Treci la loc, 2

Dacă la cinci ani m-ar fi întrebat cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare, aș fi spus un inginer. Nu am devenit inginer, dar eventual la 31 de ani am devenit programator, după un traseu mai întortocheat către destinație.

Acum fac asta de aproximativ un an, și am mai scris un pic despre ce am învățat pe parcurs și cum am trăit începuturile noi ca programator. De atunci am fost prea ocupată cu munca, unde obiectiv vorbind, lucrurile merg din ce în ce mai bine. Am câteva proiecte mici la activ, și încep să lucrez solo pe proiecte mai mari. Am multe de învățat de la șeful meu care are douăzeci de ani de experiență și multă încredere în mine și capacitatea mea de a învața. Mă bucur că îmi dă din ce în ce mai multe responsabilități care să mă ajute să progresez.

Doar că de departe, cea mai mare provocare de anul asta a fost să-mi depășesc propriile frici, sau așa-zisul sindrom al impostorului. Recent, am avut un moment întunecat când pur și simplu m-am panicat, față în față cu ceva ce trebuia să fac. Frica a fost atât de paralizantă și copleșitoare încât m-a bântuit câteva zile la rând după eveniment. Eventual m-a lovit gândul că dacă nu depășesc blocajul asta mental care tot reapare când am de făcut ceva și nu știu exact care ar trebui să fie următorul pas, n-o să progresez mai departe.  

Așa că dat fiind că suntem în 2020 și nu e mare lucru de făcut pe afară, am petrecut câteva săptămâni de reflecție și introspecție. M-am tot documentat pe marginea “sindromului impostorului”,am încercat să găsesc sursa fricilor, și am mai stat de vorbă și cu alți prieteni care au trecut (sau nu) prin asta. Binecuvântați fie cei care nu știu despre ce e vorba! Și plecați de aici, ca să nu vă deprimați spre sfărșit de an.

Ce-a ieșit e postarea asta, cu toate săptămanile de incertitudine comprimate in mod convenabil în scris. Ultimul avertisment e că e mai mult catarthică pentru mine decât utilă pentru alții. Dar hei, nu știu niciodată ce soartă au cuvintele odată ce le scriu, mai ales că zilele astea mă tot citesc părinți de pe diverse continente. Și mie îmi place să citesc despre perspectivele altora, chiar dacă nu am mereu contribuții utile la ce au de zis.

Ce mi-a schimbat total perspectiva față de frică a fost ideea că toți gărgăunii pornesc de undeva de la un eveniment sau o serie de evenimente care distorsioneaza felul în care concepi succesul și eșecul. Partea bună e că poți să treci peste cu voință și sprijin. Partea rea e că ajungi să sapi prin niște amintiri la care nu prea ai chef să te întorci.

În cazul meu, multe dintre frici își au originile în liceu, și reacțiile părinților sau profesorilor la încercări, evenimente și succese. Sincer nu vroiam să revin la școală după atâția ani, dar trecerea la o carieră în programare a fost un declanșator puternic. Reușisem să ascund  amintirile neplăcute sub preș destul multă vreme, dar anul asta n-am mai avut scăpare.

Dar cum ziceam, acum sau niciodată, ca să nu mă mai împiedic de asta. Vroiam să mă împac cu toate amintirile astea, că să nu mă mai bântuie și pe viitor. M-am apucat să revizuiesc evenimentele care mi-au marcat ideile despre succes, eșec și nu numai.

Să înceapă catharsisul.

I. Ce-o sa faci cu o diploma in X?

Ziceam că, în copilărie, obișnuiam să spun că vreau să devin „inginer”. În ciuda orelor de programare din generală și bunăvoința unei profesoare cu inimă mare, cand am intrat în clasa a IX-a, nu mai eram atrasă de ideea de a face mate-info la școală. Nu mai știu exact de ce, dat fiind că am crescut într-o familie de ingineri, îmi placea să desfac calculatorul și să-l pun la loc ca să vad cum funcționează, și mă lipeam de oricine știa să tragă cabluri de rețea. Cred că mi s-a părut la fel de interesant să învăț cum gândesc oamenii, și mediul a fost mai prielnic pentru asta o vreme. 

Oricum; familia mea, adică bunicii care m-au crescut și cu care am avut o relație complicată, m-a descurajat total de la a face liceul la uman cu intrebarea clasică: „ce-o sa te faci cu o diplomă în X?” Țin minte că m-a dezamăgit și demotivat puternic lipsa de încurajare, lipsa de încredere în mine, și faptul că dorințele mele nu erau luate în serios; nici în materie de școală, nici în materie de alte lucruri. Am aflat mult mai târziu, prea târziu, că au regretat decizia. Din fericire ne împăcasem deja.

Am trecut demult peste asta, dar de atunci am dat peste multe dovezi care mi-au confirmat suspiciunile: dacă alegi singur ce vrei să faci, o să fii mult mai curios si pasionat de ce ai ales decât dacă-l alege altcineva pentru tine.

La un moment dat am participat la o conversație cu un meșter japonez a cărui afacere de familie face cutiuțe de ceai artizanale încă din secolul al XIX-lea. L-am întrebat cum îi incurajează pe ucenici atunci când dau de greu și mi-a răspuns simplu: recrutează din tinerii care vin la cafeneaua unde își expun produsele ca să fie sigur că există măcar un pic de interes, și în fiecare săptămână petrec câteva ore în care fac ce vor ei și le place mai mult cu materialul. Pe de o parte, timpul trece altfel când faci ce-ți place, iar pe de alta parte, poate inventează ceva nou și benefic pentru afacere, ca s-o mai mențină încă niște secole.

Într-o carte mai recentă numită Range, autorul inaintează o teză similară și intuitivă: e mai prielnic pe termen lung să incerci o gamă largă de domenii și activități atunci când ești tânăr, să gasesti ceva ce-ti place, și să te dedici practicii și îmbunătățirilor atunci când ești sigur că asta vrei să faci Contrastează asta cu trendul recent în care părinții decid traiectoriile profesionale ale copiilor încă de mici, în ideea că o să le garanteze succesul mai târziu în viață dacă se apucă de vreme și exersează obsesiv.

Mai departe citează două studii interesante: într-un studiu la care au participat 1.200 de tineri muzicieni, o mare parte din cei care au renunțat eventual au citat o nepotrivire între instrumentele pe care și-ar fi dorit să le învețe, și cele pe care le-au invătat (probabil dat fiind ce era disponibil sau ușor pentru părinți). Într-un alt studiu cu alți muzicieni, au descoperit că printre cei cu vârste cuprinse între 8 și 18 ani, studenții care au devenit cei mai de succes au început să exerseze mai după ce au identificat singuri instrumentul pe care vroiau să se concentreze.

Îmi place că termină cu o notă despre Amy Chua, autoarea cartii „Tiger Mother”, o lectură controversată acum câțiva ani în SUA pentru că sugera că părinții știu mai bine, nu copiii. În ea, se lăuda despre cum a împins-o pe fiica ei Lulu să devină o violonistă celebra, trimițând-o de mică la lecții istovitoare pe care copilul nu putea să le înțeleagă, dar le făcea de dragul mamei. Lulu a renunțat brusc la vioară la 13 ani, în ciudă faptului că dădea dovadă de potențial. De ce? În cuvintele ei, pentru că mamă ei a ales vioara pentru ea, nu ea insăși.

II. Îmi pierd timpul cu tine

Tristețea numărul doi a fost starea de rușine cvasi-permanentă în care decurgeau orele de liceu, și felul in care unii profesori ne făceau să ne simțim inferiori pentru ce nu știam. Și evident că nu știam prea multe, pentru că altfel n-am fi fost acolo.

Țin minte și acum jocurile de putere la care ne-au supus aproape toți profesorii la începutul liceului, că să ne arate ei cine e șeful sau șefa. Abia ce făcusem cunoștință cu ei, și ne-au pus să scoatem o foaie din caiet pentru test. Ideea era să vadă ce ni s-a predat și ce mai țineam minte din generală, dar evident că după trei luni de făcut mai nimic notele au fost dezastruoase: 2, 3, 4, plus câteva note de trecere și nimic mai mult. Puteau să nu fie, dar alea au devenit primele note din catalog din viață noastră de liceeni. Poate că notele individuale n-au contat foarte mult la media finală după vreo patru ani, dar n-o să uit niciodată reacția de acasă, unde s-a trecut de la “ești un copil deștept care a luat peste 9 la examen” la  starea de “ei bine, poate ne-am înșelat.” De acolo, lucrurile au luat-o la vale.

Cireașa de pe tort e faptul că în unele clase, eram jigniți cumva sau altfel aproape de fiecare dată când mergeam la tablă și ne blocăm la un pas într-un exercițiu unde nu știam cum să procedăm mai departe. La un moment dat, în loc să ne încurajeze, unul din profesori, poziționat strategic în partea din spate a clasei, arunca spre noi cu bucăți de cretă sau cu buretele de șters tabla dacă nu răspundeam corect. Era un gest menit că o glumă (ha-ha) dar nu cred că vedea nimeni ceva amuzant în asta.

Amintirea asta, repetată de-a lungul celor patru ani, a fost fundalul evenimentului paralizant de la muncă de care ziceam mai devreme, unde lucram la ceva cu șeful meu la muncă și m-am blocat complet. Aveam de completat un pas care nu era greu dar nu mi se părea evident, cu ceva porțiune de cod nouă.  Brusc, m-am transformat din nou în acel copil terorizat din clasă care se așteaptă că cineva să strige, să arunce cu ceva după mine, sau să mă trimită înapoi în banca mea cu niște cuvinte disprețuitoare în văzul tuturor. Deși pentru oricine altcineva ar fi fost evident faptul că nu era cazul aici, creierul meu era foarte sigur că persoana cu mult mai multe cunoștințe decât mine o să radă de mine și o să-mi spună că ar trebui să știu deja ce să fac mai departe, fără să mă ajute. Când m-au lovit din plin emoțiile asociate cu amintirea asta, s-a dus orice capacitate mai aveam de a gândi clar. Treci la loc, îmi pierd timpul cu tine, 2.

III. N-ai cu cine

Ultima amintire la care a trebuit să ‘lucrez’ de-a lungul anilor se leagă de felul în care profesorii se comportau ca și cum doar ei erau protectorii sacri ai informației, și îți dădeau și ție acces din când în când, la mila lor. De exemplu, primeam destul de des intrebări retorice adresate clasei, la care numai profesorul știa răspunsul. Noi inevitabil ridicam din umeri pentru că nimeni nu știa ce să zică sau nu mai vroia să fie umilit, după care urmau alte jigniri: că nu suntem capabil de salturi mentale, sau să gândim pe cont propriu. N-ai cu cine. Nu erau olimpici în clasă. Era o dezamăgire. Dar nu urma niciun pas în care să ne ajute să descoperim răspunsul independent. Urma o dictare care nu făcea decât să consolideze statu-quoul și să contribuie la lipsa de gândire critică și independentă de care eram acuzați.

Că să scap de moștenirea asta, am început să țin un jurnal despre ce invăț. Am descoperit ideea de la o profesoară de matematică, și ideea e să scrii despre ce faci și ce descoperi, indiferent de subiect. Singura condiție e să scrii folosind cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, ca și cum i-ai scrie unui prieten sau ție din trecut (înainte să înveți un concept nou). Pe măsură ce scrii, începi să-ți consolidezi cunoștințele și devii tu stăpân pe ele, nu profesorul. Acum nu numai că înțeleg mai bine ce fac, dar și rețin mult mai bine informațiile și nu mă încurc în jargon. Mi-aș fi dorit să fi învățat despre asta acum 15 ani la școală, dar niciodată nu e prea târziu.

Te pregătește pentru viață

A mai rămas doar un subiect controversat sau negat de multa lume, un fel de negru sub unghii. De-a lungul anilor, am auzit, anonim sau nu, și eu și alții în aceeași postură, lucruri de genul: „Și de dacă? Mi s-a întâmplat și mie asta si uite că sunt OK, te pregătește pentru viață!” 

De cele mai multe ori, oamenii care zic asta nu sunt OK. Deloc. Tind să cred că tot ei sunt cei care o să perpetueze ciclul și să-i traumatizeze pe alții la randul lor, în postura de parteneri, părinți, profesori, șefi, prieteni, și tot așa.

Nici până în ziua de azi n-am aflat pentru ce anume trebuia să mă pregătească evenimentele astea. Aș fi preferat ca școală să mă pregătească pentru invățat pe tot parcursul vieții, pentru examene riguroase, pentru gândire critică, și alte lucruri considerate utile. A trebuit să le învăț pe toate după școală sau în afara școlii. Zilele astea există ajutor legal pentru mai evenimente mai puțin serioase decât aruncat cu obiecte în tine. Dar nu exista în scoală, și nici nu puteai să pleci sau s-o schimbi la vremea aia. Nu din lipsă de incercări, în cazul meu ale mamei, singura persoană care chiar mă credea.

Revin cumva la partea cea mai dezamăgitoare a nedemnității: dacă te duci acasă și nu te cred pe tine, ci pe străinii cu care stai câteva ore pe săptămană. Ți se spune că fabulezi, că nu e atât de rău, că nu se poate așa ceva la școală. Pentru că dacă e, ce faci? Unde să duci copilul? Nu aveam nicio dovadă, pentru că nu puteam să inregistrăm pe telefon cum putem azi. Chiar și-așa, nu cred că ar fi apărut alți profesori, ca prin magie

Evident că mi se pare important să înveți să treci peste lucrurile care ți se intamplă, că o să fie multe, dar cuvântul cheie e învățat. Dacă cei din jurul meu nu puteau sau nu știau cum la vremea aia, nici n-aveau cum să mă învețe, din motive care nu mai contează acum. Ca să parafrazez o expresie, odată ce-ai învățat cum să faci mai bine, fă mai bine data viitoare când ai ocazia. Once you know better, do better.

Acum că am făcut pace cu trecutul, lecția mea, pentru când și dacă o să devin părinte e să cred copiii când trag semnalul de alarmă prima oară. A două oară s-ar putea să nu mai existe dacă nu-i crezi, și știu cum arată consecințele (și cât durează să scapi de ele).

Epilog

În mod ironic, cât scriam eu despre lucrurile astea, un canadian de pe Twitter își dădea cu părerea despre școala online care nu e deloc antrenantă pentru elevi. Conform lui, poate „problema nu e doar cu elevii așa-ziși leneși, ci faptul o mare parte din profesori nu sunt atât de străluciți nici ei.”

Au. Doare, chiar dacă nu toți profesorii mi-au fost simpatici. La urma urmei profesorii au salarii mediocre în multe țări așa-zis dezvoltate, comparativ cu responsabilitățile și creierele pe care ar trebui să le dezvolte.

Dar cumva, poate ăsta ar trebui să fie punctul de pornire: o să avem parte de profesori mai buni atunci când o să fie suficient de atractiv financiar să devii și să rămâi profesor, pe lângă vocație sau chemare. Până atunci, primim ce merităm și încurajăm.

3 Replies to “Treci la loc, 2”

  1. Sindromul impostorului apare atunci cand nu stii care sunt asteptarile reale de la tine si crezi ca sunt mult mai mari decat in realitate. Am trecut prin asta de cateva ori, am inteles mai bine cand am avut subalterni si i-am vazut crispati din aceeasi cauza. Din asta am invatat ca e foarte util sa exprim din start asteptarile catre noii veniti in echipa si sa le spun din cand in cand cat de bine (sau rau) se situeaza versus asteptari, dar din peste 10 manageri pe care i-am avut la randul meu doar vreo 2-3 faceau o treaba buna ca manageri. Da, sindromul impostorului e agravat de un manager mediocru.

    in cazul tau sindromul impostorului era justificat daca te angaja Google sau Amazon pe $200,000 pe an ca developer, nu o firma olandeza ca junior si poate pe un sfert din banii aia.

    Da, pentru un profesor bun e o dezamagire sa ai o clasa medie. Am avut 2 profesori, unul in generala si unul in liceu, care mi-au povestit (dupa 10-15 ani dupa ce absolvisem) cata mandrie in meseria lor si cata motivatie aduc niste rezultate: cel din generala a avut o clasa (a noastra) cu aproape 20 de olimpici la matematica, cel din liceu avea doar cativa in tot liceul dar era unul din cele mai prestigioase licee din tara. Dar acele rezultate nu prea poti sa le obtii daca nu ai cu cine si atunci profesorii devin blazati, isi fac meseria fara pasiune – de unde sa vina pasiunea cand tu faci eforturi, dar rezultatele nu vin? Cati ani poti sa speri si sa nu se intample nimic?

    Ulterior in viata mai ajungi in situatia asta ca manager, diferenta majora e ca pe elevii nesatisfacatori nu poti sa ii concediezi (si nici pe angajatii din anumite tari, dar asta e alta poveste). Chiar si din cei care incearca din rasputeri unii vor adopta ideea “lucram cu materialul clientului”, altii o sa tot incerce sa isi imbunatateasca echipa schimband oamenii, dar asta e mai greu si nu garanteaza ca gasesti altii mai buni. Nu vorbim de oameni care nu au nivelul dorit pentru ca sunt incepatori, ci de oameni care nu au capacitatea intelectuala sa devina buni, indiferent cat de mult investesti in dezvoltarea lor: cu oricat efort si antrenament, porcii nu zboara.

  2. Pregatirea copiilor pentru viata sta in primul rand in curtea parintilor. Daca parintii reusesc sa treaca de fricile lor fara sa le transmita copiilor, ferice de copii aceia. Urmatorii care-si aduc aportul in sunt profesorii. Profesori care la randul lor au merite si limite. In momentul in care profesorul uzeaza de frica in educarea copiilor, ala nu e profesor. Zilele astea am gasit un fel de new year’s resolution. Daca nu eu, cine? Daca nu acum, cand? Iti doresc noi si importante succese!

  3. Am trait si eu experienta de a nu fi crezuta, in scoala si in alte contexte. Am simtit o oarecare usurare ca adulta, cand am descoperit experienta asta tematizata sub termenul “epistemic injustice” in filosofia feminista contemporana. Poate iti este de folos/interes.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *