Promoție pe timp de pandemie

Acum câteva săptămâni, am fost promovată la slujba pe care am început-o în mijlocul pandemiei. Sunt departe de mitul inginerului 10x, dar sunt evident foarte mulțumită de situație, mai ales că e un domeniu nou pentru mine, și jumătate din timp habar n-am ce fac.

De fiecare dată când mi se întâmplă ceva de genul ăsta, mă gândesc că hei, poate pot să scriu despre asta! După care îmi aduc aminte că am blog, încep să scriu, dar nu termin pentru că pe la jumătate încep să mă întreb ce cred, de fapt. Dar zilele astea când meditam la cum am ajuns în situația asta dat fiind că acum un an pe vremea asta abia știam ce înseamnă git rebase, am încropit trei realizări din ultima vreme, cu ajutorul conversațiilor din familie, mai ales cu fratele și sora mea.

Caută un mediu în care să poți să te dezvolți

Pe vremuri când eram tânără, în prima slujbă mi s-a părut important să-mi placă colegii cu care lucrez. N-avusesem parte de colaborări foarte interesante în facultate, și căutam oameni cel puțin la fel de pasionați ca și mine. Așa am descoperit că dacă ai colegi drăguți, chiar și viața într-o companie care se scufundă nu se simte așa de haotică.

De atunci am avut norocul să lucrez și în companii mici unde trebuia să fac de toate pentru toată lumea, cât și în companii cu munți de beneficii, mobilă scumpă, surle și trâmbițe. Toate păreau interesante și noi la vremea lor, dar din asta nu contează. Tot ce a contat, retrospectiv, a fost să învăț: întâi să-mi clarific mie însămi ce vreau să învăț, după care să caut oamenii și mediul în care să pot să fac asta.

Așa că zilele astea, cât încă lucrez pentru altcineva, pun accentul mult mai mult pe un mediu calm: sunt într-o companie bine gestionată unde avem autonomie, transparență, și responsabilității bine înțelese de toată lumea, mai ales de fondator. Oamenii sunt onești în privința compromisurilor pe care le fac zi de zi, caută idei și sugestii constant, dar cel mai mult îmi place că le pasă de mine ca persoană, nu ca resursă sau element într-un proces de feedback de 360 de grade (câh). Poate că pare plictisitor, că nu sunt la reprezentanța locală a unui gigant corporatist pe un Salariu Imens, dar calmul și absența colegilor delăsători sau pedepselor impersonale compensează mai mult decât e necesar.

Natura relației pe care o am cu oamenii de la muncă a evoluat considerabil. Da, vârsta contribuie, dar contează și faptul că olandezii cu care lucrez practică ceva în care cred și eu: self-management, sau autogestionare. Dezvoltarea personală decurge altfel dacă stimulentele sunt adecvate și angajezi oameni inteligenți și maturi. Știu ce vreau și trebuie să fac, dar aleg singură proiectele la care vreau să lucrez, și nu vine nimeni să îmi spună cum sau în ce ordine. E o gură de aer proaspăt față de companii în care diverși oameni nu erau dispuși să se întâlnească sau vorbească cu mine pentru că nu eram la nivelul potrivit în ierarhie. Pot să-mi fac treaba fără să vină cineva peste mine să-mi spună că dacă echipa mea nu ia proiectul X, mă pârăște, ca la grădiniță.  Nu e pentru toată lumea, dar cred că e o rută prea puțin explorată.

Străduiește-te să fii consecvent(ă), dar nu rigid

Când am scris că jumătate din timp habar n-am ce fac, chiar asta înseamnă. De multe ori iau sarcini peste nivelul meu de cunoștințe, și încep fiecare problemă cu o vagă idee despre ce ar putea să funcționeze sau ce ar trebui să fac. Mă forțează să abordez fiecare sarcină metodologic, și să gestionez constant fluxul de frustrări care apar inevitabil în programare. Ca urmare, consecvența e o lecție și practică importantă, mai ales dacă ești genul care uită să se hidrateze, uită să mănânce (sau își mănâncă problemele sub formă zaharat-procesată), uită să se plimbe, să facă sport sau să-și vadă de hobby-uri, sau uită chiar să doarmă dacă apare o problemă care te angrenează.

Consecvența implică multe lucruri care ar putea fi o postare în sine, dar cel mai important e  să fac câte puțin zi de zi, nu tot deodată, și să reflectez în mod regulat asupra evenimentelor. Efectele pozitive sunt destul de clare atunci când spui că vei face ceva și chiar o faci. Reflectatul asupra lucrurilor există și pentru că există și un aspect insidios al consecvenței rigide: lași usa deschisă  ca alții să profite de automatismele din care nu mai ieși sau nu poți fi convins, sau o iei singur la vale prin decizii din ce în ce mai proaste, divorțate de realitate.

Pentru mine, partea de rezolvare a problemelor e un proces constant de reeducare. După peste zece ani într-o altă paradigmă profesională care valorează relațiile interpersonale, țara ingineriei și programatului valorează mult mai mult rezolvarea problemelor corect și la timp: codul ori funcționează, ori nu. Experiențele din liceu nu m-au pregătit prea mult în sensul ăsta, ci au fost pline de spaimă și teroare, din care nu-mi aduc aminte nimic util. Mi-a luat mulți ani până să mă bucur de lucrurile făcute cu pași mărunți, de plăcere, nu de frică sau pe baza aștepărilor nerealsiste. Încă învăț. Danezii au o vorbă, tradusă literal de mine ca “onestitatea în lucrurile mici nu este un lucru mic” (“Ærlighed i små ting er ikke nogen lille ting”). Cam așa și cu consecvența.

Lasă ego-ul deoparte

Cândva într-o oră de psihologie în liceu am învățat despre ego, după care toată lumea a uitat și nu s-a mai vorbit deloc despre felul în care biologia, chimia și fizica contribuie la funcționarea creierului și modul în care operăm zi de zi, de multe ori inconștient. Păcat, pentru că ego-ul perfid se strecoară peste tot, mai ales în domenii despre care mulți oameni cred că există un adevăr obiectiv care învinge tot. Ha ha. Cu cât sunt mai mari sau valorate recompensele externe, cu atât e mai mare concurența, și cu atât sunt mai mari ego-urile și ciocnirile, plus jignirile și sabotajul. Se aplică de la orice ciclu de promoție într-o companie oarecare, până la ciocnirile mari, ca de exemplu dintre cercetători faimoși din domeniul inteligenței artificiale finanțați de corporații ca Google, Microsoft, și alții.

Problema e că în majoritatea activităților de zi cu zi, un ego supradimensionat e o povară. O mare schimbare pe care o observ față de acum zece ani e faptul că identitatea și problemele de identitate sunt în prim plan online. Anecdotic, văd din ce în ce mai mulți oameni care cred că cineva are ceva cu ei sau o să le strice imaginea dacă întâmpină disconfort, conflict, sau păreri contradictorii.

Ca paranteză, ,-am întrebat multă vreme dacă, când, și cum să menajez sentimentele celor cu care lucrez și interacționez. Dar am încercat, și s-a tradust într-o formă de neputință învățată. Plus, am și lucrat  cu un șef care prioritiza armonia și protejat oameni cu ego-uri fragile: politețuri false, de fațadă, vorbit pe marginea subiectului. Nimeni nu avea probleme de raportat. Până când problemele au devenit atât de mari încât s-a restructurat toată compania și zeci de oameni și-au pierdut slujbele. A fost o pierdere de timp, încredere, și bani pe toate planurile.

Revenind la programatul de zi de zi, subscriu la ideea de „programare fără ego”. Am aflat că vine dintr-o carte din 1971 numită The Psychology of Computer Programming de Jerry Weinberg. Restul cărții nu mă privește atât de mult, dar conceptul e simplu: nu îți crea o identitate din liniile de cod pe care le scrii, indiferent cât de inteligente sunt sau cât de inteligente te fac să te simți atunci când le scrii.

Jeff Atwood a citat lista completă și primele trei merită repetate:

  •  Acceptă că o să greșești. Din fericire, cu excepția câtorva dintre noi, greșelile sunt rareori fatale altor oameni care folosesc soft scris de noi. Prea mulți oameni au senzația că sunt slabi dacă greșesc, sau au ceva idei și așteptări fixe pe care le poartă ca niște poveri pe umeri, când de fapt e fix invers: dai dovadă de înțelepciune și maturitate dacă arăți că nu le știi pe toate, și știi cum să înveți din greșeli.
  • Nu te identifica cu liniile de cod pe care le scrii. Cei care se identifică prea mult cu munca lor percep orice greșeală ca o jignire la adresa lor. Am lucrat cu o persoană căreia îi creștea anxietatea înainte de sesiunile în care echipa trebuia să îi evalueze munca. Dacă primea orice sugestie că nu a făcut perfect, brusc se îmbolnăvea a doua zi și trebuia să lipsească. E neplăcut pentru toată lumea. E mai simplu să nu iei nimic ca fiind personal. Dacă cineva te atacă ad hominem pentru ceva, e ceva mult mai în neregulă cu mediul în care lucrezi și ce tolerează.
  • Indiferent cât de mult „karate” știi, mereu o să fie cineva care știe mai mult. Poți să și înveți mișcări noi, și e mai bine să ceri să înveți o mișcare nouă decât să-ți fie frică de cei care știu mai mult. Contribuțiile celorlalți trebuie căutate, nu evitate.

Cred că îmi place pentru că subscriu la ideea de lipsă de atașament față de lucruri temporare în general. Nu sunt una cu ideile mele, nu sunt nici una munca mea, identitatea mea ca programator sau obiectele pe care le-am acumulat. O să mai tot fie din fiecare. Am trecut dintr-un oraș în altul, dintr-o țară într-alta, și dintr-o carieră într-alta pentru că e interesant și stimulant intelectual. Și cred că peste câțiva ani o să-mi pară bine că am făcut O Grămadă De Chestii Interesante, nu doar că mi-am pus un acoperiș deasupra capului sau am avut un iPhone 12 și nu 11.

Începuturi noi ca programator

Săptămâna viitoare încep primul meu job de programator, în mod oficial Junior Software Developer. Incă nu m-am obișnuit cu ideea că s-a întâmplat, sau că mă pot numi programator, cel puțin în ceea ce privește identitatea mea profesională. Dar, de asemenea, nu-mi pică bine să mă uit la site-ul meu și să văd „product manager”, o etichetă care nu mai e actuală.

De unde a pornit schimbarea 

De când am terminat facultatea, am lucrat aproape non-stop în strategie și product management timp de zece ani. Într-un fel sau altul, mereu mă ocupam de site-uri, aplicații sau alte chestii interactive. Doar că pe măsură ce lucram din ce în ce mai mult cu programatori, mi-am dat seama că e mult mai interesant să faci aplicații sau site-uri cu mâna ta, nu doar să le consumi pe ale altora sau să vorbești despre ele.

Calea spre interviu 

M-am apucat să re-învăț să programez în Octombrie anul trecut, când m-am mutat în Olanda. Aveam experiența clasică din liceul de mate-info, dar lumea s-a schimbat drastic, și nu o consideram utilă.

Au trecut șase luni în care învățam Olandeză și programat în paralel. Creierul meu era varză după ce îl bombardam non-stop, ori cu una, ori cu alta.  Am completat primul proiect mai complex, un joc, că să învăț o tehnologie nouă (React), și am început altele care sunt încă în curs. 

În August m-am decis că vreau să lucrez din nou, și am zis să văd care e piața, mai ales pentru juniori, în miez de pandemie. Pe scurt, nu prea exista o piață pentru juniori, doar pentru oameni senior și gata-formați. Programatorii juniori erau o investiție pe care multe companii nu erau gata s-o facă. Există încă multă incertitudine economică, e foarte greu să educi un junior de la distanță și să sacrifici timpul unui om care ar putea să facă altceva, și în plus, mulți sunt juniori și neexperimentați din cauza vârstei. 

Am aplicat la câteva slujbe de senior product manager, convinsă că n-o să iasă mare lucru din programare. Mi-am dat seamă din câteva interviuri că mă bântuie același haos care m-a făcut să îmi schimb traiectoria — companii care cresc foarte repede, haos în modul de lucru, cale sigură către burnout. Înre timp a apărut o oportunitate aproape de nicăieri, aproape perfectă: o companie care căuta fix un junior să înlocuiască pe cineva pe termen lung, și de la care să învețe. Fix ce vroiam. Am primit undă verde de la un amic care lucrase deja cu proprietarul, și am început să vorbim. 

Interviul în sine 

Au fost două părți: un ‘phone screen’ uzual în care am tatonat terenul ca să înțelegem mai mult unii despre alții.

A urmat un interviu tehnic cu prezență fizică, dar doar între mine și doi oameni în birou. Partea tehnică n-a fost deloc așa cum zic site-urile și podcasturile, sau cum m-au instruit prietenii și mentorii. N-au fost întrebări despre algoritmi, structuri de date, și nu mi s-a cerut să implementez seturi în JavaScript sau să fac aplicații în React de la zero. 

Am avut un exercițiu foarte specific companiei lor, în care trebuia să clonez o aplicație deja-existentă, să o modific, și să descopăr motivul pentru care n-o să funcționeze, chiar dacă fac totul conform instrucțiunilor. Pe scurt, era o înfundătură intenționată, dar trebuia să mă gândesc la soluții alternative (fără să le și implementez).

Au fost nenumărate momente în care nu credeam că a decurs grozav. A durat mult până să recreez și să configurez mediul de lucru specific lor, dar pe laptopul meu. A trebuit să spun „Imi pare rău, nu înțeleg asta” sau „Poti să mă ajuți aici?” Dar cumva a ieșit. Poate că adevăratul test nu era să vadă dacă pot să completez toți pașii, ci dacă mă scufund sau încerc să înot — dacă pot să pun întrebări atunci când mă blochez în loc să mă panichez sau să renunț. M-am panicat destul din alte motive dar am încercat să nu arăt asta 😉

Mai departe 

Nu știu dacă am sfaturi sau sugestii care să nu sune foarte generice pentru alți oameni la început de drum sau care se gândesc să schimbe carieră. Fiecare om, slujbă, companie și țara e altfel.

Mă bântuie în schimb niște gânduri de când tot citesc poștări de la juniori de pe forumuri sau site-uri de programatori:

  1. Durează foarte mult să înveți orice. Toată lumea se grăbește, încearcă să învețe prea mult deodată, sau se umflă în pene cât de mult nu dorm ca să codeze non-stop. Spoiler: e o strategie care nu duce la rezultate pe termen lung, indiferent de domeniu. Duce cu siguranță la burnout sau nefericire. Mai ales ca programatori, avem atât de mult de învățat zilele astea încât e imposibil să știi tot pe parcursul unei vieți sau cariere, darămite înainte de interviu.
  2. Salariul nu e cel mai important lucru din lume — mai ales la început. Contează mai mult să înveți într-un mediu de muncă prielnic, care să nu te exploateze mental sau să profite de naivitatea și dorința arzătoare de a lucra undeva, oriunde. 
  3. Pregătește-te pentru orice. Nu te specializa prea devreme într-o tehnologie, înainte să descoperi paletă largă de opțiuni. Până la urmă la interviu n-am folosit mai deloc limbajul sau framework-ul pe care l-am învățat și am crezut că o să ‘pice’. Am folosit cunostințe pe care le-am dobândit în slujbe anterioare (networking) și concepte de ‘igienă’  legate de programat (de ex. cum să configurez descrierile unor aplicații în JSON și să inițiez Firebase).

Succes dacă te regăsești și tu în orice am scris mai sus, sau aplici pentru joburi pe timp de pandemie. E greu, dar nu imposibil.

Ce putem să învățăm dintr-un scandal cu influenceri 

A apărut recent un scandal în internetul românesc, cred că primul de felul lui. Niște tinere au cumpărat niște produse cosmetice promovate de celebrități pe net, dar au trăit un calvar după ce le-au folosit. S-au ales cu niște coșuri urâte, atât de urâte încât au depus plângere penală împotriva fondatoarei și companiei. Foarte bine.

Situația a dat naștere la o conversație interesantă care sugerează că nu prea sunt voci feminine din afara bulei online de beauty românească.  O s-o adaug pe a mea, în mare parte pentru că mă pasionează subiectul personal și pentru că în jur de 2014 am lucrat în domeniu. Compania la care lucram în Marea Britanie avea drept clienți câteva divizii din L’Oréal. Printre alte proiecte, slujba mea era să cercetez percepțiile femeilor (din Marea Britanie și nu numai) despre frumusețe, produse, comportamentul lor online și factorii care le influențează deciziile de a cumpăra ceva sau nu.

Toată situația din România nu mă face decât să sper la trei lucruri:

  • O anchetă corectă
  • Schimbări în materie de protecția consumatorului
  • Discernământ în rândul consumatorilor

1. O anchetă corectă

E greu să găsești știri despre companie și scandal în afara tabloidelor, ceea ce înseamnă că e multă speculație.  Acum că s-a îngroșat treaba, una din persoanele care a promovat produsele are dreptate (doar) atunci când spune”există o singura cale de a afla adevarul, și asta în urma unei hotărâri judecătorești.”

Trebuie să se aștearnă praful ca să revenim la subiect, dar tind să cred că o să iasă ceva urât pentru că din motive încă neclare fondatoarea a fost luată drept dermatolog, dar ea de fapt spune că e farmacist, a trimis mostre gratuite la redacții și a încercat să ofere despăgubiri mari ca să nu se afle, etc.

2. Schimbări în materie de protecția consumatorului

Ar trebui să ne așteptăm la mai mult de la agențiile de protecție a consumatorului, pentru că există legi europene clare care vizează atât produsele cosmetice, formulațiile și concentrațiile, cât și comerțul online și transparența recenziilor care se aplică și în România.

Pe de o parte, e posibil ca ancheta să descopere probleme cu produsul (fabrica, materialele, batch-uri stricate, etc.) și/sau certificările companiei.  Din tot ce e vizibil, compania are un site care activează de vreo cinci ani, aparent OK, nimic flagrant la prima vedere. Au și niște poze care sugerează că au certificări de calitate ISO, dar e greu de verificat.  Nu rămâne decât ce e invizibil pentru noi, dar nu și pentru anchetatori.

Buba mare e că ANPC nu s-a adaptat la ideea de publicitate pe net, cu influenceri sau oameni de rând cărora le trimit produse. Tot legislația europeană vizează transparența recenziilor online, dar aplicarea e o problemă:

 În România, influencerii care au promovat cosmeticele, despre care mai multe tinere susțin că sunt toxice, nu au marcat publicitatea făcută pentru acestea. 

[Model celebru din SUA, obligat să plătească despăgubiri de 90.000 de dolari pentru reclamă mascată. În România, influencerii nu sunt obligați să marcheze publicitatea]

Chiar și Primăria Capitalei coboară la nivelul la care face campanii cu influenceri dar nu oferă transparență.

“Hai să ne reglementăm singuri, ca să avem și mai mult de muncă,” n-a zis nimeni niciodată. Din păcate multe reglementări se întâmplă retroactiv în urma scandalurilor, accidentelor și proceselor care sesizează presa și autoritățile.

Am văzut cum au evoluat lucrurile în America și Marea Britanie fix când a început valul de influenceri din 2013-2014.

Inițial era haos: se primeau produse și se promovau într-o veselie, lumea zicea doar de bine, după care nu mai vedeai produsele vreodată în postări. După aia a apărut un grup care n-avea influență dar aspira să aibă, și se rugau de companii să le trimită produse pe gratis ca să-și crească audiența. Evident erau foarte motivați să scrie doar de bine, iar companiile erau la fel de dornice de recenzii fără discernământ. Ca bonus, dacă întrebai orice masă de adolescenți sau pre-adolescenți ce își vroiau să devină la vremea aia, răspunsul era influencer.

Treptat s-au schimbat lucrurile, cu scandaluri pe ici pe colo dar și cu multă muncă:

  • Au intervenit agențiile de protecție a consumatorului: FTC (Federal Trade Commission) în SUA și ASA (Advertising Standards Authority) în Marea Britanie care le-au cerut să marcheze promoțiile ca atare.
  • Oameni calificați au contribuit la discurs. Marea Britanie nu ducea lipsă de jurnaliști sau alți profesioniști cu atestate (recunoscute) care să ghideze un pic conversația. La vremea aia erau Sali Hughes care scria la Guardian și ajuns să publice câteva cărți pe marginea subiectului, Nadine Baggott, Caroline Hirons (estetician) sau Lisa Eldridge (makeup artist) printre alții.
  • S-a profesionalizat marketing-ul cu influenceri: au apărut platforme pentru branduri care să-i ajute să lucreze cu micro-influenceri în mod legal, iar influencerii profesioniști au început să lucreze cu agenți și să fie mai selectivi în privința parteneriatelor, ca să nu-i bubuie fanii.

Eventual și publicul și influencerii au devenit mai sofisticați, dar nu fără lupte și drame. Companiile încă trimit produse, dar legea te forțează să lași la latitudinea oamenilor să decidă ce părere au, și să fie transparenți în privința recenziilor, indiferent unde apar. Secțiunile de recenzie de produs de pe multe site-uri sunt (sau ar trebui să fie) pline de fraze gen: “Am primit asta într-un concurs”  sau “Mi-au trimis produsul gratis ca să-l încerc.” Dacă nu sunt și nu discerni, începi să ai o percepție distorsionată asupra realității, de exemplu să crezi că e firesc să cumperi produesele astea, că toată lumea își schimbă stilul de viață, și să simți presiune să ți-l schimbi și tu.

3. Discernământul consumatorului

Discernământul vine cu timpul și cu educația, așa că o să termin cu o dorință și niște sugestii.

Social media și accesul la internet sunt săbii cu două tăișuri. Avem atât de multe surse la dispoziție, dar e plin de zgomot. Poate fi o a doua slujbă să-ți creezi o rutină de frumusețe potrivită și personalizată.

În lumea asta supra-saturată, vreau să fie cool să fii deștept și chiar tocilar. Vreau surse inteligente, explainere, investigații, păreri echilibrate, și autoritate care știe că nu le știe pe toate, dar încearcă să-i învețe și pe alții.

Pe final, las cinci feluri în care am învățat (și încerc) să discern ce îmi pun pe corp sau în corp. Nu mă aștept ca discernământul să apară spontan fără să fie clar la ce-ar trebui să fim atenți, așa că astea sunt unele din metodele mele de bază:

  • Nu urmăresc site-uri care nu citează sursele. Nu caut teze de doctorat dar caut păreri documentate și surse din care să citesc mai mult dacă vreau. Dacă mai multe surse nu se pupă, ceva e suspicios.
  • Caut specialiști fără interese comerciale, și caut afilierea site-urilor pe care apar.  Nu tind să cred dermatologi angajați la o companie de cosmetice. Experții nu tind să aibă opinii care să genereze mega trafic, pentru că ori recomandă mult mai puține produse decât PR-ul și marketing-ul companiilor, ori vor să afle lucruri despre tine înainte să-ți recomande tratamente, pentru că sfaturi universal valabile și rezultate instante nu prea există.
  • Nu citesc surse care recurg la clickbait ca să genereze trafic. Gen,“Cinci greșeli pe care nu știai că le faci…” Poate că au un miez util care altfel ar suna plictisitor, dar de multe ori se ascunde un site care încearcă să te facă să te simți prost că nu ai ceva, nu faci ceva, nu faci destul, etc.
  • Nu urmăresc creatori de conținut care profesează ignoranța. Downvote și eject imediat dacă folosesc produse imediat după ce le-au scos din cutie sau recomandă produse dar nu pot să explice ce rol au, măcar de pe site-ul producătorului.
  • Recurg la foarte puține produse și îmi schimb rareori rutina. Am făcut și eu greșeli din experimente, dar dacă ceva îmi place și funcționează, atunci nu stric. Când încerc ceva nou, nu schimb totul deodată. Nu dau apa micelară din mână pe cleanser-ul care nu e formulat pentru tenul meu, de la influencer-ul de pe instagram.

Să sperăm la rezultate la primele două subiecte și să ne indignăm dacă nu le vedem, pentru că la discernământ e mult de lucru – ani buni de zile.

Lecții după încă 3 luni de programat

Au trecut patru luni din 2020. Lumea pare un loc mult mai straniu față de ultima dată când am scris din cauza pandemiei de Covid-19. Mă întristează ce citesc despre cum se gestionează (sau nu) criza, dar în ciuda necunoscutelor și adaptărilor pentru statul acasă, am continuat să învăț să programez (și să învăț olandeză).

Acum trei luni cele mai importante lecții pe care le-am învățat au fost despre menținerea unui ritm constant de practică, adaptarea la un alt ritm de muncă (maker vs. manager) și importanța cărților și surselor în care poți să ai încredere. Pe vremea aia eram încă în așa-zisa lună de miere în care tutorialele și resursele de începători te ghidează prin tot, conform unui articol destul de cunoscut: Why Learning to Code is so Damn Hard.

Ce s-a schimbat

În ultimele trei luni am intrat în faza poreclită deșertul disperării (desert of despair), conform aceluiași articol. E ca atunci când dai jos roțile ajutătoare de la bicicletă odată ce ai avânt și de-acolo trebuie să te descurci, dar te panichezi brusc imediat cum îți dai seama că nu te mai ține nimic. Mai cad, mă mai julesc, dar pot să fac aplicații simple cu google și cărți de partea mea.

Între timp am completat programele de Responsive Web și Frontend Frameworks de pe freeCodeCamp — organizație non-profit creată de un auto-didact și îmbunătățită constant de voluntari și foști absolvenți. Fiecare curs prezintă niște noțiuni de bază, dar partea interesantă vine la sfârșit: trebuie să completezi cinci proiecte care să fie salvate undeva public și să treacă testele lor automatizate. Am construit deja aproape zece astfel de proiecte, cinci din ele cu React.

Am fost și la un eveniment din oraș despre framework-uri de frontend și am plecat cu o altfel de abordare a criteriilor care contează atunci când evaluezi un framework de frontend (față de când eram PM) și o idee despre cum arată piața. Ca paranteză, cred că eram patru femei într-o sală de 100 de oameni. Am continuat să citesc o grămadă de cărți care m-au ajutat să re-învăț cum să învăț, cu abordări noi și obiceiuri sănătoase.

Cred că încă sunt undeva în deșertul ăsta, dar acum văd oaza. Am intrat într-un ciclu în care pe măsură ce creez chestii, devine din ce mai ușor. E un sentient minunat când totul merge, dar e abia începutul.

Ce a fost nașpa

În spiritul onestității, evident că n-a decurs totul perfect. Foarte puține articole vorbesc despre stările sau mini-crizele prin care poți treci în acest deșert al disperării, așa că o să listez eu câteva. M-au frustrat multe lucruri și tot eu am fost (aproape) mereu sursa. N-am progresat atât de mult pe cât mi-am plănuit. Nu m-am prins de unele concepte așa repede cum zicea internetul că s-ar putea. N-am avut întotdeauna idei despre ce să construiesc, și nici nu m-am entuziasmat prea tare de unele proiecte pe care a trebuit să le fac, dar le-am făcut oricum pentru că totul m-a învățat ceva.

N-am fost alături de prietena mea cea mai apropiată de ziua ei, în San Francisco. N-am fost nici alături de tatăl meu sau de bunica mea de zilele lor de naștere. Am ajuns la dentist de câteva ori și mi-am întrerupt progresul timp de două zile când abia am prins un pic de avânt. M-am pleoștit de tot când a început toată treaba cu Covid-19 de la primul caz în Italia și până la primele măsuri serioase. Mi-ar fi plăcut să particip la un hackathon Code4Romania sau să fac ceva legat de Covid-19, dar încă nu știu să scriu cod production-ready.

Toate astea fiind zise, am rămas cu 3 lucruri noi pe care le-am învățat în ultimele trei luni.

1. Trebuie să ai o motivație puternică dacă vrei să treci peste greutăți

De ce te-ai apucat să programezi? Ce ți-a venit să-ți reinventezi cariera?

Îți trebuie un motiv bun ca să o iei de la zero într-un domeniu complet nou și să perseverezi când dai de greu. Pentru că sigur o să dai de greu. De multe ori m-am împiedicat de propriile sentimente de plictiseală, panică, frustrare și nesiguranță. Și problema e că emoțiile astea o să tot apară pe tot parcursul vieții profesionale, mai ales ca programator.

Dacă motivul e suficient de puternic, e mult mai ușor să continui și să ai încredere că toate emoțiile astea sunt temporare, ca vremea. Fiecare are altă sursă de energie, dar cred că atunci când motivul devine o parte din identitate, îți dă starea aia de nerăbdare în care simți că trebuie să faci ceva pentru că nu vrei să te dezamăgești pe tine însăți, sau pentru că alții depinde de tine.

Am întâlnit oameni care învață să programeze pentru că vor să scape de datorii după studii sau după o casă și un bebeluș, alții care vor să nu mai fie fără adăpost, sau alții care trebuie să aibă grijă de o rudă apropiată. Am întâlnit și oameni pe care îi motivează o curiozitate înnăscută despre cum funcționează lucrurile, indiferent care ar fi ele, și alții care au o viziune cât se poate de limpede despre ce fel de programatori vor să fie, ce probleme vor să rezolve și ce le place să facă.

Motivul meu are la bază lucruri care mi-au plăcut de când eram adolescentă dar pe care le-am uitat pe parcurs. A fost mult mai ușor să supraviețuiesc nopțile întunecate ale sufletului după ce am acordat mai multă atenție lucrurilor care mi-au făcut bucurie atunci și mi-am dat seama că încă trezesc același nivel de interes.

2. Analizează-ți greșelile și caută să înțelegi ce nu înțelegi

Înainte să mă apuc de programat am avut o slujbă cu niște ore și așteptări nesustenabile pe termen lung. În ciuda faptului ăsta, m-au tentat bootcampurile pentru programatori din cauza programei concentrate și ajutorul promis de profesori. Mă obișnuisem cu un ritm rapid, dar am uitat că în rolul de PM aveam automatisme dobândite din ultimii zece ani de muncă pe care nu le am ca programator de…trei luni. Până la urmă n-am ales niciunul. Am ales să progresez mai lent, dar mi-am delimitat mult mai bine timpul de lucru față de cel în care mănânc, dorm, fac sport, învăț olandeză sau fac alte lucruri care îmi fac plăcere.

Partea grea e că atunci că de unul singur nu ai oameni care să te ghideze constant sau să-ți fie mentori pe termen lung — trebuie să fii propriul critic și mentor. Mi-am creat o programă bazată pe ce aveau în bootcamp și am început un jurnal în care scriu despre ce fac, ce învăț, cum decurg proiectele și ce nu înțeleg. Mi-am creat deadline-uri arbitrare și încerc să ating unele standarde, pe care le ridic pe măsură ce învăț concepte noi.

Dacă dau peste ceva ce nu înțeleg, iau o pauză și reiau problema până când înțeleg ce se întâmplă. Cea mai mare frică e că o să trec peste și o să mă trezesc într-o zi că de fapt nu știu ce stă la baza unui concept fundamental pe care (teoretic) l-am învățat deja.

Ca o paranteză, e foarte ușor să iei scurtături ca să treci la următoarea etapă, mai ales în „deșertul disperării”. E plin de oameni foarte bine intenționați care sugerează să te „concentrezi pe părțile care îți plac” sau „nu-ți fă griji, o să găsești un library” sau „poți să cauți pe Google când dai de X” ca să nu te descurajezi. Sentimentul e nobil, dar interpretarea diferă de la om la om. Merge uneori, în unele situații în care chiar nu trebuie să reinventezi roata. Dar de fie care dată când am încercat să sar peste ceva n-am simțit că rămân cu ceva pe termen lung, pentru că nu s-a format nicio asociere în mintea mea — poate doar cu niște cuvinte cheie pe care să le caut în Google. Așa că mai bine încerc să mă descurc singură și abia după să văd ce face scurtătura.

Partea bună la învățat pe cont propriu e că dacă dau de o problemă, pot să iau o pauză și să las creierul să se odihnească. Nu mă aleargă nimeni să termin și să trec mai departe. Pot să exersez, să meditez sau să gătesc și să atac sursa nedumeririi cu o perspectivă nouă după câteva ore sau o zi. Chiar și-așa, e neplăcut să contemplezi ce nu știi să faci. E alarmant de ușor să devii copleșit, dar ego-ul e obstacolul aici.

Am pierdut șirul numărului de ședințe de meditație în care ar fi trebuit să-mi observ gândurile și tot ce am făcut a fost să mă gândesc la aplicații în care m-am împotmolit. A trebuit să-mi spun de multe ori că e OK, sunt obișnuită să fiu în control și să știu multe despre multe lucruri, dar acum sunt total pe dinafară dar n-o să învăț dacă mă panichez. O să fie așa o vreme până capăt experiență. Abia după aia pot să mă relaxez suficient cât privesc problema în ochi și să mă concentrez pe cel mai mic și potrivit pas pe care pot să îl fac înainte.

3. Încearcă să petreci 60% sau mai mult din săptămână lucrând la proiecte care te ajută să progresezi

E bine cunoscut faptul că poți să ajungi în “iadul tutorialelor” — poveștile celor care se lasă de programat sau care se simt ca niște impostori ca urmare îmi taie tot cheful. M-a surprins povestea lui Brad Frost, un designer relativ cunoscut pentru conceptul de Atomic Design. A scris despre cum s-a chinuit să învețe React, cum a eșuat un interviu la Google pentru că nu știa foarte mult JavaScript și cum a ajuns să evite orice asociere cu frontend în titlul pe care îl folosește.

Am vrut să evit cu orice preț așa-zisul iad și am vrut să ajung într-un punct în care să pot să arăt cu degetul la niște lucruri pe care le-am făcut eu, nu copiate dintr-un tutorial în care codezi în paralel cu prezentatorul.Tim Ferriss are un citat care se potrivește aici: Oamenii ar trebui să se axeze pe a fi productivi, nu pe a fi ocupați. Ideea de productivitate poate avea conotații negative, dar ideea e să te ocupi cu lucruri care să te ajute să progresezi la următorul nivel.

M-au ajutat două întrebări pe care mi le-am pus mereu ca PM:

  1. Dacă ai avea doar cinci pași ca să ajungi la rezultatul dorit, care ar fi?
  2. Care e rezultatul final la care lumea se așteaptă și în urma căruia vei fi evaluată?

Pornind de aici, îmi petrec 60% din timp pe proiectele care mă cară mai departe. Restul e ocupat cu lecțiile de olandeză, tot felul de sarcini (de ex. dentist, taxe, chestii prin casă), mișcare, etc. — lucruri pe care nu am cum sau nu vreau să le dau altcuiva să le facă.

Asta nu înseamnă că nu o ard aiurea și fac doomsurfing prin aceleași 3-4 aplicații și trimit tweeturi outraged la prieteni dar nu tratez momentele alea ca sfârșitul lumii pentru că știu că am destule oportunități și ore în care să lucrez la ce trebuie.

Îmi place și am adoptat expresia „nu încheia săptămâna fără să ai ceva ce poți arăta” (adaptată de la don’t end the week with nothing). Am învățat cât de mult contează să construiești și să faci publice multe proiecte, fiecare din ce în ce mai greu. La început părea ciudat, pentru că GitHub e pentru unii programatori ca Instagram pentru restul lumii: un loc în care să-ți prezinți unghiul cel mai flatant. Nu vezi zecile sau sutele de repo-uri private la fel cum nu vezi toate selfie-urile care n-au fost suficient de bune, sau nu mai vezi pozele din arhivă pe care oamenii le fac să dispară după o vreme.

Pe viitor

Planul pe următoarele trei luni e fluid. Vreau să ajung într-un punct în care să pot să îmi caut de lucru și să dezvolt o oarecare fluență pe care încă nu o am (cum n-o am nici în olandeză). Încerc să nu mă compar cu oameni mult mai avansați ca mine. O să mă concentrez pe proiecte din ce în ce mai complexe — jocuri sau aplicații — cu pași mici dar siguri înainte. Vreau să am un portofoliu despre care să pot să vorbesc și pe care să vreau să îl arăt într-o întâlnire. E destul de optimist considerând că nu știu dacă o să ajung să mă tund în următoarele trei luni, dar considerând că nu fac decât să stau în casă poate nu e așa de nerealist!

Pe următoarele trei luni.