30 de ani de democrație

La doi ani după ce a apărut, am reușit să mă uit și eu la documentarul Recorder 30 de ani de democrație.

M-am născut în 89, și prin el am înțeles un pic mai bine un capitol al țării care nu trecuse oficial în manualele mele de istorie din școală. Exista informația că a fost un regim, după care n-a fost, dupa care ne-am dorit în NATO și UE. Profesorii se eschivau și ne spuneau să ne întrebăm părinții. Câți se interesau de fapt de istorie sau politică în afara clasei, las pe alții să ghicească.

În contextul ăsta, documentarul mi se pare necesar și bine făcut, dar incomplet și limitat, cu toate cele trei ore ale lui. M-a surprins sa văd atâtea interviuri cu personaje care au făcut istorie recent (cu unele excepții notabile, ca Băsescu), și cu jurnaliștii care au relatat era. Dar au lipsit mult părerile și vocile celor care i-au suferit pe cei din urmă, și mai multe informații despre ce s-a ales de fapt de țară după acești 30 de ani — material pe care Recorder îl au în alte mini-documentare. În contextul ăsta, cam toate figurile intervievate scapă ușor din cauza formatului iertător al interviurilor.

Ce urmează nu e o recenzie, ci doar niște gânduri și amintiri apărute pe parcursul lui.

Context pentru straini

Cred că ar putea fi util străinilor care vor sa înțeleagă țara și de unde vin preocupările oamenilor, dar, la trei ore, e *mult* prea lung pentru străinii interesați doar în trecere.

În ciuda duratei, m-am uitat la el cu prietenul meu polonez, care a fost în România de trei ori până acum, și începe sa înțeleagă diferențele și asemănările dintre țările noastre din ce in ce mai mult. Înainte de asta mai văzusem filmulețe despre Sovietization of Bulgaria and Romania, unul despre Polonia înainte de 89 și tranziția lor, cu Solidaritatea și lustrația. Plus, a mai citit cartea “București. Praf și sânge”, scrisă de o jurnalistă poloneză.

Concluzia lui a fost că documentarul e „o cronică a corupției incompetente”, comparativ cu țările mai dezvoltate, în care nepotismul, favoritismul și restul sunt ascunse mai bine, ca să nu bată atât la ochi, iar tunurile sunt mai rafinate. S-a furat și în Polonia, dar, crucial, s-au făcut și multe lucruri pentru oameni, și se vede. Altfel, a început să aprecieze de ce România pe care a văzut-o are un aer posomorât, și o parte din comportamentul meu, mai ales fenomenul „trăitul în două lumi” după ce pleci. Acum înțelege de ce glumesc și îi zic că n-a crescut în România, și se vede.

Cine e curios de perspectiva altor străini asupra României, îi îndrum către un articol scris de Chris, un britanic, student la doctorat în științe politice, cu o prietenă româncă. Întâmplător, e publicat în același an în care a apărut documentarul Recorder.

Post-89: Așa-zișii oameni de afaceri

Evident că m-a revoltat și dezgustat să văd haosul și vidul legislativ care s-a așternut asupra româniei imediat după 89, de care eram inconștientă dat fiind că abia aveam doi ani. Ai mei lucrau două slujbe, și e revoltător să văd eticheta “om de afaceri” aplicată unor bișnițari. Nu înțeleg cum am ajuns să le justificăm activitățile din perioada de atunci, ridicându-le la gradul de afaceri doar pentru că a trecut ceva timp de la evenimente, mai ales că nu și-au schimbat metodele și nici năravul prea mult.

Cine a tradus subtitrările engleză a folosit bine termenul scalper pentru bișnițar. Păcat doar că nu l-au aplicat consecvent. E un termen cu o conotație clar negativă, care nu va deveni business person în concepția nimănui, în vecii vecilor. Poate doar con man. Documentarul mi-a dat senzația că termenul bișniț a ajuns să fie văzut aproape pozitiv, așa cum e văzut hustle în engleză în ziua de azi, ceva aproape dezirabil sau încurajat; ceva care o să-ți iasă dacă perseverezi.

Când s-a întâmplat scandalul FNI, aveam 14 ani și puteam să-i înțeleg conturul, chiar dacă nu i-am apreciat impactul și ramificațiile. M-a dezgustat atunci, așa cum m-a dezgustat și atunci când apărea la televizor, Sorin Ovidiu Vântu care râde ca un psihopat când își amintește câți oameni a fraierit. La fel și Marian Vanghelie, care reflectă fără scrupule la trecut, și se întreabă aproape sincer cu ce a greșit și cine a suferit (că el habar n-are), și reușește să mențină o părere foarte bună despre sine. Într-un fel, la el e cumva de înțeles: suficienți oameni în sectorul 5 l-au evaluat și au zis că e de bine, l-au votat primar, și i-au validat părerea foarte bună despre el însuși. Cam fel ca unul din motivele pentru care a fost votat și Trump: doar a fost om de afaceri de succes, nu?

Partea bună, cumva, e că nimeni sub 30 de ani nu știe cine sunt Sorin Ovidiu Vântu și alții, și unele lucruri trebuie mai bine aruncate la coș și uitate. Simultan, e și partea proastă: prejudiciul a fost făcut deja, și e puțin probabil ca cineva de sub 30 de ani să știe ce și cum s-a întâmplat.

Anii 2000: Era Băsescu vs. Năstase

Partea asta mi-a adus multe amintiri și a contextualizat nedumeriri pe care le aveam față de orientările politice din familie. M-au năpădit amintirile de când vedeam aceleași slogane și afișe pe stradă, în ziarele pe care bunicii mei le citeau zilnic, sau la televizorul pornit pe știri aproape non-stop, doar că nu înțelegeam încă ce se întâmplă, sau de ce.

În perioada asta, două lucruri erau clare:

Unu, devenea aparent pentru ai mei cât de slabe, și slab echipate erau școlile (în sectorul 1). Din generală și până în liceu, fondul clasei sau al școlii erau baza, acum practici ilegale și controversate. Chiar și-așa, abia am văzut interiorul unui laborator de fizică sau un experiment la chimie, și mai mult reparam școala pentru generații viitoare. Mai prioritar era faptul că pică tencuiala, nu aveam geamuri la vestiarul de la sala de sport când am început liceul, și toaletele erau departe de a fi sanitare sau funcționale. Ministru după ministru schimba în fiecare an materia, examenele, formatul lor, manualele, și tot așa. În afară de materiile de bază, aveam mereu alți profesori. Ai mei dădeau ochii peste cap de fiecare dată când trebuia sa dăm bani la școală, pentru că se cerea din ce în ce mai mult, și rezultatele erau foarte neclare.

Doi, discuțiile intergeneraționale despre politică erau din ce în ce mai polarizate. Ai mei au multe povești despre cum corupția le punea bețe în roate la muncă, dar nu sunt ale mele să le relatez. Cam pe atunci, pe la 16 ani, lucram într-o agenție, și auzeam destule conversații despre cum nu puteai să faci anumite lucruri decât dacă dădeai șpagă la anumiți oameni din anturajul unor politicieni.

Din fericire pentru noi, diferențele astea nu au produs ruptura definitivă pe care am văzut-o în alte familii, sau mult mai târziu la democrați vs. republicani din state sau vaccinați vs. nevaccinați, etc. Explicația mea e similară cu cea a lui Chris, doctorandul de care ziceam mai devreme: lumea nu se referea la ce a mai făcut PSD, ci la ce a mai făcut Năstase (n.a., traducerea mea aproximativă din articolul lui). Politica noastră nu era așa de tribală și aprinsă ca identity politics de azi, și nu toate lucrurile erau intens politicizate.

2007: UE și mai departe

Aici se rupe firul politicii din țară pentru mine: am plecat din România în 2007, fix în anul în care am intrat în UE. Abia făcusem 18 ani și habar n-aveam ce înseamnă să trăiești în UE, sau ce urma să însemne pentru România.

Trei ani de zile am fost ocupată cu studiat, procesat cum am putut decesul mamei mele în primul an, și găsit loc de muncă după criza economică în care intrase țara fix când am început cursurile. N-aveam cum să fiu atentă în două locuri, și nu țin minte să fi votat în 2009.

A fost o perioadă stranie în care Facebook a început să prindă roade. Bunica și sora mea s-au deconectat de la realitatea comună de care ne bucuram în familie, și s-au conectat fiecare la crizele fabricate de cocktail-ul Facebook și/sau televizor. Ca portretul așa-zisului românul mediu de azi, ambele erau îngrijorate sau agravate de probleme abstracte, inexistente în peisajul lor zilnic, ca terorismul sau oamenii cu alte orientări sexuale. Ambele aveau cont de Facebook, deveniseră dependente de el, și vedeam regulat tirade pe stilul ce avea să fie numit mult mai târziu social justice, sau alte câteva minute de ură și indignare. Chiar dacă de-a lungul timpului și-au schimbat părerile, ne-am distanțat considerabil atunci. Am ajuns în SUA un deceniu mai târziu și totul a început să se repete. Chair mă gândeam zilnic, this shit again? Mi-am închis contul parțial, după care definitiv acum ani de zile.

În 2014, am votat la prezidențiale după șase ore la coadă la Institutul Cultural Român din Londra, cu aceeași speranță pe care o aveau și ceilalți friguroși. Atunci a picat oficial fisa că există mulți români în diasporă, și de atunci am fost luați ori în serios, ori în bătaie de joc. La un an după, a avut loc tragedia din Colectiv, care a trezit ceva din conștiința celor din București (măcar). Din păcate, n-avea să fie ultimul incendiu în care mor oameni nevinovați. Documentarul face referire la Colectiv și spiritul de stradă de atunci, dar se termină în 2019 cu prea puțin despre ce au însemnat cei 30 de ani pentru mulțimea care a ieșit.

În cei doi ani după 2019, am fost observator la vot la alegerile parlamentare din 2020 din Olanda. Nu m-a mirat prezența jalnică, dar îmi doream să nu fi fost chiar atât de mică. Nu m-a mirat deloc nici a doua fisă picată, că există (simplificând) două diaspore: cei tineri și educați care au votat USR, și cei defavorizați sau uitați de rest, care au votat cu AUR. Țara nu părea la fel de conștientă de ei, dar locuind în afară e greu să nu știi că există. Pentru cine nu știe cum arată viețile astea, există Teleleu, un blog doi jurnaliști independenți care intervievează muncitorii sezonieri, sau mini-documentare audio, ca 100% legal. Astea fiind zise, mă simt alienată de românii din primul grup care se înjosesc prin comentariile și atitudinile pe care le au față de cei din urmă.

Altfel, din păcate, au continuat sa ardă oameni de vii în spitale, semn că unele lucruri nu s-au schimbat deloc în 30 de ani.

Ziua de azi: speranța moare ultima

Teoretic n-ar trebui, dar nu trece o zi fără să mă întreb despre ce se întâmplă în țară.

Politicienii își tot dau foc la valiză, și e greu să mai ai urme speranță și încredere după atâția ani. Am speranță, temător, în oamenii si societatea civilă care schimbă ce pot, dar cu rezerve. Am speranță și pentru cei care reușesc în viață în ciuda statului roman, nu datorită lui, sau care pleacă din bulele lor urbane, ca să-și facă sau construiască locuințe și să schimbe lucrurile câte puțin, câte puțin.

Nu-mi doresc chestii controversate.

Aș vrea să dispară corupția care duce la sărăcie lucie, dezvoltare inegală a zonelor din România, statul care se bazează mai mult pe banii trimiși de diasporă în loc de programe de reformă, agricultura de subzistență, acapararea terenurilor, activități criminale în păduri, și tot așa. Aș vrea să văd mai multe administrații locale funcționale, necorupte, care reușesc să coopereze cu cele din zonă ca să absoarbă fonduri europene, nu doar câte numeri pe o mână. Aș vrea să văd modelele de așa da extinse la nivel național. Deși îmi place ce reușește societatea civilă, nu aș vrea să avem o țară în care ne obișnuim, sau ne bazăm doar pe cetățeni particulari și firme să rezolve ce nu reușește statul.

La nivel personal, aș vrea să avem mai mult simț civic și comunitar, dar nu știu de unde, când o mare parte din noi nu avem experiență reală cu democrația, sau măcar comunicat respectuos în familie, la bloc, sau unii chiar la muncă. Aș vrea să nu se mai facă politică pe Whatsapp și Facebook, pentru că platformele nu ne sunt prieteni, și, mai ales, platformele nu sunt prietene nici cu democrația, ci o sugrumă. Din ele nu pătrunde nimic spre exterior, moderarea lor e lipsită de transparență și control, și e imposibil să cauți sau să arhivezi informații despre evenimente relevante mersului țării.

Cum ajungem la ele? Nu știu nici eu. Ai mei încă se implică, pentru că uneori nu poți să nu, chiar dacă unii oameni te fac să regreți decizia. Donez în continuare la oameni și cauze care încearcă să facă lucruri, de la spitale până la ziare sau podcasturi, că fizic nu sunt acolo. Altfel, cochetez de mult cu ideea de a face ceva în România. Poate că cum că s-au așezat lucrurile în viața personală, pot să mă gândesc mai bine la ce anume. Cine are sugestii, ascult. Poate să includă și soft pentru irigații sau tractoare, sau provocări noi.

Sper că peste încă 30 de ani de zile, când populația riscă să scadă la sub 15 milioane de locuitori, și, cu puțin noroc, o să am 60 de ani, o să fim mai puțini, dar o să putem să avem alt tip discuție, mai împăcați cu cine suntem.