X-Factor, talente si karaoke

Pentru ca a trecut mai mult de o saptamana lucratoare si n-am scris nimic util, s-au strans vreo 40 de taburi despre care vreau sa zic dar nu zic, nu am timp, nu apuc sau uit pur si simplu.

Avem sezon de X-Factor. Dupa aia sau inainte sau cine naiba mai stie e sezon de Britain’s Got Talent. Rodul acestor emisiuni sunt artisti precum Alexandra Burke, Paul Potts, mini-staruri gen Connie Talbot, Susan Boyle, mai nou JLS si Jedward in caz ca sunteti la curent.

In caz ca nu sunteti, felicitari si nu tocmai.

Felicitari pentru ca ignorati cu succes ceva ce ma termina usor si omoara neuroni, copaci si alte lucruri cat toate ziarele si revistele scriu despre fenomen(e). Nu ofer felicitari pentru ca in caz ca nu stiti de vreuna din emisiuni, probabil locuiti in echivalentul modern al unei pesteri. Natura spectacolelor e un pic curioasa; e bine inradacinata in dorinta tuturor de a deveni faimosi, de a avea atentia tuturor, de a ne vedea numele peste tot, de a avea haine multe, case, bani, masini, femei, barbati, ce-o fi. In marea schema a lucrurilor putini oameni ar zice nu unui castig instant  substantial si sincer nici pe mine nu m-ar deranja sa am cateva milioane in cont si milioane pe drum din contracte dar pentru ca nu pot sa fac ceva care sa genereze bani instant, noi si restul lumii muncim in continuare ca sclavii pe plantatie.

Banii instant sunt problema. Se fac din chestii gen loterie,  (istoric vorbind si pe scurt) modalitati de a pacali oamenii usor si din lucruri care fac placere unui public larg. Nu e un secret ca datorita naturii umane, ne place ludicul, suntem mai inclinati sa alegem beneficii pe termen scurt decat pe  termen lung (ma uit 1 ora la televizor vs. ma duc la sala 1 ora), intelegem mai bine tot ce e asimilat intr-o poveste, ne bucuram cand cei care ne plac castiga, cei pe care ii uram pierd si ne revoltam cand cei la care tinem sunt infranti.Ne bucuram si mai tare cand cei fara talent sunt ridiculizati. Atata timp cat nu suntem noi. Daca am fi noi, nimic nu ar mai fi de ras.

Si asa toata lumea isi incearca succesul in emisiuni care au devenit karaoke pe scara nationala. In Manchester numai daca te plimbi pe Market Street in centru (think Magheru) sunt cel putin 5-6 muzicieni sau diversi care au un instrument, mai multe instrumente, un casetofon si voce (sau nu) asteptand bani si aplauze. Multi dintre ei sunt probabil ce numim noi ‘X-factor rejects’, oameni care n-au reusit la auditii dar sunt ferm convinsi ca vocea lor e lapte si miere si ne bucura in weekend, in timpul saptamanii, cand o fi.

Trist este ca exista foarte multi oameni talentati. Sa nu ne intelegem gresit – suntem 70 de milioane aproape. Exista zeci, sute de mii de cantareti, artisti, entertainers de multe feluri geniali. Problema e ca sunt prea multi deja si singurul lucru enervant e ce face diferentierea intre toti. O trasatura neconventionala (Susan Boyle), o poveste onesta si impresionanta (Paul Potts, Connie Talbot etc.), promovarea diversitatii etnice/religioase etc. (JLS), deja-vu muzical (Jedward) si tot felul de alte clisee in genul. Exista ceva de povestit care cu siguranta o sa intereseze.

Pentru mine cel putin e interesant din cateva puncte de vedere:

• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp vreau/trebuie sa stiu pentru ca intr-o zi de vineri, sambata, sau cand o fi, cate 7-10 milioane de oameni se uita la mizeria 1, alte 4-5 se uita la mizeria 2 si inca vreo 2 la alte mizerii sau filme, documentare, diverse alte lucruri.
• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp trebuie sa stiu pentru ca ce le place celor cu mizeria 1 poate le place, poate nu celor cu mizeria 2. Niciodata nu vei incurca vedeta de la ‘Dansez pentru tine’ cu cea de la talent show. Nu se face.
• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp exista aceasta idee cum ca toata lumea stie si in secret chiar citeste (I don’t) dar nu vrea sa recunoasca. Motiv pentru care a devenit un subiect la fel de comun ca vremea. Te uiti la X Factor? Ce parere ai despre X?
• Se extinde catre moda, mancare, casa, masina, vacante si orice altceva. Ce mananca X, unde locuieste, unde ar vrea sa locuiasca, unde a fost vazut in vacanta, ce masina conduce, ce masina ar vrea, cu cine a iesit in oras, la ce restaurant s-a dus, ce rochie a purtat Y, dar cei din juriu? Unde si-au albit dintii? Sa-mi albesc si eu dintii! Dar brandul nostru cum poate sa beneficieze de cascavalul asta imens?

Undeva in mintea mea as vrea sa nu vad nimic, sa nu aud nimic si sa ma bucur gandindu-ma ca lumea se mai uita si la altceva, respectiv X Factor nu e asa un mare subiect de discutie dar se pare ca speranta moare pe zi ce trece. Pentru ca e un fel de karaoke pentru mase, doar ca pana si karaoke la mama lui in Japonia e un lucru pe care il faci doar tu, doar cu prieteni, ca un fel de catharsis. Intri si iesi din cabina si totul ramane acolo. Nu in mintile, revistele si ziarele a milioane de oameni.

Ma gandesc din ce in ce mai serios ca e atat de important incat lumea a inceput sa targeteze pe baza atitudinilor fata de X Factor. De exemplu Saatchi & Saatchi pentru alegerile electorale si partidul laburist:

Inca 7 luni de asta si o sa ne pierdem de tot.