. Față de când eram eu adolescentă (și erau internet și telefoane și 3G), acum poți să îți faci o companie pe net pe telefon sau să devii un fel de mini-celebritate dacă găsești canalele potrivite. Singurătate? Plictiseală? Ce-i aia?

Știu mulți oameni care au senzația că internetul, jocurile, consolele, etc. au „stricat” viața copiilor (din punctul adulților de vedere) dar modul în care viața reală trebuie echilibrată cu orele de internet nu e o problemă de care vreau să mă leg aici. Liniștea și tăcerea din sat era palpabilă: ca un om în concediu îmi plăcea foarte mult, dar nu cred că internetul le-a distrus nimic oamenilor – dimpotrivă.

Când ai de unde să alegi cum să îți petreci timpul și alegi doar internet, atunci poate că nu e OK. Când nu prea ai de unde să alegi cum să îți petreci timpul și pui mâna pe un telefon și o cartelă cu date – atunci e ceva.

We ask about data. It’s much cheaper now than a year ago, they say. The telcos operate on pre-paid systems. Nobody has a credit card. Everyone buys top-up from top-up shops, scratches off complex serial numbers printed in a small font, types them with special network codes into their phone dialers in a way that feels steampunkish, like they’re divining data. They feel each megabyte. For about 10 U.S. cents you can purchase 25MB of data. If you buy in bulk (although almost nobody does) you can get 2GB of data for 11,900 Myanmar Kyat or about $9.20 USD. Most farmers grab dataon their scratch cards in 1,000 or 3,000 or 5,000 Kyat chunks. How long it lasts depends on the user. For some 3,000 Kyats gets them through the month. For others, it lasts only a few days.

The Facebook-loving Farmers of Myanmar

 

Deșteaptă, dar nu mai deșteaptă ca mine

BN-IB212_mother_G_20150423153438De aici.

Și lumea în care Sheryl Sandberg zice că soțul ar trebui să fie partenerul tău, egalul tău:

„But 56% of men agree, generally speaking, that men are more concerned about making good impressions and earning the respect of other men than earning the respect of women.  And while a majority are very comfortable with their female partner working outside the home, just 24% of men said they would be very comfortable being a stay-at-home dad and not working outside the home.”

 

Identitatea masculină și pornirile violente

Esquire Most influential haircut in Britain

Acum ceva vreme a apărut un studiu JWT legat de identitatea bărbaților în Marea Britanie, care sunt oamenii pe care îi admiră, cum se comportă cu femeile și multe alte lucruri. E interesant pentru cine vrea să ia în revistă cât de diferiți sunt din punct de vedere cultural față de România (și nu mă gândesc doar la atitudinile față de părul de pe față sau lungimea lui). Esquire Most influential haircut in Britain În mintea mea îl asociez acum cu o știre destul de deprimantă venită în urma unui alt (tip de) studiu: bărbații care bat femeile de obicei o fac din cauză că nu se simt suficient de „bărbați”. Nu înseamnă neapărat că e vina femeii că el are o criză de identitate, dar femeia e sacul de bătaie prin care încearcă să își recapete statutul. Nasol. Chestia tristă e că procentajul bărbaților care sunt violenți față de femei e destul de mare în cam toate țările de pe glob, dar MULT mai mare în locuri gen Egipt și dureros de mare în țările Africane.  Nu e o chestie nouă pentru cine e fan știrile de la ora 5 unde bărbatul care se ducea la crâșma din sat să bea venea acasă și își bătea nevasta (și eventual și copiii). Oricum mesajul e destul de clar, cu cât mai dezvoltată țara, cu atât mai bună educația și cu atât mai multe oportunități pentru bărbați și femei, nu doar roluri tradiționale. Asta nu înseamnă că țări gen Marea Britanie sunt excluse – aproximativ două femei din zece nu e număr grozav. Aici cultura și-ar putea asuma un rol mai mare, dar e doar speculație în lipsa datelor. WHO violence against women Ce legătură are cu studiul de dinainte? E o chestie cu care mult prea multe branduri se confruntă – conceptul de masculinitate „globală” e atât de fluid și volatil, niciodată nu știi unde e limita. Mă gândesc doar la campanii gen Heineken „Man of the World” sau la cei ca Guinness care acum preferă să împrumute obiceiuri din alte țări de care lumea a auzit mai puțin și să împrumute poveștile altora despre masculinitate și identitate: Heineken are o problemă doar în sensul că e greu să ai un „numitor comun” al bărbatului universal – costumul roz de pe nenea din filmele Voyage sau Odyssey e o chestie firească în unele țări, dar complet aiurea în altele. Faptul că sunt un brand global e o bucurie dar și o problemă – nu tuturor le place ideea că Heineken e același peste tot (aceeași bere slabă, zic cârcotașii).