deea // supermagnet

Eram intr-o zi la o masa cu o gramada de oameni pe la vreo 50 de ani si se discutau lucrurile de interes general: copiii nostri si ce fac ei mai bine, cati bani castiga, pe unde si cu cine. Pe stilul ‘al meu a terminat Harvard’ – ‘Ah, al meu mai are un an la Yale’ sau ‘e VP la Suzuki’ si tot asa..pana cand cineva a zis ‘Bai, al meu a terminat doua facultati si nu si-a gasit de lucru. E somer de lux!’

Termenul somer de lux mi s-a parut genial. Absolvent ‘de lux’ dar fara vreun job care sa-i satisfaca nevoile. Problema e…care sunt nevoile si care sunt dorintele pana la urma? S-a lansat acum de curand 1000euro, un site care filtreaza joburile cu salarii mai mari de 1000 de euro – ceea ce e minunat daca ai ceva si in cap si te adaptezi usor la lucruri pe care nu le-ai mai facut pana acum sau iti ia cateva minute sa pricepi cum functioneaza ‘corporatia’ si nu trei ani ca sa descoperi ca nu e bine sa furi pixurile secretarei si ca trebuie sa te dai cu deodorant dimineata ca sa nu dea altii cand iesi din camera.

Insa cum zicea si tata (infinite source of wisdom on life, the universe & star trek), prea multi vin si cer mii de euro pe pozitii entry-level. Citisem doua pareri pe niste site-uri despre cum sa te imbraci si sa te comporti la primul interviu: unii zic sa te imbraci ca si cum esti deja in pozitia respectiva dar sa te porti nu ca si cum ai fi tu seful, ci ca atunci cand vrei ceva cu tot dinadinsul. “Ma rog” ziceam eu pentru ca mi s-ar parea normal sa stii cum sa te lauzi fara sa pari arogant (pentru ca dupa aia vin intrebarile). Pentru unii nu e la fel de evident, plus ca fiecare angajator are alte pretentii.

Pe langa asta, cum e oare sa ajungi pe la 28 de ani cu doua facultati, calificari, prea putina experienta ca sa conteze si sa auzi mereu aceleasi intrebari: “Pana acum ce-ai facut?”; “Tu nu-ti cauti ceva de munca?”; “N-o sa iti gasesti niciodata nevasta asa”; “Tot eu trebuie sa te tin la varsta asta?” Lumea ti le arunca in carca pentru ca nu faci ce face toata lumea. Pentru ca toti se raporteaza la ceilalti si in esenta, tu nu esti pe aceeasi lungime de unda.

Recent, McDonalds a descoperit ca in magazinele in care au oameni peste 60 de ani in spatele casei de marcat lumea e mult mai fericita si toti sunt incantati de serviciu. Multi asociaza fast-food cu oameni tineri si fasneti probabil fara sa se gandeasca ca OK, angajatii par mereu ca ar avea un arc in fund in magazinele foarte aglomerate si turele sunt obositoare, motiv pentru care nu toti zambesc cand te servesc. Si nici nu sunt platiti suficient incat sa iti zambeasca. Altii par ca ar fi deranjati chiar de cererea ta, pentru ca i-ai intrerupt de la ceva mai important, cum ar fi pauza de tigari sau pilitul unghiilor. Prea putini se gandesc ca poate oamenii aia de 60 de ani, chiar daca nu or fi ei cei mai rapizi sau eficienti, sunt politicosi si amabili. Lucreaza la 60 de ani ca o sursa suplimentara de venit. Ca sa nu fie singuri. Cine stie. Pentru multe motive. Dar nu sunt atat de nervosi ca cei care au 16 ani si viata nu e lapte si miere, nu invart lopata in bani si n-au casa, masina si merg la multe petreceri. Si eu as fi frustrata daca as avea asteptari nerealiste.

Si eu as fi frustrata daca as termina doua facultati nu pentru ca vreau sa fiu mai destept dar pentru ca nu m-am gandit de fapt serios la ce vreau sa fac si atunci am facut doua chestii de umplutura pana s-a facut tarziu ca sa zic asa.

Multi vor sa fie ’stimulated and excited’ de catre munca pe care o presteaza si se gandesc ca biroul e automat moartea sufletului. Sunt in ‘quarter life crisis‘ Da, biroul e toxic cand petreci prea mult timp in el, la fel ca cititul tabloidelor care induc panica de toate felurile. Tot ce e in exces strica dar atunci cand te-ai inscris sa faci o facultate care te va baga in datorii 30 de ani, ar (cam) trebui sa taci si sa inghiti. Sau sa faci ce recomanda toata lumea – sa nu te duci la facultate. Un an, doi, sa ai joburi temporare sau part time daca iti permiti si apoi sa te gandesti serios ce vrei de la viata – ca sa nu te trezesti la 28-29 de ani prizonierul pe viata al biroului si ratelor la banca. Sau daca iti accepti soarta, sa devii prizonier de voie. Cunosc multi resemnati carora le place ce fac, sunt constienti de cat mai au inca de platit dar au o fraza pe care o zic cu satisfactie. Bai, uite unde am ajuns – da’ imi place. Eu am vrut!

Cam asa si eu.

“I always had an idea I might not earn as much as some of my friends, but it never really bothered me”

De-aia unii din noi, resemnati, n-o ducem extraordinar cu bai de sampanie dar o ducem bine! Cam ca dentistii, nu muzicienii.

Ilustratie de Jason Lee

In ultimele zile m-am abtinut de la a mai scrie ceva pentru ca n-as fi reusit decat sa ma plang de niste balarii mult prea banale ca sa le mentionez. In abundenta de bloguri pe care le citesc as putea sa fac o lista si sa zic X a scris despre vecinii care fac gratare in blog, traficul masii e enervat de multe lucruri din Bucuresti si tot asa. Simt de fapt ca externalizarea tuturor nemultumirilor mele mi-ar lasa blogul usor relevant pentru alte chestii mai interesante (sau nu).

Printre altele, revista Wired publica in sfarsit un ghid despre cum sa te comporti civilizat (mai mult sau mai putin) in lumea noastra plina de mail-uri, Blackberry-uri, brunch-uri si zile prea ocupate ca sa gandim, dar sa mai avem si ceva in frigider.

Ghidul complet pentru cine doreste e chiar aici, dintre care amintim urmatoarele puncte:

• Don’t Blog or Tweet Anything With More Than Half a Million Hits – gen oamenii care se intreaba ‘de ce e X un subiect trending?’ adaugand la lista celor care popularizeaza Goodnight si Good morning pe twitter. Cum nu stim exact ce face twitter sau pentru ce e, pe modelul “uita-te in jur si fa si tu ca ceilalti”, twitter oricum e un fel de amestec neomogen.
• Ditch the Headset – o problema cronica a Romaniei: oamenii care au nevoie de o casca sau un dispozitiv bluetooth nu il au. Cei care nu au nevoie tin sa-l afiseze. Am vazut de prea multe ori diversi cu bluetooth-ul in ureche plimbandu-se prin mall ca si cum ar fi important ca lumea sa vada ca ai ceva prestanta. In schimb, in trafic, toti isi tin telefoanele pe umeri, cu o mana, cu mana stanga la urechea dreapta si una pe volan. Cu cat e mai scumpa masina, cu atat e mai greu sa platesti ceva lei pe un fir care sa iti faca viata mai usoara. Pentru importanta, viata ta trebuie sa para incredibil de complicata pe cat posibil. (“Leaving your Palm Pre out on the bar is a way of saying, “Look on my gizmo, ye commoners, and despair!”)
• Don’t Work All the Time — You’ll Live to Regret It – alta chestie pe care nu o inteleg la unii oameni care se vaita ca lucreaza, lucreaza foarte mult, lucreaza peste program, lucreaza in weekend si nu sunt bine remunerati, rasplatiti cu bonuri, masini, beneficii. Exista cazuri triste in care da, trebuie sa lucram, munca de sclav pe plantatie, viata suge dar nu trebuie sa o prelungim la nesfarsit. Daca ceva ne face mai mult nefericiti decat fericiti mai bine punem piciorul in prag si decidem ca ceva merge prost (gestionarea timpului, mai putine pauze de tigari/cafea) si revizuim sau cautam altceva. Ce e enervant insa este sa te plangi mereu prietenilor ca ai atat de mult de lucrat incat nu poti sa rupi nici cinci minute din program sa ai o conversatie decenta la telefon. You are no longer living the dream, you’re just keeping the dream alive. Prin respiratie gura la gura. Hmphhhhh, hrrrrrrmph.  Cunosc o disperata pe care nu am vazut-o iesind niciodata in oras pe motiv ca ea la ora 11 sambata e la birou pentru ca are multa munca. Si toata lumea trebuie sa stie asta, poate cineva o sa o intrebe ce nu merge in viata ei si o sa ii ofere simpatie. Din pacate, dupa cum zicea cineva, 80% of people don’t care about your problems and the other 20% are glad you have them. Daca trebuie sa lucrezi mult, nu e nevoie sa faci pe victima. Singurele persoane mereu confuze despre viata si totul in general sunt alea din Tanar & Nelinistit. Dar se duc la terapist pentru asta.
• Texting in the Company of Others Is OK – “In this sense, public texting could be compared to public smoking: Is it intrusive in a way that will annoy people near you? If so, thumbs down.”

Stiti ce ni se spune noua, in tara “care a inventat plannerii”? Ca cele mai multe oportunitati de angajare sunt in Asia, pentru cei dispusi sa se mute acolo. Shanghai, Hong Kong, Bangkok. Toata lumea se inghesuie acolo, nu neaparat pentru ca e puterea de cumparare atat de mare, cat din cauza faptului ca par sa se trezeasca incet-incet dintr-un fel de somn adanc si totusi…

Ma uitam la site-ul unui fotograf pe nume Michael Wolf si proiectul 100×100, 100 de camere de 100 square feet (9 metri patrati) in Hong Kong:

Putem invata multe: ca oamenii, desi au la dispozitie doar 9 metri patrati, nu vor renunt la a colectiona lucruri de care nu au nevoie (hoarding), ca a avea un televizor e aproape necesar ca prim contact cu lumea si metoda de combatere a singuratatii, daca nu ai un calendar si un ceas in camera e ca si cum pierzi sirul zilelor sau ceva. Ah, si un aparat de aer conditionat. Si multe alte lucruri. Dar a spune ca toti oamenii strang cureaua sau schimba stilul de viata cand vine criza sau ca toti se adapteaza brusc la mediul in care traiesc…well, no. De multe ori am fost surprinsa sa constat altfel.

Va dati seama ca unii din oamenii aia ar fi socati sa aiba un apartament cu mai mult de o camera? Pana s-ar obisnui.

Am citit vreo trei opinii la Cristi pe blog despre print, moartea lui si toti prietenii, incat m-am gandit sa scriu si eu ceva despre subiect, nu neaparat ca as fi cine stie ce autoritate in domeniul print-ului dar ca in publicitate, you either lead, follow or get the hell out of the way. Nu sunt o fana uriasa a printului, si in special nu a sutelor de reviste care servesc niste nise foarte mici aici. Exemplu: Lancashire Life. Exista cel putin trei reviste despre par, una in plus despre parul femeilor de culoare, una pentru asiatice. Vreo sase reviste gen Star si Ciao sau ce altceva mai exista, 10-12 pentru gatit PLUS reviste gratuite sau de vanzare in supermarketuri (Sainsbury’s, Tesco, M&S au fiecare cate una), Jamie Oliver are propria revista, exista la fel vreo 50-60 de reviste despre barci, camping, rulote, mountain biking, road biking, sanatate, fitness si tot asa, reviste despre cultura LGBT, LGBT fashion, LGBT lifestyle, LGBT de toate. So believe me, print is annoying. Unele din ele ar trebui sa moara pentru ca nu rezolva o problema urgenta si nici nu satisfac multe alte criterii.

Parerile, asadar, cu mentiunea ca pe masura ce scriu o sa folosesc un limbaj nu tocmai formal. Nu de alta dar m-as plictisi eu citind totul cu voce tare din nou.

• Orlando Nicoara: “In momentul in care generatia +40 (hai, +35), adica cei care cumpara print acum, o sa dispara, atunci printul va avea cele mai mari probleme. Desigur ca vor ramane ziare si reviste tiparite dar, as paria eu, la un 10-20% din cate sunt acum.”
• Iulian Comanescu: “Oamenii aşteaptă să fie ghidaţi în aceste timpuri tulburi, au nevoie de lideri de opinie şi de informaţii, analize, interpretări pertinente, iar lucrurile nu se opresc doar la criză şi recesiune. “
• Stefan Chiritescu: “Un personaj de 40 de ani poate avea aceleasi obiceiuri de consum media ca si unul de 20. desigur vorbim de calitatea nu de cantitatea consumului de media. Consecinta directa a acestei afirmatii este ca printul si digitalul nu se exlcud ci se completeaza in functie de momentul de consum si de tipul de beneficiu urmarit.”

• Citesc Guardian si alte ziare care vin in fiecare zi (fie la facultate, munca, in alte parti) si continutul e atat de stufos incat niciodata nu am timp sa citesc cap-coada. E doar o aproximare fidela a intereselor personale, cu puncte de vedere suficient de interesante incat sa citesc putin peste jumatate din continut. De ce zic putin peste jumatate? Pentru ca imi ia cam 20-25 de minute sa fac chestia asta si nu am mai mult timp la dispozitie pentru a intra in detalii. Cat despre restul ziarelor, mai iau si informatii din The Daily Telegraph sau tabloide uneori, as the job requires,

• La facultate nimeni nu citeste reviste decat daca sunt aduse de altcineva dar nu are rost sa intram in discutia ‘preturi studentesti’. Cat despre ziare, Guardian costa £1 pe zi (90p) si 30p pentru studenti dar tot nu e suficient pentru unii.
• Colectionez Vanity Fair cand am ocazia si altele pe care nu le gasesc la coafor ca sa ma conving ca de fapt n-am nevoie de niste caramizi in casa (Vogue Martie cantareste cam 600gr), dar pana si asta o pot gasi online fara sa platesc £3 pentru continutul care ma intereseaza, deci as putea sa renunt cu o oarecare parere de rau;
• Tot despre pastrat ziare si reviste in casa, nu vad de ce as face asta cand pot sa le reciclez (ziarele) sau sa pastrez doar editii care chiar mi-au placut in caz m-as la ceva gen Vanity Fair, din care as pastra doar 6/12 in fiecare an. Planuiesc ca atunci cand termin facultatea, daca mai exista, sa ma abonez la W Magazine si un ziar care sa imi vina acasa- Guardian te lasa sa te abonezi doar la anumite editii (de ex. daca vrei ziar doar luni, luni si duminica, vineri si sambata – esti liber sa alegi) ceea ce ma bucura pe mine dar nu ii bucura pe ei in buzunare probabil. Desi chiar si asa, suspectez ca o sa raman cu o gramada de reviste necitite. Singurul motiv pentru care m-as abona ar fi sa intru intr-un ritual propriu si personal care sa imi permita timpul de lectura.

“The great advantage magazines have is glossy pictures. It’s better to read on paper than on the web but it’s much better to look at pictures on paper than on the net. Brides magazine is going to be the last one standing.”

Clay Shirky

• Daca reteaua sociala mi-ar permite cumva, as cumpara in mod constant reviste glossy gen Marie Claire, Vogue, Tatler si altele. Dar nu am prietene care sa vina in vizita pe la mine, de fapt e un produs al faptului ca suntem o generatie oarecum disfunctionala, toti inchiriem apartamente sau impartim case cu alti oameni, nu toti suntem adepti ai ideii de ‘double dating’, prietenii mei nu sunt in relatii de lunga durata whatsoever, si pana in 30 de ani nu sunt nici ei fani ai ideii de ‘dinner at your place or mine’. Nu am pe cine sa ‘entertain’ la mine acasa si daca as vrea sa ‘entertain’ pe cineva. Nu citesc in baie. Putinul timp pe care il petrec acasa il petrec dormind, gatind sau uitandu-ma la filme pe DVD, la House sau alte tv series. 
• N-o sa platesc niciodata pentru continut online atata timp cat eu caut doar calitate; pot oricand s-o gasesc in alta parte cand am nevoie de ea.

“Charging for content forces discipline on journalists: they must produce things that people actually value.”

Walter Isaacson

“For those of us old enough to still care about going out on a Sunday morning for our doorstop edition of The Times, it will mean the end of a certain kind of civilized ritual that has defined most of our adult lives.”

Bruce Sterling

• Cat despre alte obiceiuri, daca intr-adevar nu vreau sa ma plictisesc, exista intotdeauna Tabbloid care creeaza un fel de mini-ziar in format PDF din feed-uri la alegere si il trimite zilnic sau cu program. Daca intr-adevar imi pasa si vreau sa creez calitate online sau din tot ce scriu cei pe care ii cunosc, bag feed-urile acolo si o data pe saptamana, sa zicem vineri, imi vine un PDF cu toate articolele lor de pe blog. Minunat. 

Having said that, eu nu fac parte din ‘majoritatea’ oamenilor, majoritate care inca apreciaza timpul petrecut departe de calculator, ca si cum calculatorul este ceva virus.

Am terminat de scris un PDP. Un PDP e un personal development plan, o balarie pe care am avut-o in fiecare an pana acum, in anul intai de doua ori (toamna si primavara), anul asta o singura data si la anul din nou, inainte de a ne angaja undeva. Un PDP e o prostie sincer, e modalitatea academica de a introduce personal productivity in vietile noastre si de a ne invata cum sa facem CV-uri (desi feedback-ul e minim) si sa never stop learning. Acum cu criza, toata lumea ne spune sa fim cuminti, sa nu scriem prostii pe net ca s-ar putea sa le vada unii angajatori, sa nu dam poze pe facebook ca si acolo se uita (daca faci parte din vasta majoritate ce nu stie sa-si seteze profilul) si in general sa ne comportam exemplar. Realitatea este ca in cazul in care pozele sau continutul arata ca esti un fel de psihopat atunci cu siguranta nu vei fi angajat dar daca bei si te faci praf, te cheama si la interviu la BMW si te angajeaza pentru un placement – ca unii colegi care au ales sa faca un an de experienta.

Momentan eu ma gandesc doar la ziua in care o sa termin facultatea si o sa am un job din ala plictisitor de la 9 la 5 sau ma rog, ore absurde ca in publicitate, cum stie toata lumea. Probabil sunt o reprezentare fidela a ideii lui Irvine Welsh…if you liked school you’ll love work! Nu de alta dar ultimii 15 ani din viata pierduti in scoli, facultati o sa ma innebuneasca incet dar sigur. Procesul de a invata, a invata, iar a invata ce ti se da cu lingura ma roade ingrozitor in momentul asta.

Cat despre ‘life’, nu ma vad genul de persoana care sa panicheze brusc, cum mai stiu eu prietene care s-au vazut femei de cariera si se intreaba ‘now what?‘. Now what apare atunci cand nu stii ce vrei sa faci si iti traiesti viata la intamplare – nu ca ar fi ceva rau in a-ti trai viata la intamplare, random is good. A nu sti ce sa alegi dintre toate lucrurile pe care le ai la dispozitie si a ramane cu permanenta dilema nu mai e la fel de bine

Stiu tipe care vor job-ul ca sa-si ia genti si pantofi si haine multe, pentru ca niciodata nu vei avea suficiente genti Marc Jacobs. Mie intotdeauna mi-au dat impresia ca se straduiesc prea tare. Nu m-au pasionat gentile si pantofii atat de mult incat sa umplu dulapuri si in acelasi timp pot spune ca n-am dus lipsa. Nici cu tipi nu m-am straduit prea tare si n-o duc rau deloc, de fapt oricine poate alege si nu se lasa aleasa e suficient de norocoasa, indiferent de ce zic revistele

Either way, ce vreau sa zic cu asta e ca abia astept sa se termine ca sa-mi pot concentra eforturile pentru a face ceva tangibil si fara sa am eticheta ’student’ pe frunte. Ar fi putut sa-mi puna ‘Becali’ pe frunte si tot acolo ajungeam atunci cand cunosti pe cineva pentru prima data. Trust is m*therf*cking hard to earn here.

Proiectul ‘Before I Die’, apartinand unor tineri absolventi de facultati cu profil artistic reuneste o gramada de oameni in poze de tip Polaroid raspunzand la intrebarea ‘Ce vrei sa faci inainte sa mori?’

Dat fiind ca toti cei deja existenti sunt din Statele Unite, vor sa vada lumea, sa calatoreasca, sa creeze arta care sa ii atinga pe oameni la nivel mondial, sa faca ceva pentru care sa ramana in amintirile oamenilor. Foarte putini au inclinatii de genul ‘vreau sa am multi nepoti’, ‘vreau sa-mi vad copiii fericiti’ si tot asa. Daca da, sunt doar cei mai in varsta – si e foarte ciudat ca doar ei, cei mai ‘aproape’ de sfarsitul vietii (biologic vorbind), ca si cum batranetea iti ofera o viziune cu totul si cu totul speciala asupra vietii. Asta pentru ca nu vorbim de Romania, unde multi cred ca toti batranii brusc isi dau seama cat de putin mai au de trait si devin draguti unii cu altii si cu cei tineri. Nu, aici oamenii sunt in principiu mult mai egoisti, de exemplu acum cateva saptamani scriau in ziar despre o pacienta bolnava de ceva in stadiu terminal ce avea ca ultima dorinta sa fie servita la restaurant de un tanar imbracat in ciorapi de dama si cu un sort ce lasa sa se vada…dosul. Deci nici vorba de vreau sa-mi vad nepotii facand aia, aia, aia, ca sa lamurim un lucru.

Uitandu-ma la Statele Unite, toti sunt niste pesimisti egoisti, deci ar fi interesant de vazut si alte culturi cu alte viziuni. Tind sa cred ca ultimele dorinte inainte de moarte, respectiv sentimentul de a fi facut ceva ‘worthwhile’ in timpul vietii au mult de a face cu religia in care au fost crescuti oamenii. Si cu speranta in ceva anume. Cand nu mai speri in nimic, nu mai speri nici in puterile proprii. La fel, descoperim ca atunci cand suntem multumiti cu ceea ce viata are de oferit sau ne-a oferit deja, rareori mai dorim sa descoperim lucruri mai departe de ceea ce stim deja.

Nu sunt de acord cu autorii atunci cand declara ca intrebarea ‘ce vrei sa faci inainte sa mori’ ii face pe oameni sa descopere lucrurile care ii motiveaza de fapt sa se schimbe sau sa schimbe ceva in existenta lor, ci ca mai degraba raspunde foarte precis la intrebarea ‘Ce valori avem ca societate?’. Si ne face sa ne dam seama cat de mult ne amanam propriile vise si dorinte, ca sa ajungem batrani si sa constatam ca de fapt n-am avut atata timp cat credeam.

Daca cineva vine la mine sa-mi faca o poza si in secunda doi sa ma intrebe ce-as vrea sa fac inainte sa mor, probabil ca as da un raspuns destul de sincer . Si mai sincer ar fi daca mi-ar spune ca am doar 40 de minute ramase de trait, cu siguranta n-as vrea sa pierd alea 40 de minute, nu?