Cum să nu te vaccinezi?

Ieri am făcut schimb de mail-uri cu ai mei în legătură cu faimoasa știre despre epidemia de rujeolă din România. În Iunie auzisem vag că erau focare de rujeolă în țară dar acum asta i-a pus capac. Puține lucruri mă indignează suficient cât să reacționez la mail-uri și să scriu un perete întreg de text dar asta e o ocazie bună. E trist că a ajuns mișcarea anti-vaccin și în România ca să facă ravagii. E și mai trist că România nu e „singură”:  în SUA au revenit cazurile de tuse convulsivă (pertussis) – și de rujeolă pe alocuri – pentru că părinții nu-și vaccinează copii.

Cum a scăzut incidența cazurilor de rujeolă în SUA după introducerea vaccinului

Nu știu ce se întâmplă la nivel global și de ce oamenii nu mai au încredere în vaccinuri, în știință și în studii sau recomandări de la experți dar fenomenul e real.

Acum trei ani când am lucrat pe un cont farmaceutic legat de vaccinul anti-cervical (Gardasil/Merck sau Cervarix/GSK în funcție de unde ești în lume) vedeam o grămadă de studii de piață. Era evident că încrederea oamenilor în instituții (de orice fel), guvern, „big pharma” etc. era în scădere. Pe forumuri părinții mega-informați erau eclipsați de părinții care își țineau fetele acasă ca să nu fie vaccinate împotriva cancerului de col uterin.

Gallup US trust in institutions
Încrederea în instituții, SUA
IRES - studiul numit „România - țară cu încredere limitată”
IRES – studiul numit „România – țară cu încredere limitată”

Din ce mai citeam pe marginea subiectului era clar că nu doar în UK dar și în România și SUA și tot așa. Nu știu în restul Europei cum e că n-am acces la date dar era suficient.

N-am mai lucrat pe conturi farmaceutice dar în UK văd multe alte studii de piață care ne arată destul de clar că oamenii caută din ce în ce mai mult remedii naturale la orice fel de problemă.  Vedem analiza a milioane de tweet-uri și status update-uri pe Facebook: o mare parte din oameni preferă să nu ia medicamente de zi de zi (nu antibiotice) pentru că au senzația că o sa le facă rău, sau pentru că simt că nu vor să facă exces.
twitter-medicamente

Poate că undeva medicament a devenit un pic sinonim cu antibiotic chiar dacă problema globală cu antibiotice e cam altă discuție. Oamenii nu vor să ia nici ibuprofen, un medicament ieftin care a fost descoperit prin anii 50-60 în Marea Britanie în laboratoarele Boots, care nu are contraindicații semnificative cât stai sub doza zilnică recomandată. De asemenea, oamenii refuză ajutor pentru probleme mentale reale pentru că există percepția că sunt probleme “inventate de Americani” (fraze reale, văzute pe net de prea multe ori deja, nu inventate de mine).

Pe de o parte e trist că au dreptate cumva. Din SUA ne vin multe filme, seriale, albume și artiști. SUA înca are cea mai avansată economie la nivel mondial și pentru mulți oameni stilul de viață e aspirational: vreau și eu viață așa, casă așa, haine și serviciu așa. Nu mai contează că viețile noastre există în alt loc și alt context.

Filmul ăsta explica destul de bine o parte din motivul pentru care în SUA sunt foarte multe reclame la branduri de medicamente care pur și simplu nu există in Marea Britanie si alte țari:
Problema e că istoria medicamentelor și reclamelor în SUA e exact asta: o istorie pe care mulți nu o văd, știu sau studiază, dar îi văd „efectele” cumva.

Dacă vezi filme în care toată lumea ia o pastilă sau se duce la terapeut la orice problemă care în altă societate și cultură probabil s-ar rezolva fără, e drept să te fii un pic confuz. Dar când pui lucrurile în context, vizitezi țara, vorbești cu oamenii și înțelegi mai bine de ce se întâmplă lucrurile așa îți dai seama că așa a evoluat societatea (de bine sau de rău), asta merge, ăsta e cursul lucrurilor.

Nu cred că ajută nici faptul că acum pur și simple avem mult mai multe știri ca volum decât acum 5 sau 10 ani. Probleme și știri care n-ar fi ajuns la TV in Marea Britanie sau România pentru că erau cazuri prea izolate la sursă acum sunt peste tot. Internetul, fie că ne place sau nu, a creat atât o metoda de distribuție globală prin care orice știre poate ajunge oriunde – oricât de distorsionata și interpretată ca la telefonul fără fir – cât și un “filter bubble” prin care te poți izola complet de lucrurile pe care nu vrei să le auzi pentru că nu corespund cu versiunea realității pe care ți-ai creat-o în cap (vezi Blue Feed, Red Feed și cum arată – ipotetic – Facebook pentru oamenii cu anumite înclinări politice). Nu cred că cineva are răspunsul momentan.

Acum toată lumea aude ceva, cumva, despre Mylan și Epipen, despre Martin Shrekeli și aroganța lui, despre Theranos și testele de laborator, etc. Îmi place articolul ăsta din The Economist:

“Drug companies continue to charge exorbitant prices in America. Why? The simple answer is because they can. European governments control prices in various ways—Britain has the strictest system, refusing to pay for medicines that fail to meet a threshold of cost-effectiveness. But in America companies set whatever official price they like. Insurers and the government then whittle down that price using methods that vary from one type of patient to the next. (Like so much of American health care, this system is hard to understand, to the delight of the firms that profit from it.)”

Nu mă mai miră neapărat ca oamenii (în SUA și acum în general) nu au încredere in medicamente și doctori, mă întristează.

Nu cred că ajută nici faptul că “știința” care ajunge la ochii și urechile oamenilor e acum interpretată de jurnaliști și tabloide fără experiență în a scrie despre știință. Studii serioase (unele din ele) ajung să fie interpretate în mod foarte pueril sau mai rău, din cauză ca ai “slow news day” sau vrei să umpli content calendar-ul pe social mediau sau vrei să faci un click in plus scrii articole despre non-studii care nici măcar n-au suficienți participanți cât să fie reprezentative, poate sunt facute de niște studenți la doctorat, sau sunt foarte limitate în scop. Se poate că “Cercetatorii Britanici” de care lumea aude poate erau doar niște studenți care se chinuiau sa scrie o teză și n-aveau idei și participanti. Se poate să fie și oameni serioși dar cine mai știe?

Chiar dacă în teorie oamenii au senzația că mai multă informație diseminată mai multor oameni înseamnă mai bine, in realitate oamenii refuză informația pentru că nu mai timp sau capacitatea de a procesa tot ce citesc si aud.Totul se pierde sau rămâne un ecou la modul „am auzit odată demult că vinul e bun pentru inimă” când poate tu ca individ nu arăți deloc ca participanții din studiul de la sursă. Cam așa:

What you see is places that got TV actually saw declines in voter turnout and political participation. And so you might think that’s sort of at odds with the general rule that more media seems to be associated with more turnout, or more information seems to be associated with more turnout.
What you see if you dig a little deeper is that what TV replaced was a lot of time that people were spending with other media, and in particular, newspapers and radio in the 1940s and 50s and 60s had much more coverage of politics than TV did. In the first years, TV newscasts were just 15 minutes long.
Mostly, people were watching Westerns, and entertainment programs. So although it was a new medium, it actually had the effect of reducing the political information people were getting. And so consistent with all the other evidence, if you crowd out a lot of political information and people have less news, less information about the political process, then they vote less and are less engaged.
Ce nu văd toți oamenii ăștia care refuză vaccinuri dar am avut norocul să văd după trei ani de lucrat cu milionari și miliardari e că la polul opus acești „1%” sunt foarte preocupați de sănatatea lor și de longevitate în general. Excesiv aș zice. Da, poate sunt câțiva care probabil nu corespund profilului dar statistic vorbind oamenii bogați tind spre auto-conservare.

Ca reminder cine nu crede: „Overall, heirs and heiresses make up about half of Western Europe’s billionaires.” Cine n-a citit bine: „În general , moștenitorii și moștenitoarele constituie aproximativ jumătate din miliardarii din Europa de Vest.”

Pare ciudat că lumea s-a polarizat atât de mult în termen de venituri, opinii, atitudini – și aș vrea să fie doar părerea mea dar mi se confirmă de ani de zile în studii și cifre.

În condițiile astea, cum să nu te vaccinezi?!

Japonia

De ziua mea anul ăsta am fost în Japonia (și un pic de Hong Kong).

A trecut ceva timp de la eveniment dar mă gândeam la ce să scriu și să povestesc despre experiență, în ideea că poate o să inspire și pe alții. Pe Facebook am tot primit mesaje cu întrebări la care nu pot să răspund, cum ar fi „Ce restaurante recomanzi?” Cele la care am fost? 🙂 Într-o țară care are nevoie de aproximativ două ghiduri Michelin doar ca să cuprindă the best of the best e foarte greu să răspund la întrebare, mai ales că am stat doar două săptămâni.

29185820970_e506c7bb2a_z

Excursia mea nu a cuprins doar Tokyo, a cuprins și Kyoto și Naoshima, o insulă cu trei muzee de artă la care am ajuns după câteva trenuri și un ferry. Scriu asta în timp ce Londra e cuprinsă din nou de febra Yayoi Kusama la Victoria Miro (după Obliteration Room de la Tate din 2012), iar pe Naoshima sunt doi dovlecei care nu au o coadă la fel de mare – sau mai bine zis, nu au deloc coadă.

Kusama on Naoshima

Experiențele pe care le-am avut în excursia asta au fost incredibile; e prima mea aventură în partea de Est a planetei, o zonă despre care citisem multe dar pe care nu am trăit-o până la vârsta de 27 de ani. Mai bine mai târziu decât niciodată se pare. Am învățat multe despre oamenii care locuiesc acolo cât și despre mine în proces.

Unele lucruri au fost exact așa cum mi le-am imaginat dar altele mi-au întrecut orice așteptare aș fi putut să am și mi-a luat luat ceva vreme să le înțeleg sau interpretez. Cel mai probabil le voi interpreta altfel peste și mai mulți ani și alte călătorii.

Tokyo

Mi-am dat seama și am trăit visceral experiența populației aglomerate într-un spațiu foarte mic – știam cel puțin în teorie numărul (aproximativ) dar am simțit în fiecare zi cât de mulți oameni locuiesc de fapt în partea asta a planetei și cum sunt distribuiți pe verticală în sus, în turnuri și blocuri, sau în jos, în nivele și nivele de subteran sau metrou care nu se mai termină. Din toate interacțiunile pe care le-am avut sau văzut mi-a fost clar cât de mult oamenii care locuiesc aici trebuie să sacrifice din spațiul personal și intimitate în numele conviețuirii pașnice (în mare) și beneficiilor pe care le aduce viața la oraș.

Arashiyama Bamboo Forest

Trecând prin climate diferite, de la un Hong Kong cald, umed și rece bocnă în orice formă de transport în comun și până la Tokyo unde soarele e inamicul public numărul unu al pielii, am început să înțeleg mai bine anumite noțiuni despre modă și tendințe la nivel mondial.

Mi se pare fascinant să văd cum se răspândesc trendurile prin social media și reviste, sau ce consideră cultura locală că arată bine sau e de prost gust. Subculturile Japoneze care mi se păreau unice sau rar văzute în restul lumii acum vreo 5-6 ani nu mi-au mai părut așa după apariția internetului. Goth lolita nu mai e o chestie pe care o vezi doar pe străzile anumitor zone, e acum o subcultură un pic globalizată.  În rest, în țara în care femeile nu lucrează în aceeași măsură cu bărbații sau au alt statut la muncă, pentru birou am văzut doar ținute foarte clasice și formale intrând și ieșind din metrouri: fustă, taior, dresuri mereu, pantofi închiși – ca la casa regală în Marea Britanie.

Sunt obsedați de frumusețe, piele albă și tinerețea eternă. Nu am loc și timp să scriu despre originea și evoluția obsesie dar n-am văzut o țară în afara Asiei mai educată în privința produselor de îngrijire a pielli ca Japonia. Vecinii din Coreea de Sud sunt și ei la fel, doar că in plus duc operațiile estetice la alt nivel. Ce mi se pare interesant e că e imposibil să îți dai seama câți ani are o femeie. Toată lumea pare tânără până când nu mai e (și devine foarte vizibil). Kyoto

Prin produsele alimentare de bază – orez, tăiței, pește – mi-am dat seama cât de mult contează studiul economiei, mai ales intersecția dintre comerț și geografie. Economia probabil e un subiect plictisitor pentru multă lume dar cred că nu poți să nu te gândești care au fost deciziile care au dus la mixul de ingrediente și produse pe care le găsești în magazine și le pui pe masă. Într-o țară care pare setată pe independență și nu vrea să nu depindă de alții pe cât posibil, mi-a fost foarte greu să găsesc abundența de legume care e pretutindeni în Vest în supermarketuri și magazine tot timpul anului. Nu zic că abundența e ceva de dorit – am văzut că și în Germania se pune accentul pe legumele de sezon în favoarea legumelor importate ca să le ai valabile 24 din 24, 365 de zile pe an – dar diferența e vizibilă. După vreo 5 zile îmi doream să văd o legumă care să nu fie microscopică sau „trofeu” pentru obiceiul Japonez al darurilor mega-scumpe.

Maruichi Bagel

Pe de altă parte, au un obicei de a găsi și îmbunătăți cam orice produs care se găsește prin Vest: cafea? Mai bună aici. Bagels? Excelenți. Pizza? Minunată. Până și David Chang de la Momofuku zice o chestie cu care sunt de acord: cele mai ieftine sandvișuri pe care le poți cumpăra de la chioșcuri sau din gară sunt excelente. E greu să găsești ceva de proastă calitate.

Marca “Made in Japan” chiar înseamnă ceva – înseamnă o calitate artizanală care probabil nu s-ar fi păstrat dacă ar fi îmbrățișat la fel de mult piețele globale. Serviciile sunt excelente și ele. Nu cred că mai trebuie să zic că totul a mers la timp, exact așa cum ne așteptam și n-a fost voie să înțelegem limba sau să interacționăm mult cu lume. E obscen cât de bine merg lucrurile și cât de ușor e să te obișnuiești cu binele. M-am gândit de multe ori că un Japonez în orice altă țară ar considera totul atât de aleatoriu și ambiguu încât le-ar da dureri de cap constant. Cum să nu știi când vine autobuzul? Cum să se schimbe ruta la jumătate de drum? Cum să te lase în drum ca să îți găsești altă rută?

Kyoto

Japonia mi se pare o țară fantastică, cu niște concepte care nu cred că ar putea fi replicate nicăieri altundeva nici dacă ai încerca. Pentru câteva săptămâni am avut un sentiment minunat de libertate în anonimat. Cu avantajul străinului care nu trebuie să se integreze în societate am simțit că pot să fiu oricine, oricum, că poate să mă intereseze orice și că nu se bagă nimeni în treaba mea. Sunt conștientă că viața reală are mult mai multe reguli scrise și nescrise dar m-aș întoarce oricând în Japonia ca să mă energizeze din nou sentimentul ăla 🙂

Email-ul nu e problema

Cam da, motiv pentru care nu Slack și notificările sunt problema pentru unii oameni, ci faptul că nu știu să comunice sau să filtreze și organizeze canalele de comunicare într-un mod util.

“So here’s the thing that you’re bad at, which is why none of the fifty different email apps you’ve bought for your phone have fixed the problem: when you get these messages, you aren’t making a conscious decision about:

– how important the message is to you
– whether you want to act on them at all
– when you want to act on them
– what exact action you want to take
– what the consequences of taking or not taking that action will be

This means that when someone asks you to do a thing, you probably aren’t going to do it. You’re going to pretend to commit to it, and then you’re going to flake out when push comes to shove. You’re going to keep context-switching until all the deadlines have passed.

In other words: The thing you are bad at is saying ‘no’ to people.”

Email isn’t the thing you’re bad at.