Problemă în căutare de soluție

Un prieten bun m-a alertat de existența unui thread pe Twitter care explică  cum funcționează tehnologia din spatele trendului recent de NFTs (Non-Fungible Tokens) ca vehicul pentru investiții în artă, sau creații digitale. Autorul face niște observații tehnic pertinente, dar care pot fi greu de înțeles. Pe scurt, cam orice persoană care înțelege (în esență) cum funcționează o bază de date, ar trebui ar trebui să-și dea seama rapid că ceva nu e în regulă. Dar problema e că multă lume nu înțelege, sau e investită în a nu înțelege.

Călătorind un pic în timp, prima dată când am auzit de ceva din domeniul ăsta era în 2007-2008 când eram la facultate și a apărut conceptul de bitcoin. Am aprofundat subiectul și experimentat un pic, ca să văd cu ce se mănâncă, cum funcționează, și cum arată comunitatea din jurul ideii. Dar la vremea aia nu mi s-a părut o investiție de timp foarte utilă sau înțeleaptă. Speranța, în mare, era că poți să faci bani prin speculație: cumperi criptomonedă, ții, vinzi când se apreciază, etc. Lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult.

De atunci, cea mai bizară și irațională experiență pe care am mărturisit-o a fost când locuiam în San Francisco prin 2018. Trecuseră deja zece ani după facultate. Eram la ceva petrecere cu niște semi-cunoscuți când am întâlnit o tipă devastată de faptul că ea și soțul au avut niște bitcoin pe un hard drive vechi pe care l-au pierdut în casă sau pe care l-au vândut din greșeală. Povestea senină că și-au scos ochii, răsturnat casa cu fundul în sus și aproape divorțat încercând să-l găsească, fără succes. De atunci am început să tot citesc despre oameni de rând care au pierdut sume mult mai mari în urma înșelătoriilor și insistă, ca cel din articolul din link, că “nu sunt, de obicei, idioți.” Dar totuși sunt idioți în acel lapsus momentar al rațiunii, în care o voce le șoptește că ar putea fi incredibil de bogați.

Revenind, și xcluzând oamenii care activau pe zona dark web, unde exit scam-urile merită postări separate, alții erau interesați din perspectiva tehnologiei. Speranța era că se poate aplica în domenii în care lipsește, de ex., viteza sau transparența tranzacțiilor, sau conceptului de proprietate a bunurilor. Ce-i drept, domeniul criptografiei și decriptării e foarte bogat și interesant, și legea copyright-ului și a proprietății suficient de încâlcită încât să ocupe mult timp.

Dar de aproape 15 ani de când a apărut conceptul, criptomonedele și tehnologiile asociate nu par să fi trecut prin ciclul tipic noilor tehnologii: un vârf de hype și interes, urmat de o cădere liberă în care ne dăm seama că  u e o soluție minune și trebuie să aplicăm multă muncă (trough of disillusionment), urmată de o revenire lentă în care tehnologia se maturează și apar critici care să o îmbunătățească, urmate de aplicații practice. Am citit destule articole din toate unghiurile. Acum cinci-șase ani am colaborat chiar și cu o bancă în procesul lor de a înțelege dacă conceptele astea noi le-ar putea fi relevante în activitățile de zi cu zi. La mult timp după ce ne-am încheiat colaborarea, nu par să fi produs sau descoperit ceva substanțial. Cu mici excepții, nu e (să zicem optimist, încă?) minunea preconizată acum un deceniu. Încă nu există un argument persuasiv, pentru o mare majoritate a populației, pentru ce problemă rezolvă, de fapt. Contribuie nuanțe la probleme existente, dar nu rezolvă.

Ce văd zilele astea e cam aceeași mărie cu altă pălărie. Văzut de departe, e ca un fel de plictis mare al oamenilor cu prea mulți bani. Când ai foarte mulți bani, poți să te joci cu sume destul de mari și să faci greșeli care nu te ustură prea mult pe termen lung. În lumea asta, conceptul recent de a cumpăra dreptul de a expune artă digitală prin NFTs, adică o intrare într-o bază de date găzduită de o companie care riscă să nu mai existe peste câțiva ani, pentru o lucrare asupra căreia nu deții nici drepturi de autor, aproape că pare o idee bună. Adică de ce nu? Să vedem ce iese. Pare hyped și poți să te lauzi la prieteni că ești pe val, și mai primești și publicitate. Acum hype-ul se mută, ca de obicei (dar mult mai rapid), de la bogați la restul lumii: toată lumea vrea o porție de acțiune. Investitorii timpurii nu pot decât să beneficieze dacă reușesc să atragă și mai mulți oameni în schemă, așa că fix asta încurajează.

Pentru restul, pare să fie un cult al lăcomiei în care participă oameni care sunt și lacomi, și creduli. Grupul ăsta de concepte asociate (criptomonede, NFT, SPAC, ICOs) arată mai mult ca un virus care se transmite prin lăcomie, decât o soluție elegantă la o problemă presantă. Aproape că dacă întrebi pe cineva dacă are criptomonede, șansele sunt că vei afla cât de lăcomă e persoana respectivă (printre altele).

Pentru marea majoritate de entuziaști pe care am cunoscut-o în ultimul deceniu, nu par să existe lucruri pe planeta asta de care să le pese cel puțin la fel de mult cât le pasă de subiectele astea, de exemplu hobby-uri, prietenii, acumulat cunoștințe, șamd. Când încep să vorbească despre subiect, li se aprind ochii. Se simt văzuți și înțeleși atunci când există un vocabular comun. Găsesc o comunitate și solidaritate puternică în oameni care întrețin aceleași idei: împreună, au senzația că sunt deosebiți față de restul lumii: la curent cu ce se întâmplă și e important în lume, că descâlcesc concepte pe care alții le găsesc dificile, au ritualuri de care se bucură în fiecare zi, și cred că alții (de ex., prieteni, parteneri, etc.) nu văd sau nu înțeleg oportunitatea care li se prezintă în fața ochilor.

Mi se pare că la final, investitorii originali, de obicei mult mai bogați și protejați decât marea majoritate (de ex. Elon, Chamath, frații Winklevoss etc.) pot oricând să se retragă, să spună că s-a terminat jocul, și să treacă mai departe ca gâsca prin apă. Dar restul nu.

În ultimii zece ani, am descoperit că perspectiva mea personală asupra banilor e mult prea diferită ca să tolerez ideea că ceva ce nu am dobândit prin meritul meu, sau nu e, prin virtutea tehnologiei, chiar al meu la finalul finalului, nu merită prea mult din atenția mea. Mă gândesc doar că spre deosebire de mania lalelelor și speculația din secolul 17 (care seamănă cu cea de acum), măcar lalelele puteau fi atinse.

Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie

De ceva vreme, văd unii oameni care insistă că vremurile sunt mereu tulburi. Sunt supărati, anxioși, și deprimați, deși s-ar putea să nu vadă lucrurile la fel și să fie de acord cu observația asta.

Oamenii la care mă gândesc nu sunt cei care au suferit ceva intens traumatic pe timpul pandemei sau înaintea ei, cum ar fi pierderea unui loc de muncă, unui părinte, sau partener. Sunt de obicei foști colegi și cunoștințe care locuiesc în țări sau orașe pașnice, în case confortabile, și familiile, copiii și / sau animalele de companie sunt bine îngrijiți. Suferă mai degrabă de o formă de contagiune emotională auto-provocată, pe bază a ceea ce absorb și interiorizează din media pe care o consumă: postări de pe rețelele sociale, știri, clipuri și alte forme de conținut de la diverse persoane (newslettere, YouTube, etc.) sau mass-media. Dar, din moment ce din în ce în ce mai mulți își iau știrile de pe rețelele de socializare, totul se aglomerează cam în același loc.

Mă gândesc la faptul că mulți din noi am fost invătați cum să facem față știrilor de către oameni care au trăit în vremuri în care nu aveau de-a face cu același volum de informații. Zilele astea e fix pe dos; avem mai multe surse de știri și divertisment decât știm ce să facem cu ele. Și multe vin de la companii (sau oameni) care ne-au exploatat fin psihologia și au perfecționat mecanismele care ne fac să simțim prost dacă nu suntem atenți la tot ce mișcă, să nu cumva să pierdem ceva.

Revenind, îi văd (sau se confeseaza a fi) într-un ciclu de citit știri, citit opinii despre știri de la experți (poate), văzut ce zice sau simte colectivul pe social media la care subscriu, etc. uneori la interval de câteva minute. Se simț îndatorați să producă nu doar păreri gratis zilnice că să nu rămână în urmă, ci “hot spicy takes”. Cu cât mai controversate (și probabil exagerate) părerile, cu atât mai bine.
Continue reading “Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie”

Adolescența înainte și după internet

Mi-a rămas în minte un gând după cel mai recent concediu și tot nu vrea să dispară. După Crăciun în 2015 și înainte de Revelion am plecat undeva la nord de Barcelona la un hotel în mjilocul pustiului, un sătuc la vreo 20 de km de Cadaques.

Am prins o vreme incredibil de caldă într-o perioadă în care tot continentul dârdâia de frig, așa că am ieșit într-o excursie de o zi pe dealurile din apropiere (că munte nu pot să-i spun) și ne-am întors făcând ocolul printr-un sat învecinat cu al nostru, la fel de pustiu ca cel din care plecasem. Catalonia

 

Am văzut maxim patru oameni pe stradă (în afara orelor de siestă), printre care un copil care venea de la ceva mini market. Încă vreo trei pensionari erau strânși la o masă în centrul civic. În rest nimeni.

Mă întrebam la modul foarte serios unde e toată lumea – în casă? La masă? Plecați? Case de vacanță? Sunt toți pensionari? Nu pot să fie chiar toți pensionari. Oare ce fac?

M-a dus cu gândul la cum o fi să îți trăiești adolescența într-o așezare din asta somnoroasă în ziua de azi cu internet în casă și pe telefon și cum ar fi fost acum câțiva ani fără internet.

Fără internet ai fi avut un cerc foarte restrâns de prieteni, probabil din rândul vecinilor și colegilor de școală. Dacă nu te înțelegeai cu ei, ghinion – trebuia să te înțelegi cumva, că alții nu găseai. Dacă nu îți plăceau aceleași lucruri ca și lor, tot ghinion – trebuiau să îți placă, să puteți să le faceți împreună. Dacă nu te interesa să îți găsești de muncă la fel ca toți ceilalți (la fabrica / magazinul / în industria tipică zonei sau vecinătății) sau nu aveai de gând să faci ce se așteptau părinții, bunicii, rudele și vecinii de la tine atunci ai fi avut o adolescență și o tinerețe destul de tristă sau monotonă – nu-i de mirare că ai fi plecat de acasă cu lunile să studiezi sau să lucrezi în alte părți.

The internet is AWESOME. 

De-aia internetul mi se pare genial azi:  poți să descoperi interese și poți să descoperi oameni interesați de același lucru atunci când în jurul tău nu îi găsești. Poți să nu te simți atât de singur sau alienat față de cei din jur, mai ales dacă o mare parte din viața ta se desfășoară într-un orășel mic unde nu ai norocul de a da peste explozia de diversitate din orașele mai mari. Poți să descoperi și să citești toate prostiile pe internet, de la știri la curiozități despre care n-ai fi aflat niciodată fără să pleci din orașul tău. Față de când eram eu adolescentă (și erau internet și telefoane și 3G), acum poți să îți faci o companie pe net pe telefon sau să devii un fel de mini-celebritate dacă găsești canalele potrivite. Singurătate? Plictiseală? Ce-i aia?

Știu mulți oameni care au senzația că internetul, jocurile, consolele, etc. au „stricat” viața copiilor (din punctul adulților de vedere) dar modul în care viața reală trebuie echilibrată cu orele de internet nu e o problemă de care vreau să mă leg aici. Liniștea și tăcerea din sat era palpabilă: ca un om în concediu îmi plăcea foarte mult, dar nu cred că internetul le-a distrus nimic oamenilor – dimpotrivă.

Când ai de unde să alegi cum să îți petreci timpul și alegi doar internet, atunci poate că nu e OK. Când nu prea ai de unde să alegi cum să îți petreci timpul și pui mâna pe un telefon și o cartelă cu date – atunci e ceva.

We ask about data. It’s much cheaper now than a year ago, they say. The telcos operate on pre-paid systems. Nobody has a credit card. Everyone buys top-up from top-up shops, scratches off complex serial numbers printed in a small font, types them with special network codes into their phone dialers in a way that feels steampunkish, like they’re divining data. They feel each megabyte. For about 10 U.S. cents you can purchase 25MB of data. If you buy in bulk (although almost nobody does) you can get 2GB of data for 11,900 Myanmar Kyat or about $9.20 USD. Most farmers grab dataon their scratch cards in 1,000 or 3,000 or 5,000 Kyat chunks. How long it lasts depends on the user. For some 3,000 Kyats gets them through the month. For others, it lasts only a few days.

The Facebook-loving Farmers of Myanmar

 

Deșteaptă, dar nu mai deșteaptă ca mine

BN-IB212_mother_G_20150423153438De aici.

Și lumea în care Sheryl Sandberg zice că soțul ar trebui să fie partenerul tău, egalul tău:

„But 56% of men agree, generally speaking, that men are more concerned about making good impressions and earning the respect of other men than earning the respect of women.  And while a majority are very comfortable with their female partner working outside the home, just 24% of men said they would be very comfortable being a stay-at-home dad and not working outside the home.”