Vremurile nu sunt tulburi dacă nu vrei sa fie

De ceva vreme, văd unii oameni care insistă că vremurile sunt mereu tulburi. Sunt supărati, anxioși, și deprimați, deși s-ar putea să nu vadă lucrurile la fel și să fie de acord cu observația asta.

Oamenii la care mă gândesc nu sunt cei care au suferit ceva intens traumatic pe timpul pandemei sau înaintea ei, cum ar fi pierderea unui loc de muncă, unui părinte, sau partener. Sunt de obicei foști colegi și cunoștințe care locuiesc în țări sau orașe pașnice, în case confortabile, și familiile, copiii și / sau animalele de companie sunt bine îngrijiți. Suferă mai degrabă de o formă de contagiune emotională auto-provocată, pe bază a ceea ce absorb și interiorizează din media pe care o consumă: postări de pe rețelele sociale, știri, clipuri și alte forme de conținut de la diverse persoane (newslettere, YouTube, etc.) sau mass-media. Dar, din moment ce din în ce în ce mai mulți își iau știrile de pe rețelele de socializare, totul se aglomerează cam în același loc.

Mă gândesc la faptul că mulți din noi am fost invătați cum să facem față știrilor de către oameni care au trăit în vremuri în care nu aveau de-a face cu același volum de informații. Zilele astea e fix pe dos; avem mai multe surse de știri și divertisment decât știm ce să facem cu ele. Și multe vin de la companii (sau oameni) care ne-au exploatat fin psihologia și au perfecționat mecanismele care ne fac să simțim prost dacă nu suntem atenți la tot ce mișcă, să nu cumva să pierdem ceva.

Revenind, îi văd (sau se confeseaza a fi) într-un ciclu de citit știri, citit opinii despre știri de la experți (poate), văzut ce zice sau simte colectivul pe social media la care subscriu, etc. uneori la interval de câteva minute. Se simț îndatorați să producă nu doar păreri gratis zilnice că să nu rămână în urmă, ci „hot spicy takes”. Cu cât mai controversate (și probabil exagerate) părerile, cu atât mai bine.

Practică doomscrolling (citit lucruri care știm că o să fie deprimante), hate reading (citit ceva cu intenția de a critică), dar nu aprofundează ce citesc. Citesc un pic din titlu, uneori jumătate dintr-un articol în cel mai bun caz, și se intristează când își dau seamă cât de superficiale au devenit cititul și puterea lor de concentrare. Uneori eram martoră la aceeași conversație din birou: „N-am mai citit o carte din liceu!” – „Da, nici eu…” și toată lumea ofta cu subînțeles, pentru că nimeni nu mai are timp sau răbdare.

Aleargă în cercuri între aceleași patru sau cinci aplicații de pe telefon (mesagerie, cu mai multe conversații de grup în care vin zeci de mesaje pe oră, TikTok, Instagram, Twitter, Tinder, YouTube — unde creatorii de conținut mai și exagerează reacțiile și expresiile faciale pentru atenție — și tot așa). O colegă care își tot căuta partenerul ideal și avea numai întâlniri dezamăgitoare în oraș constata cu tristețe că toți, inevitabil, dacă n-aveau probleme cu drogurile aveau cu dependența de telefon în mijlocul întâlnirii. Nu știu pe cine căuta și unde, dar mereu îmi părea un pic rău pentru ei. Când nu au telefoanele în mână, unii percep fenomenul ghost vibration (când crezi că vibrează telefonul și îl verifici, deși nu vibrează de fapt) și își scot telefonul din nou. Mai șocante pentru mine au fost capturile lor de ecran din aplicații care măsoară timpul pe care îl petrec: unii își deschid telefonul de sute, uneori de mii de ori pe zi.

Unii mărturisesc, din când în când, cât de greu le e să nu bea timp de o săptămână, mai ales de ianuarie pe uscat. Recunosc că partea asta mă șochează mereu deși știu statisticile. Își toarnă câteva băuturi sera, mai bagă niște Facebook sau Twitter înainte de culcare, după care își încep ziua la fel: cu ce s-a întâmplat cât au dormit, dacă au dormit foarte mult sau bine.

Evident, nu toată lumea face toate lucrurile astea deodată (deși n-am de unde să știu). Dar destui oameni pe care îi cunosc fac, sau mai bine zis suferă cel puțin două-trei din fenomenele astea. Înainte de pandemie îi și vedeam în acțiune atunci când mergeam prin birouri, ceea ce mi se pare întotdeauna un pic mai rău cumva, ca și cum ești martor accidental.

Mi se pare că nimic din asta nu aduce a fericire, ci dimpotrivă. Ești „liber” să te abonezi la un ciclu care îți distruge starea de spirit, somnul, memoria și timpul liber și te face să crezi că lucrurile care contează sunt doar cele care apar în mediile astea și acaparează atenția colectivă pentru clicuri și profit, sau că nu există alternative la toată treabă asta (există). Se pare că unii din cei care au contribuit la succesul platformelor pe care ne petrecem o mare parte din timp încep să dea semne de remușcări față de ce-au creat, dar e târziu. Daunele s-au produs, și nu doar la nivel mintal.

Cel mai trist mi se pare faptul că acordăm atenția noastră, o resursă prețioasă, unor lucruri care nu contează, și care o să se întâmple și dacă nu le acordăm atenție. Timpul și atenția noastră sunt cele mai intime lucruri pe care le putem oferi unei persoane sau activități. Ne ajută să percepem ce ni se întâmplă, să dezvoltăm conexiuni reale de care avem nevoie, sau ne pune într-o stare de flow: o stare de concentrare pe termen lung, și cea mai apropiată experiență cvasi-transcendentală la care mulți pot avea acces fără droguri. Și o cedăm unor lucruri sau evenimente care se vor tot întâmpla, indiferent dacă participăm sau nu la ele.

Partea buna e că putem să ne redresăm atenția si puterea de concentrare, de obicei printr-un proces de eliminare. Doar că durează.

La început, prin 2007, și eu am crezut că rețelele sociale erau interesante și distractive, asta înainte să descopere cum să le monetizeze, să exploateze fîn psihologia noastră și să extragă date despre noi pentru cât mai mult profit. Au încetat să fie distractive cu mult timp în urmă. În timp, mai ales din 2017, am început să-mi reduc consumul și să mă retrag de pe ele. Uneori a fost aleatoriu, alteori a fost cu scopul expres de a scăpa de oameni și conturi. Nu m-am obosit cu platforme noi gen TikTok, nu doar din cauza originii dubioase, ci și pentru că nu era clar cu ce o să-mi îmbogățească viața. Mi se părea echivalentul digital a invita la mine în casă niște musafiri cu bocancii murdari, ca să calce peste tot cu ei. Mai arunc priviri și mesaje pe Twitter, dar fără să țin aplicația pe telefon, dar cu toate filtrele din lume, tot poate să fie obositor și plictisitor în același timp.

Nu prea mă uit la YouTube decât punctual, și Premium nu îmi oferă nimic. Printre alte motive, am părăsit industria publicitară din cauza influenței disproporționate pe care Google și Facebook începeau să o exercite asupra tuturor, ca apoi să strângă lațul financiar: agenții, creatori de conținut, clienți, ziare și mass-media. De atunci s-a tot documentat influența asta.

Nu am cumpărat niciodată nimic recomandat de un „influencer” pentru că știam cum funcționau lucrurile în culise, de la clienți. Plus, mi se pare bizar că am ajuns să folosim cuvântul influencer ca laudă. O persoană influentă era o persoană care știa despre ce vorbește, și recunoscută ca atare. Acum avem oameni specializați profesional în a influența pe alții, în loc să le permită (sau să îi ajute) să ajungă la propriile concluzii.

Nu am avut un niciodată abonament TV prin cablu de când am plecat din România. Am văzut destule știri de la ora cinci cu bețivi, accidente și violență domestică ca să-mi ajungă o viață. Evit ciclul zilnic de scandaluri și acuzații, și mă informez direct despre politicieni și ce fac, sau ca voluntar în procesul electoral. Nu mai citesc „știrile” de pe site-uri majore în afara subiectelor care îmi afectează direct viața, sau cea a apropiaților. Și recent, asta a fost destul: ce e virusul? Vin vaccinurile? Extind carantina? Am voie să mă tund?

Urmăresc subiecte care mă interesează și îmi alcătuiesc propria selecție de știri din surse care le aprofundează în mod serios, petrec mai mult de o jumătate de zi că să își formuleze punctul de vedere, și sunt finanțate mai mult prin abonamente decât prin publicitate. Recent, am început să sponsorizez creatori de conținut care servesc nișe interesante, și voi sponsoriza cu plăcere altele similare pe viitor. Dacă nu, cred că o să tot primim lucrurile „gratuite” pe care le merităm, de la rețelele-ca-păcănele unde tragem brațul imaginar al mașinăriei și așteptăm să vedem ce notificări ne mai apar în timeline.

Depun un pic de efort ca să mă educ din alte surse, dar nu cine știe ce fenomenal: în mare parte cărți, platforme didactice dedicate care au alte stimulente pentru creatori și surse de finanțare, platforme care mă ajută să găsesc mentori și alte lucruri similare. Oamenii care știu mai multe despre un subiect tind să răspundă la mail-uri și întrebări, și sunt foarte fericiți să-ți spună ce știu sau unde să cauți mai departe.

Mi-am redus așa-zisa sferă de influență la câțiva prieteni autentici pe care i-am făcut de- lungul anilor în țările prin care am locuit, și zilele astea îmi petrec mult mai mult cu fratele și sora mea, ajutându-i cu facultatea și alte decizii mari în viață.

Per total, mă simt mult mai fericită. Nu simt că-mi lipsește mare lucru, și atenția mea nu mai e franjurată de toți și toate. Starea mea de spirit de zi cu zi nu fluctuează în funcție de lucrurile neobișnuite, îngrozitoare care îi agită pe unii oameni, în unele cercuri. Nu mă supăr sau indignez față de lucruri minore online, păstrez energia asta pentru de delicturi mai flagrante și caut să fac schimbările pe care pot să le fac atunci când văd ceva care mă deranjează cu adevărat. Plus, detașarea mai are un beneficiu masiv: devine mult mai evident că majoritatea habar n-are ce zice, pentru că nu pare să petreacă prea mult timp gândindu-se la ce-o să zică, să nu cumva să rateze ciclul zilnic de opinii.

E drept că mi-am schimbat cariera anul trecut, și că asta a jucat un rol important in fericirea mea. Îmi plac zilele de lucru chiar și atunci când dau de greu. Dar îmi plac diminețile, serile și weekend-urile mult mai mult decât înainte. Mi le petrec scriind, meditând, ascultând podcast-uri interesante, gătesc ajut o mână de oameni in mod mult mai personal, și petrec timp în natură, unde încerc să observ lucrurile mărunte. Unii oameni mă întreabă cum mă simt acum că nu mai câștig ca în San Francisco, și oricât aș încerca să vin cu un răspuns, întrebarea nu are sens pentru mine. Mai degrabă scoate la iveală noțiunile lor despre bani și fericire. Fericirea asta nu se poate cumpăra, ci trebuie construită zi de zi: recuperat puterea de concentrare, limitat timpul pe care îl petrecem cu evenimente care nu contează sau oameni pe care nu-i cunoaștem și nici nu ne plac, confruntat emoții dificile în loc de măturat sub preș sau dat vina pe alții, și tot așa. E ca o scară pe care ți-o construiești singur zi de zi, și pe care urci cu pași mărunți. Nici nu trebuie să fii la înălțimi foarte mari ca să obții o perspectivă mai bună.

Încă suntem în pandemie și nu prea pot să fac mai multe lucruri pe care mi le-aș dori, dar vremurile nu sunt chiar atât de tulburi, chiar dacă știu ce se întâmplă prin lume, în SUA, și alte părți. Pentru că nu pot să mă epuizez mental și emoțional pentru tot ce mișcă, sau să folosesc ca surse oameni care se agită degeaba, dar nu au mare lucru de oferit în afară de agitație.