De ce sa facem simplu

..cand se poate complicat?

In alta ordine de idei, sunt momente in timpul lunii cand am chef sa scriu, sa scriu, sa tot scriu. Uneori nu vin cuvintele in romana si asta e. Si ma apuc sa scriu in engleza. Problema e ca de cand tot scriu in engleza s-au intamplat cateva lucruri interesante!

Am primit trei oferte de job si brusc, din postura de persoana care isi cauta job am devenit cea cautata. Sentimentul e ciudat, sa stii ca exista oameni care vor cu tot dinadinsul sa lucrezi la ei si nu la ‘ceilalti’. Ca ceea ce faci are valoare si nu e doar o pierdere de timp. Acum vreun an de zile nici nu imi imaginam ce curs o sa ia viata si ma inchipuiam lucrand part time la Sainsbury’s pentru ca nimeni nu ar lua in serios un student aici – sau cel putin nu i-ar oferi o slujba intr-un domeniu in care ti se cere totusi o diploma care sa ateste faptul ca ai ceva tangente cu subiectul, cum ar fi publicitatea.

Momentan scriu in romana…eh, ma rog, nu stiu de ce scriu in romana si cuvintele vin din ce in ce mai greu pe masura ce zilele aici devin din ce in ce mai complicate si mai aglomerate. Am descoperit ca e o pierdere de timp sa explic cum si de ce pe motiv ca multi o sa zica ‘ce snobism’ dar una

din explicatiile care imi suna cat de cat ‘decente’ este cea conform careia, pe masura ce inveti din ce in ce mai multe limbi, ajungi sa le tot amesteci. Snobism nu e ca eu am ajuns in engleza, daca vreti snobism uitati-va la televizor la o gramada de romani care au plecat in strainatate acum 15-20 de ani si au uitat limba sau vorbesc limba lor materna cu accent englezesc. Pana

atunci, gandurile mele raman in engleza si am citit textul asta de trei ori incercand sa traduc cuvinte care ar exprima mult mai bine ce vreau sa zic de fapt. Filme, stiri, ziare, conversatii, numarat bani, cumparaturi, cursuri, munca, e ca si

cum romana brusc nu mai exista, ca si cum ai ateriza cu parasuta la 30 de kilometri de Phoenix, AZ unde nimeni n-a auzit de Romania probabil. Te obisnuiesti dar oricum ii pastrezi un sertar acolo sus.

De multe ori am senzatia ca nu ma descurc deloc cu oamenii – pentru ca sunt prea multi, pentru ca fiecare e diferit intr-un milion de feluri fata de celalalt, pentru ca aici poti rani mai usor pe cineva, unii fiind mult mai sensibili si mai putin „thick-skinned” cum s-ar zice (eh, asta e, nu imi vine in minte nici o traducere la asta). Am devenit mult mai toleranta desi sunt o persoana foarte pasiva cand vine vorba de obiceiuri si alte curiozitati ce tin de alti oameni. Nu am avut niciodata sentimente de repulsie fata de comunitatea LGBT si slava domnului aici am vazut destui in destule posturi, nu am simtit nevoia sa ma iau de ‘emo kids’ – daca in Romania si pe net inca e un sport interesant sa faci misto de emo si de felul lor de a fi, aici reactiile sunt un fel de ‘meh’. Nimeni nu se uita lung la tine pe strada, dezaprobator daca ai parul roz sau verde sau mov si in principiu se practica pasivitatea. Cate un zambet de la vreun parinte sau persoana mai in varsta pentru cei care isi poarta pantalonii de la genunchi in jos si asa mai departe. Aici sunt probleme mult mai importante decat sa faci misto de emo, de chavs, de alte chestii. Sigur, e amuzant daca intalnesti pe cineva care e de aceeasi parere dar sa faci un comentariu de genul ‘ia uite ce caraghios arata ala’ intr-un grup (chiar si de cunoscuti) e aiurea si toti o sa se uite putin ciudat. „Cine esti tu sa judeci?” pare a fi pe buzele tuturor.

E unul din principalele motive pentru care n-am mai scris pe-aici. Din punct de vedere cultural diferentele sunt foarte mari, suficient de mari cat publicul blogului sa nu le inteleaga daca n-a vizitat sau trait. Oricat de frumoase ar fi povestile si pozele cu si despre, niciodata nu vor inlocui experienta de viata asa ca mai bine tac si imi vad de treaba si daca gasesc ceva accesibil si interesant de zis, de ce nu?

Tot din cauza chefului de scris si a intamplarii cu cele trei oferte de munca am primit o alta oferta, ceva mai indepartata de mine, la sud in Birmingham. Am ajuns intamplator si in lumea modei (ia te uita) si pe la sfarsitul lunii sunt invitata la o petrecere in Londra la Mayfair. Se intampla lucruri foarte interesante 😀

Intre timp, nu imi ramane decat sa imi fac griji si sa incerc sa organizez lucrurile – undeva pe drum era semnul de ‘aici incepe viata de adult’ dar nu-mi dau seama exact cand am trecut pe langa el. Imi caut un apartament cu una din colegele cu care stau in camin momentan si amandoua ne-am pus de acord ca nu vrem sa ma stam aici si mai bine ne cautam de capul nostru cum ar veni (evident, un fel de haos organizat). Undeva unde nu fumeaza nimeni in camera, nu ne fura nimeni cutite, furculite si linguri, unde nu ne distrug altii liftul si unde nu dispar usi cu totul peste noapte. Facturi la o mie si una de utilitati, internet, telefon, contract, cardul Nectar si adresa noua, ura! Si ca tot vorbeam de diferentele de cultura, ea e de origine jamaicana. We’re all a big, happy family.

Acestea fiind zise, in seara asta ies in oras la ziua unui prieten (gay) si trebuie sa fug sa ma pregatesc.

Ce aiurea suna totul. Nici nu mai stau sa recitesc acum asa ca imi asum greseli de gramatica/exprimare/etc. din cauza ca ma grabesc.