Si pentru ca spuneam ca exploring is easier than explaining, am stat si m-am gandit mult si bine la faptul ca ce e evident pentru mine nu e evident si pentru altii desi ar trebui sa ne uitam la aceleasi site-uri, la aceleasi stiri daca nu mai mult decat o facem acum. Evident e o greseala sa presupunem ca un copy sau un art se vor uita pe fix aceleasi reviste, site-uri, toata ‘magia’ sta in faptul ca nu se uita in aceleasi locuri si ca descopera unii de la altii dar ar trebui sa fie popularly accepted ca unele din ele sa fie in bookmark-urile tuturor. Ca le descopera singuri sau le sunt indicate de altcineva nu conteaza la fel de mult dar daca m-ar intreba cineva pe mine, mare parte ar trebui sa fie proprie initiativa. Pentru ca niciodata nu vei termina de invatat lucruri noi – cat timp vrei sa le inveti, le cauti. Cand astepti sa vina de la altii ar trebui sa te intrebi daca nu cumva te plafonezi. Nu stiu, poate ni s-a zis noua de prea multe ori ca niciodata nu vom sti suficient.
Alta frustrare e reprezentata de faptul ca la facultate toata lumea se asteapta la raspunsuri si solutii magice dar putini vor sa inteleaga de ce solutia magica a functionat..atunci cand a functionat. Situatie nu pe atat de ipotetica pe cat mi-as dori:
Ti se da de scris un brief de creatie ca exercitiu, toata lumea scrie briefuri de 5-6 pagini pentru ca asta au inteles ca trebuie sau ca e un brief. Pe langa faptul ca brief inseamna scurt si la obiect (discutabil uneori), daca in carte scrie ca trebuie sa contina toate informatiile astea, inseamna ca trebuie sa dam copy paste la tot ce am cercetat pana acum. Daca in powerpoint-ul de la curs zice doar de niste teoreticieni ai publicitatii, inseamna ca de acolo trebuie si nu are rost sa cautam in catalogul bibliotecii sa apara acolo un nume precum Don Cowley sau Leslie Butterfield. Daca n-am auzit de ei la curs, probabil nu trebuie sa ne obosim sa vedem cine sunt si ce au facut. Asa ca in brief regasim istoria companiei din scutece si pana azi (cazul de fata Cadbury, din sec. 19 pana azi). In momentul in care se preda brief-ul, profesorul se uita la el si nu zice ca e prost, desi e prost ca ai scris 6 pagini in loc de maxim 2 de A4. Zice ca e bine, dar ca ar trebui, sugestii, sfaturi, indicatii. Nimic nu e prost, toata lumea invata.
Mi se pare oarecum o greseala ca nu exista moment in afara celor in care se dau note in care profesorul sa-ti zica mai baiete, nu asa. Un „nu asa” care sa te sperie un pic. Sa te faca sa te intrebi „E chiar atat de rau? Ce-am gresit?” Dar in acelasi timp mi se pare corect ca am ajuns la facultate si nu te mai ajuta nimeni. Vorba lui Benjamin Franklin, God helps those who help themselves. Teoria numita independent learning inseamna ca nu mai vine nimeni sa iti spuna cum, ci doar sa zica ceva foarte vag si tu sa gandesti mai departe ce inseamna. Daca ai ajuns pana aici si platesti trei mii de lire pe an, ar trebui sa nu ratezi nicio oportunitate (parerea mea). Pentru ca nu se mai intorc. Pana in ziua de azi am citit toate cartile pe care am vrut mereu sa le citesc dar nu le gaseam in Romania si nu vroiam sa le cumpar de pe Amazon decat daca era absoluta nevoie. Si un Keller de exemplu costa £40. £40 si iar £40, si £20 un Excellence in Advertising, as zice ca probabil am citit carti care valorau cam 1/3 din tuition fee pe an, ceea ce e imbucurator pentru ca altfel un abonament la o biblioteca de business o sa ma coste bani grei cand nu mai sunt la facultate. Asta apropo de faptul ca vorbeam cu Mihnea despre ce prostii de comentarii lasa oamenii pe blog si de ce detalii se leaga. La lista de carti din dreapta unii au simtit nevoia sa faca inventarul lor si sa se intrebe „da’ tu cati bani ai de cumperi toate astea” – people pick on the strangest things. Conteaza? Adica as intelege ca cineva sa se intrebe de ce ai scris asta, cand ai scris asta, ce scop ai avut cu insemnarea asta dar serios acum, cati bani am dat? Cine si de ce ar vrea sa stie asta cand nu apar la stiri sau in reviste? Ii face cineva inventarul de carti despre design si fotografie lui Kit? I don’t think so.
Pe de alta parte, este imbucurator ca profesorii nu te ajuta. Nici daca observa ca esti bun, o sa te laude un pic in public si dupa aia te trezesti cu un mail sau te intalnesti cu ei in facultate, te cheama la ei in birou si zic „bai, am remarcat ca te intereseaza” si urmeaza lauda propriu-zisa. De ce e imbucurator? Pentru ca in secunda in care terminam facultatea, toti suntem egali, avem aceeasi bucata de hartie in mana care zice acelasi lucru (mai mult sau mai putin, depinde de ce degree honours avem cand terminam) si toti o sa batem la usile acelorasi angajatori (din nou mai mult sau mai putin, unii au ambitii de plecat in State, Australia, mai stiu eu ce). Si-atunci cand te uiti in jur si vezi ca asta e competitia si ca nimeni nu se intereseaza de ce sau cum sau vor sa afle mai mult, te bucuri si taci din gura la un moment dat cand vezi ca vrei sa ajuti si sa explici dar nimeni nu intelege sau vrea sa inteleaga.
Minunata experienta de pana acum, cu mici exceptii a fost ca oamenii au senzatia ca inteligenta e tot una cu aroganta cand te oferi sa ii inveti lucruri noi. Ori le stii pe toate si inseamna ca vrei sa le arati ca esti mai bun ca ei, ori in putine cazuri, se bucura ca le explica cineva ceva ce n-au inteles. Spre deosebire de unele conferinte din Romania unde nimeni nu pune intrebari dar toti se duc acasa si rumega in mod dubios ce s-a spus si te trezesti cu insemnari pe bloguri despre ceva informatie super distorsionata si ti-ai dori (ca speaker) sa vina mai multi sa intrebe decat sa presupuna ca au inteles, aici toata lumea pune intrebari. Intrebarile nu sugereaza ca esti prost si cel mai prost lucru pe care ai putea sa-l faci este sa nu intrebi deloc. Din experientele din Romania, de multe ori cineva vine, iti spune despre ce va vorbi, iti vorbeste si iti face un sumar despre ce a vorbit dar exemplele practice nicaieri. Prima intrebare ar trebui sa fie „Puteti sa ne dati un exemplu concret?”. O tanti psiholog vorbea la WebCamp sau cum s-o fi numit ca sugestia e foarte folositoare in publicitate. Cred ca eram prea ocupati sa radem ca s-o mai intrebam cum si cine s-a folosit de ea pana acum cu succes si fara penibil. Altfel, daca nu vrei sa fii perceput ca arogant printre altii de-o seama cu tine ar trebui sa-i lasi pe ei sa se convinga ca esti mai bun si sa vina ei sa te intrebe. Worked for me. Plus ca nu imi mai omor neuronii gandindu-ma ca oamenii astia n-au auzit de revista Creative Review si n-a pus niciodata mana pe ea. Ironic, intr-o perioada in care in industrie toata lumea arunca revista la gunoi ca nu mai e ce-a fost, oamenii astia nu stiu cum a fost ca sa aiba o parere despre ce nu mai e ce trebuie acum in revista. Vorba cantecului, you gotta go there to come back. Evident nu trbuie sa judecam oamenii dupa lucruri pe care n-ar fi avut de unde sa le stie sau sa le vada decat daca ar fi trait intr-o anumita era dar nu degeaba stabilim sisteme de referinta despre ce ar trebui sa stie si nu sa invete la fata locului.
Tot vorba unui cantec, if you don’t understand my ghetto, you should have never come around 🙂
PS: Bonus articolul „Great ideas can come from anywhere my arse”