Scrisoare către soră-mea, partea a 2-a

Dear sister,

Acum câțiva ani când ai intrat la liceu  îți scriam o scrisoare imaginară despre cum o să fie la liceu. Azi ai plecat la facultate în afara României. Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să stăm împreună în weekend-ul ăsta înainte să plec săptămâna viitoare, dar fără tine (și soț) am rămas singură și pe gânduri. Poate scrisorile astea o să devină un obicei.

Mă bucur că ți-ai ales o facultate care ți se potrivește, chiar dacă  nu e chiar PPE-ul pe care vroiai să îl faci. Știu că îți pasă de multe lucruri și crezi în ele cu tărie, și văd că ai aproape aceleași frustrări legate de semenii noștri pe care le aveam și eu la vârsta ta. Cum pot să fie așa de mulți așa de nepăsători sau apatici? Nu știu. Dar te admir pentru că nici în conversațiile și discuțiile pasionate pe care le avem în mașină, în familie, doar între noi, nu te lași bătută și ai mereu la îndemână niște argumente beton pe care le aduci de undeva din memorie.

Spre deosebire de scrisoarea aia scrisă când aveai 14 ani, înainte de liceu, acum e un pic mai clară distincția între ce te pasionează cu adevărat versus ce îți place sau doar sună atrăgător, dar nu are viitor. Acum ajung să cred că peste câțiva ani cu tine, cu mine cu un MBA și cu instictul (și norocul chior) al fratelui nostru poate o să putem să punem pe picioare un fel de afacere de familie. Să fim fiecare CEO, CFO și COO. N-ar fi un plan B rău în caz că lucrurile nu merg. Și dați fiind ultimi zece ani pe care i-am avut, nici nu cred că ne-am certa în privința deciziilor (dar nu știi niciodată).

Liceul n-a fost pomul lăudat. Ai văzut și tu. Dar cel puțin ați putut să faceți alegeri care nu existau pe vremea mea, și n-ai avut acel total brain freeze pe care l-am avut eu la matematică de era să pic BAC-ul. Gândește-te că poate o să îți faci prieteni mult mai mulți la facultate decât la liceu, și probabil vor fi. Păstrează legătura cu foștii colegi de liceu, fii un model pentru ei, și inspiră-i să-și dorească mai mult de la viață decât calea familiară soț-casă-mașină-copil-relație nefericită până fac 30 de ani.

Îmi place că te-ai apucat de make-up, și că (deși n-aș fi crezut) avem chestia asta în comun. Eu mai mult teoretic, pentru că cine are timp de make-up când mai degrabă ai dormi cele 20 de minute dimineața? O parte din mine se bucură secret că nu ești YouTube creator/influencer. Dar ar fi bine să fie mai mult decât un hobby, sau mai degrabă spus dacă te pricepi și îți place, caută o diplomă sau certificare în domeniu și du-l mai departe. Vezi cât de departe merge.

La facultate o să fie bine, și știu că abia aștepți să dai peste oameni din alte țări și culturi. O să ducă la un pic de tristețe atunci când devii mult mai internațional în gândire. Poate nu o să te simți acasă nici acolo dar nici în România. Poate o să simți că acasă e unde te simți cel mai fericită și unde valorile oamenilor cu care ești sunt apropiate de ale tale. Dar realitatea e că țările noastre încă sunt delimitate de granițe (uneori nedrepte), și că cei care conduc țările consideră că dacă te consideri un „cetățean al lumii” atunci nu eși un cetățean nicăieri. Sau, ‘if you believe you are a citizen of the world, you’re a citizen of nowhere’.

Mai călătorește prin România, în afara orașului nostru unde (n.b.: în mare) drumurile sunt asfaltate, apa e potabilă de la robinet, ai o toaletă în casă și supermarketul sau pizza delivery aproape. Călătorește în afara Europei, în afara țărilor noastre bogate din vest. Fii mai mult antropolog decât „turist”. Nu te duce în vacanțe unde tropăie aceleași hoarde de backpackers care distrug mediul sau se poartă urât cu localnicii, ca și cum le-ar fi servitori. Nu te duce în vacanțe care te țin prizonieră într-un hotel sau resort izolat de felul în care trăiesc oamenii cu adevărat. Și dacă vreodată pleci singură prin țări ca India ca să arăți că se poate, well, mai ia-ți măcar pe cineva cu tine.

Când o să dai de greu sau de singurătate în camera din campus, tot o să fim aproape: vreo zece ore de zbor departe și aproape tot atâtea de fus orar. Nu o să fie niciodată atât de rău încât să nu putem rezolva cu toții. Grupul nostru de Messenger o să prindă bine pentru crowdsourcing, și e OK să comunicăm doar prin poze sau emoji dacă nu găsim cuvintele.

Când o să se termine facultatea – pentru că știu că o să termini – atunci o să fie interesant. Ține minte că e ca în avion: trebuie să îți pui masca de oxigen ție întâi, indiferent câți prieteni îți faci la facultate. Nu știu cum o să arate Europa și lumea atunci, dar știu că trebuie să începi să te gândești la ce o să faci mai departe cu un an înainte să se termine. Și să te obișnuiești cu ideea că trebuie să înveți constant de-a lungul vieții. Nu primești diploma, pălăria, roba de absolvire și gata. Probabil că după vreo 5 ani (sau mai puțini) de practică în orice ai face, trebuie să înveți ceva nou sau să consolidezi ce știi deja. Cum se zice, „change is inevitable. Growth is optional.”

Dar știu că abia aștepți să crești intelectual, personal și spiritual.  O să fie fun.

Peste trei ani, probabil alt capitol – altă scrisoare.

Yours, sister.

Jurnal din România, August 2017

Am ajuns în România pentru două săptămâni, în pauza dintre Marea Britanie și Statele Unite. Am scris ceva în engleză despre faptul că de la mijlocul lui August mă mut în SUA și mă gândeam dacă să o traduc cu totul, dar nu cred că mai e cazul. Pe scurt, după zece ani de Marea Britanie o să mă mut în San Francisco cu soțul meu. Da, și asta e o altă chestie pentru altă dată.

Lumea mă întreabă ce s-a schimbat față de cum știam eu România.

Momentan nu pot să zic decât că mi-e bine.

Îmi place căldura. Pot să fie și 38 de grade, tot e mai bine decât cele 10 din Londra. Tot e mai bine decât „iarna” din San Francisco în August, când temperaturile sunt joase și nu corespund cu „vara” pe care și-o imaginează multă lume.

Orașul s-a schimbat, dar se schimbă mereu în bine, chiar dacă încet și nu uniform. Ultima oară când am venit nu am văzut așa de multă lume cu carduri contactless. Schimbările pe care oamenii nu le percep zi de zi le observ altfel.  Se repară multe lucruri, se construiesc, se strică altele, probabil se fură în timp ce se fac toate lucrurile astea dar progresul e vizibil. Nu știu unde să mai ies cu oameni, pentru că ce știam eu ori s-a închis, ori s-a mutat, ori s-a schimbat centrul de gravitație și ce e cool.

Îmi place Bucureștiul gol. Traficul nu-mi place, și știu că August e o excepție pentru că e sezon de concedii și escapade de weekend. Sunt mult mai multe mașini, și e clar că oamenii o duc bine – sau cel puțin suficient de bine ca să stea fiecare în câte o mașină. Când trec pe jos pe lângă coloane la orele de vârf nu văd decât câte o singură persoană în fiecare mașină.  Nu cred că îi place nimănui, dar e unul din aspectele care nu s-a schimbat foarte mult. Sunt mașini parcate peste tot, parcate peste alte mașini, și prea mulți oameni care opresc în mijlocul intersecțiilor sau unde nu trebuie, lăsând doar luminile de avarie; ca și cum mașina devine invizibilă dacă oprești în mijlocul drumului și pui avariile.

Oamenii din cafenele, supermarketuri și servicii sunt mult mai politicoși. Poate am avut eu prea puține interacțiuni ca să conteze, poate e vară, soare, și lumea mai optimistă, dar nu a fost loc în care să intru și să nu dea cineva bună ziua sau chiar să mulțumească. Acum câțiva ani nu era chiar așa, și sunt sigură de asta pentru că probabil am scris și pe aici.

Orașul e mai curat, și asta se vede de câțiva ani. Lumea pare surprinsă când zic asta, dar n-am văzut atâtea locuri cu steaming piles of garbage din care iese zeamă și pe care nu le culege nimeni, sau mizeriile lăsate de hoardele de oameni de la ora de vârf în Londra, care sunt cu greu culese de măturătorii de stradă. Norocul Bucureștiului că e proporțional mai mic și nu are atâția locuitori ca Londra, evident, dar cred că o mare parte se atribuie și serviciilor de salubrizare care își fac treaba.

Prea multă lume folosește Facebook pentru polemică, sau mai bine zis prea mulți oameni chiar iau Facebook și ce e pe Facebook în serios. Scriu postări kilometrice. Stau să își scrie comentarii, și se supără dacă nu răspunzi la comentarii. Spre deosebire de toți colegii mei care nu prea mai foloseau Facebook decât pentru dat „attend” la evenimente, pus o poză sau două din când în când și articole sau clipuri interesante. Oamenii de la Facebook se pot bucura de o audiență super engaged în România 🙂

Toată lumea rezolvă totul la telefon, tot timpul. N-am vorbit la telefon în ultimele trei luni cât am vorbit în România într-o zi. Am uitat că trebuie să zic „te pup” la lume, altfel unii se supără. Dacă nu pupi, nu e bine. E ceva în neregulă? S-a întâmplat ceva? Te-am supărat?

Toată lumea pe care am întâlnit-o vorbește de coduri galbene, portocalii și roșii. Pensionarii tot se plimbă pe strada în miezul zilei, pentru că…ăă…carpe diem?

Cafeaua e scumpă, raportat la salarii. Mă gândeam că în Londra nu e OK că un cold brew e £3.50, lumea se cam revoltă că un flat white e £3 dar am ajuns aici unde e 15 lei un cold brew, și nu foarte departe. Și totuși salariile…Dar aștept să ajungă în România nebunia cu nitro brew care e acum în plină desfășurare în SUA și UK. Atunci mai vedem.

Seara e cald, și am uitat ce bine e să poți să te lungești la vorbă la o terasă fără să trebuiască să coordonezi calendarul, locul și rezervarea la restaurant cu alte persoane.

Rise of the machines

Mă bate de mult timp gândul să fac un fel de rubrică intitulată „la ce mă uit și mă gândesc” unde să pun link-uri către lucrurile care îmi atrag atenția. Acum chiar o să fac asta.

Că tot vorbeam despre „ambient computing” mai devreme, îmi place la nebunie canalul Kurzgesagt și cum fac animații despre știință și tehnologie pe înțelesul copiilor și adulților.

Filmul ăsta despre automatizare mi se pare o explicație foarte bună a zonelor în care roboții o să exceleze, și cum o să ajungă să cuprindă din ce în ce mai multe domenii chiar dacă azi nu par foarte inteligenți după standardele unora. Ce e mai înfricoșător e că exemplul „pur teoretic” din film despre o companie care face software de project management pentru freelanceri nu e teoretic; e o realitate.