Lumea are nevoie de cercetători

Lucrez la un proiect micuț cu o facultate destul de renumită din Londra și Marea Britanie și încerc să îi ajut să dezvolte un MOOC (massive online open course). E o chestie care mă fascinează apropo de educație acum că stau să mă gândesc.

Într-o dimineață ascultam din greșeală un radio românesc ce nu va fi numit (pentru că emisiunea mi se pare o jignire în ciuda faptului că au alți prezentatori foarte drăguți și conținut mult mai bun când se lasă seara). Citind o știre despre un studiu psihologic efectuat de niște cercetători britanici s-a făcut o glumă, cum că „mereu sunt britanici, ce tot cercetează britanicii?” – și nu era exprimată într-un mod pozitiv (ce bine că se interesează), ci mai degrabă că n-au de lucru și își pierd vremea cu descoperiri mici și mărunte care nu ajută pe nimeni.

Dacă „cercetătorii n-ar cerceta” aici, nu ar exista atracția față de universitățile britanice și nu numai. De fapt, jumătate din studenții care călătoresc pentru studii sunt atrași de aceleași șase țări: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Australia, Austria și Germania, în condițiile în care nu e ieftin – 62% din cei care se duc în SUA să studieze plătesc din buzunarul propriu, de exemplu.

E ceva despre țările respective, calitatea învățământului și calitatea vieții care încurajează și atrage oameni inteligenți și curioși. Cam ca întrebarea „de ce sunt atâtea start-up-uri de succes în SUA?” — sigur că și alte țări au oameni talentați, dar foarte puține combină teoria cu practica, nu au acces la aceleași fonduri sau nu au industrii care pot să investească în proiecte, și nu în ultimul rând poate nu se bucură de statutul privilegiat în societate pe care îl au aici unde oamenii au mai multă încredere în cercetători decât politicieni:

IPSOS & Kings College - trust in institutions

Simplificând în mod grosolan, oamenii curoși și inteligenți sunt interesați de și atrag alți oameni la fel ca ei (altfel Google n-ar fi căutat angajați printr-un puzzle, Jobs n-ar fi zis că „A players like to play with other A players”, ș.a.m.d.). Când se întâlnesc și își pun mințile la contribuție pot să schimbe lumea, motiv pentru care oamenii de vârf sunt la mare căutare.

Și în România oamenii inteligenți se caută unii pe alții, dar „morcovul” pare să lipsească din ecuație: ca să te devzolți ca individ ai nevoie de probleme grele cărora să le dai de cap, dar și de o modalitate de a le implementa și deriva ceva satisfacție personală (din motive altruiste și/sau egoiste). Din cunoștințele mele limitate, până acum foarte puține invenții get-beget românești au fost rezultatul studiilor efectuate în România. Cel puțin pe Petrache Poenaru l-a îndemnat Tudor Vladimirescu să plece la Paris ca să studieze. Nu știu ce l-a motivat să se întoarcă, dar poate „morcovul” a fost încrederea pe care Vladimirescu i-a acordat-o (o onoare) pe lângă ajutorul financiar. Atâta timp cât știi că vii și poți face ceva ce va fi util și apreciat, o să faci cu plăcere.

Ori dacă pleci ascultând niște oameni la radio zicând că cercetătorii își pierd timpul și că sunt „prea intelectuali”, de ce te-ai întoarce?

Am revizuit pagina despre studiu în Marea Britanie

Henri Coanda Plecari

Cine vrea mai multe amănunte despre ce și cum legat de studiu în Marea Britanie

Nu-mi vine să cred că am scris-o în 2008 și în fiecare Iulie/August, fără greș, primesc zeci de mail-uri și întrebări – bănuiesc că înainte de depunerea dosarului. Am revizuit-o în mare parte cu chestii despre documente (cea mai mare întrebare), de unde le iei, cum se numesc, cât o să mai fie nevoie de ele dacă din 2014 Românii și Bulgarii o să poată să lucreze fără permis.

Probabil o s-o transform într-un PDF pentru download cândva când am timp dar nu acum.

Sugestii? Nelămuriri? Adăugiri?

Toate frustrările mele legate de școală într-un paragraf

“How can we expect them to connect Hemingway, vectors, pottery, cells, and ancient Greece every day?

It’s a disjointed nightmare—to which you might say, “deal with it, that’s school.” But “dealing with it” results in a lot of material crammed for a test and then forgotten. Here’s the worst part: All of that planning teachers do to create beautifully succinct lessons is exactly where the deep thinking is happening. Students need to be a part of that. They need to see that you can’t always get the right answers from the back of a book.

How many times were you allowed to mess up a chemistry lab in high school? Most likely you were graded on how well you reproduced a set of instructions the first time you tried it. That’s not how anyone really learns. Students need to know that things go wrong, and they need to be comfortable—dare I say happy—with failing and retrying.”

Why it’s time to eliminate class schedules – GOOD

master

Am terminat facultatea fix acum câteva luni şi lumea în general (de prin România) mă întreabă de ce nu fac un master şi mai important, de ce nu m-am apucat de el fix după ce am terminat.

Răspunsul este destul de simplu:

Pentru că nu vreau să mă arunc în primul subiect care ‘sună interesant’ şi are o vagă legătură cu ce am studiat la facultate. Vreau să stau să lucrez, să văd încotro se îndreaptă lucrurile şi să am timp să citesc despre lucrurile pe care nu le-am studiat, pentru că până la urmă ceea ce nu ştim e mai important decât ceea ce ştim 🙂

Pentru că nu ţin morţiş să fiu student toată viaţa sau ca să fug de responsabilităţile absolut groaznice ale vieţii de adult, adică mersul la serviciu şi plătitul chiriei în mare (nu văd unde e problema); nu trăiesc cu impresia că a fi plătit pentru a gândi şi analiza e o povară, se poate şi mai rău.

Pentru că nu cred că diplomele sunt totul în viaţă – importante da, dar nu chiar totul. Există oameni care cred că nu există talent, ci doar pasiune şi alţi oameni care să îi contrazică şi să spună că cele două idei merg mână în mână. Şi contează mai puţin ce ai studiat uneori atâta timp cât te poţi adapta la ce condiţii îţi oferă viaţa.

Şi în final, pentru că un masterat şi apoi un doctorat sunt lucruri serioase – mi-e frică să mă gândesc la ceva atât de serios pentru atât de mult timp şi să mă afund în cărţi şi muncă de cercetare fără să fiu sigură că e ceea ce vreau şi ce îmi place. Nu mă grăbeşte nimeni (ca în articolul despre moaşte în care o tanti se ruga ca fata ei să se mărite – care e problema dacă nu te măriţi? Suntem miliarde de oameni pe planetă şi unii poate sunt fericiţi făcând ce le place de capul lor) dacă stau şi mă gândesc câţi ani am. De fapt, media de vârstă pentru un doctorat e 30 de ani sau mai mult. Alţii se apucă de ele către 40-50. N-aş vrea să fiu ‘doctor‘ în nimic până nu am o privire de ansamblu asupra lumii mult mai clară. Simt că abia acum încep să înţeleg mai bine concepte matematice care nu s-au lipit de mine ani de zile. Creierul meu nu procesează când vor alţii, procesează când vrea el.

Deci nu pentru master anul ăsta. În 2012 probabil. Şi am doar două opţiuni, pentru că e my way or the highway, dar n-o să le zic acum pentru că după aia iar o să trec prin faza aia în care lumea zice că “n-o să reuşeşti”. My ass 🙂 Just you wait.