De data asta o să inaugurez o subcategorie complementară categoriei „lucruri neinteresante de împărtășit cu lumea întreagă”, anume „locuri prin care m-am dus și ce am mai zis”
Acum vreo câteva luni am moderat o dezbatere cu un group de vreo 30 de femei și prietene care lucrează în STEM (Science, Technology, Engineering and Mathematics) de pe un forum online (slash loc de networking) de care țin de vreun an de zile. Subiectul nu a fost ales de mine dar s-a discutat destul de pasionat eternul articol „Why Wonen Still Can’t Have it All” scris de Anne-Marie Slaughter și apărut în Atlantic acum peste doi ani. Doi ani!
Faptul că dezbatem un articol așa de vechi e dovada cea mai bună pentru faptul că lucrurile nu se schimbă foarte repede sau cel puțin nu așa de repede cum ar vrea lumea pe de o parte, iar pe altă parte nu pot decât să mă gândesc că ne certăm dintr-o poziție mult mai privilegiată față de cum stau lucrurile în altă parte a lumii. Țin să precizez că nu știu dacă alte bloguri au tratat subiectul în România, dar sunt curioasă dacă și ce au zis despre subiect în caz că știe cineva.
Când ești doar moderator nu prea poți să te implici neapărat decât ca discuția să se desfășoare în mod civilizat, dar efectul mi se pare pozitiv per total pentru că fiecare își varsă oful și eventual găsește o soluție neașteptată la o problemă persistentă. Lucru verificat, cum spunea un studiu: atunci când treci printr-o experiență dificilă sau neplăcută cu altcineva formezi acel spirit de camaraderie. E nasol, dar e nasol pentru toți și atunci e OK!
Ce mi se pare mie interesant e că multe femei s-au plâns de locul de muncă și regulile pe care le au, dar foarte puține au cerut de fapt ca lucrurile să se schimbe cu pași mărunți. Foarte puține cer lucrurile care uneori chiar li se cuvin, și mai puține cer lucruri care nu ar trece prin cap altor colegi să le ceară. Foarte puține știu să argumenteze lucrurile pe care le vor, adică nu doar să ceară dar să și demonstreze că merită pe deplin în caz că mai e nevoie (și de multe ori e nevoie, pentru că nimeni nu poate să îți citească gândurile) – poate pentru că foarte puține știu să se laude în mod politicos despre succesele lor.
Pentru că dezbat chestia asta de ceva vreme și toate prietenele mele vor liste cu chestii de implementat acum și nu peste un an, fac și eu ca Eric Schmidt și scriu o listă de chestii descoperite în ultimul an și salvate prin notițele mele din telefon:
1. Nu te mai gândi că promovarea personală nu are niciun rost. Oricine lucrează într-un birou cu peste 20 de oameni probabil nu știe ce face colegul care e în capul celălalt al biroului și viceversa. Am mai zis-o dar o s-o zic din nou, pentru că încă aud ideea de „dacă sunt talentat(ă) o să mă laude alții”.
2. Repetă aceeași poveste sau același „studiu de caz”. De multe ori. Tot Eric Schmidt spunea că „repetition doesn’t spoil the prayer”:
“In most aspects of life, you need to say something about twenty times before it truly starts to sink in. Say it a few times, people are too busy to even notice. A few more times, they start to become aware of a vague buzzing in their ear. By the time you’ve repeated it fifteen to twenty times you may be completely sick of it, but that’s about the time people are starting to get it.”
How Google Works
2a. Când cineva te întreabă ce mai faci, nu îi mai spune ce-ai făcut în weekend sau ce o să faci seara, spune-i la ce lucrezi sau ce-ai lucrat și ai terminat. Atâta timp cât ești la serviciu nu văd care e problema. Oricum oamenii probabil nu vor să audă ce ai făcut în weekend oricum: preferă să discute despre ceva prin care au trecut cu toții decât să audă despre o experiență grozavă pe care ei n-au trăit-o.
3. „You can have anything you want when you realise you can’t have everything you want”, adică nu toate deodată. Ce le-am zis și eu prietenelor mele în seara aia: e o schimbare în felul de gândire care ajută. Câte un lucru deodată. Orice ar crede oamenii, creierele noastre nu sunt făcute pentru a) multi-tasking și b) stocat lucruri în memorie pe termen lung (fără a fi folosite în mod regulat). Te poți forța, dar este echivalentul jonglatului cu prea multe farfurii; la un moment dat o să scapi câteva și o să se spargă.
4. Nu mai lua decizii pentru alții – cel mai simplu e să îi întrebi pe alții (direct) ce vor. Simplu. A presupune mi se pare o greșeală. Mi se ridică părul de pe spate când cineva spune „am făcut X pentru tine, am crezut că o să îți placă” dar fără să mă întrebe de fapt dacă îmi place, ci doar folosind un model mental foarte deformat. E motivul pentru care nr. 2 e de fapt important: dacă am zis de 100 de ori că nu îmi place tenisul. nu mă înscrie automat în echipa de fete din birou în speranța că peste noapte o să îmi placă sau o să vin de dragul altora 🙂 Plus că e mult mai eficient – nu muncești degeaba și ocupi spațiu în creier (nr. 3) pentru ceva ce alții nu vor de fapt!
5. Imaginează-te ducând un lucru până la capăt. Când îți vine o idee, gen „o să mă apuc de un curs”, gândește-te de fapt în detaliu la fiecare pas pe care îl implică: cumpărat cărți, cumpărat materiale, plecat de la serviciu la curs, ajuns seara la ora 9 acasă obosit(ă), înlocuit o oră de cafea în weekend cu o oră de învățat, etc. până la sfârșitul poveștii – mai vrei de fapt să faci asta? Sunt obstacolele ușor de ignorat sau mai degrabă greu de trecut cu vederea? Din nou, nr. 3: mai simplu să vrei mai puține lucruri dar să depui efort pentru ele decât să vrei prea multe lucruri și să le faci superficial.
6. Cere o întâlnire cu managerul ca să povestiți. Cine lucrează de mult și n-a cerut sau n-a avut deodată tot poate să găsească o modalitate deghizată ca „vreau să îți cer sfatul”. Managerul nu e doar omul căruia să îi spui ce bine te-ai descurcat, ci și un om pe care să îl consulți. Chiar dacă te crezi mai deștept decât el și nu crezi că poate să te ajute: simplul fapt că îi ceri părerea și nu îl pui în fața faptului împlinit ajută. La mine întâlnirile astea erau inițiate de „manager” neapărat pentru că managerul meu e unul din partenerii fondatori ai agenției și numai de status update nu are timp. Sunt norocoasă într-un fel că sunt într-o situație de „self management” în care eu decid cum, când, de ce ne vedem, ce întâlniri și proiecte să refuz. Povestitul e de fapt o oportunitate să îl întreb eu pe el la ce evenimente se mai duce și ce prezentări mai face și dacă vreau un sfat sau să afle ce am făcut să îi zic direct: uite care e problema, uite ce am încercat, uite ce sugestie am acum. Ce părere ai?
7. ”Love is not enough”, aka pune bani deoparte. Alt motiv pentru care femeile uneori nu își îndeplinesc dorințele e pentru că se așteaptă să vină cineva cu bagheta magică sau caleașca din care coboară prințul și te invită la castel. Banii sunt o problemă uriașă, iar dacă nu îi ai pe ai tăi sau nu ai suficienți nu vei reuși să îți îndeplinești prea multe vise. Sunt prea multe femei care nu pun deoparte pentru nimic: în UK nu își pun deoparte pentru pensie, nu își pun deoparte pentru o casă (se așteaptă cumva ca atunci când vine momentul bărbatul să acopere o mare parte) și nici nu pun deoparte câteva luni de salariu în caz că nu o să mai aibă serviciu sau se satură și vor să plece. Nu e cel mai plăcut punct, dar e un punct important.
8. Nu te mai împușca în picior (sau „când zici o prostie, spune-o cu convingere”). Se aplică și la prezentări: nimeni n-ar începe prin a spune „Sper că o să vă placă ce vă prezint”. Ideea și atitudinea mult mai preferabilă e „sunt sigură că o să vă placă ce o să vă prezint” pentru că altfel nici măcar nu trebuie ca alții să se îndoiască de tine, practic le dai tu tonul și le spui că nu o să le prezinți ceva foarte bun. În alte întâlniri e mult mai ușor de vorbit simplu și direct: am făcut, am scris, am întrebat, ne-am împotmolit. E tipic limbajului femeilor la serviciu dar se poate rezolva cu practică. Trebuie să te obișnuiești cu pauzele și golurile din conversație fără să vrei să le umpli 🙂
9. (Întâi) cere pentru tine, nu și pentru alții. Pare simplu dar am văzut femei care se declară singură șefe fără să spună și altora și cer prea multe lucruri deodată în numele tuturor, iar reacția șefilor e de a spune că cer prea multe și trebuie să aleagă un singur lucru pe care îl vor imediat, nu șase. Revin la nr. 4 cumva: când vrei un beneficiu la serviciu sau o schimbare, cere doar pentru tine. Dacă merită într-adevăr să se unească mai multe persoane ca să fie mai multe voci convingătoare, du-te și fă lobby la colegi în pauza de prânz, la cafea, la ce o fi. Repetă des (nr. 2) sau strânge dovezi, gen o conversație pe mail în care lumea să își dea acordul. Între timp poate descoperi că alți colegi nu vor sau (și mai posibil) au cerut deja și au o soluție doar pentru ei înșiși, dar nu au comunicat și altora pentru că au vrut să țină secret. Mărinimia e un lucru nobil, dar e mai simplu să fie la latitudinea șefului sau persoanei care ia decizia: să decidă el sau ea dacă își permite să le ofere tuturor aceleași beneficii sau să explice de ce a dat unuia, dar nu și altora. Un exemplu la noi în agenție e faptul că nu toți începem la aceeași oră: unii lasă copii la școală sau grădiniță și vin la 10 dar compensează stând mai mult seara și făcând cu rândul la dus/luat copilul acasă. Nu îi forțăm niciodată pe oamenii ăștia să vină la întâlniri la 9 pentru că nu ar fi corect.
10. Fă-ți tema pentru acasă. Last but not least, văd mulți oameni care nu primesc ceea ce vor pentru că pur și simplu nu fac sau ignoră ce li se cere. Dacă CEO-ul îți spune să citești o carte în weekend, citești cartea în weekend. Dacă trebuie să te pregătești înainte de o întâlnire, te pregătești. Omul ăla nu o să uite că atunci când te-a pus să faci ceva, tu ai fost singurul sau singura care a uitat sau a avut o scuză. Scuzele sunt cele mai urâte.
Cam astea ar fi observațiile mele de vreun an încoace. Închei cu o chestie interesantă legată de lumea serviciului care mă intrigă: am avut o conversație cu un prieten român care m-a întreabat de ce nu am cerut o mărire de salariu după doar câteva luni de muncă. Răspunsul meu era mereu același: pentru că timp de câteva luni nu am avut suficiente lucruri de arătat (nr. 2) ca să argumentez o mărire de salariu, pentru că într-un grup (Publicis) măririle de salariu se întâmplă la perioade foarte regulate și știi că trebuie să treci prin câteva straturi de aprobări ca să îi primești, pentru că mi se pare absurd conceptul de a cere mai mulți bani doar pentru că am apărut la serviciu, etc.
Mă întreb astfel dacă e un „românism” uneori: normal că pot să ameninț că plec în altă parte unde mi se dă mai mult, dar nu mi se pare o tactică de negociere foarte utilă dacă vreau să continui să fiu într-o agenție care îmi place. Dacă tot e să cer ceva, măcar le cer bani să mă trimită la training. Și surpriză – mi-i dau fix pentru că știu că nu pot să îmi dea bani, iar în procesul ăsta îmi clarifică și negru pe alb când exact pot să facă o cerere la trezoreria grupului să îmi dea o mărire. Nu e mai simplu să le spui că vrei să înveți decât să le spui că vrei doar bani?
Comentarii
3 răspunsuri la „„De ce nu le pot avea femeile pe toate””
1. Promovarea personală e esențială câtă vreme nu devine obrăznicie și câtă vreme se bazează pe lucruri verificabile – ie – „am făcut asta, am rezolvat aia, sunt bună de mai bine. Din păcate, există tendința de promovare pe bază de vagin – ie – „nu sunt femei șefe, eu sunt femeie, de ce nu-s șefă?”
2. E ceva care funcționează în funcție de topic – nu-i ceva universal valabil.
2a. Nuș’ de ce repeți asta – e ceva evident. Poate la români nu-i așa, iar tu te simți obligată să repeți deoarece poate se aude și la București? 🙂
3. Corect; dacă te concentrezi pe un singur lucru, șansele sunt că o să-l rezolvi mai repede și mai bine decât atunci când îți împarți timpul între 3-4-8 lucruri.
4. Hai, serios, chiar ți s-a întâmplat? 🙂
5. Păii… asta nu-i planificare + perseverență?
6. Câtă vreme n-o faci în fiecare zi…
7. Aici te contrazic – fiindcă există alte puncte de vedere; de ce aș ține banii la bancă, în loc să-i investesc în mine? aka, o vacanță, pantofi buni, abonament la masaj, sală de gimnastică, etc. Poate am avut ceva pus într-o bancă din Cipru – fiindcă îmi dădea dobândă bună? Poate n-am încredere în ce face guvernul, apropo de reglementări financiare? Poate mă bazez că „welfare state” n-o să mă lase să mor de foame?
8. Da, tonul face melodia, câtă vreme cântecul are ceva valoare, ritm, lirică.
9. N-am înțeles tendința de sindicalism în mediu creativ – mi se pare auto-distructiv.
10. Dacă CEO-ul îți recomandă ceva de citit/studiat, apăi precis are motive și cu excepția că ești în spital nu prea ai scuze.
Intriga ta referitoare la prietenul român care te întreba de ce n-ai cerut mărire de salariu are o explicație foarte simplă: pentru că… România.
Acolo există tendința (din partea angajatorului) și percepția (din partea angajatului) că salariul de pornire e necesar mic/nepotrivit cu slujba.
„Training? În Ro? De ce? Ca să fie mai deștept și să plece în altă parte?” se va întreba angajatorul.
„Mai bine îl vreau prost, îl plătesc puțin, face ce-i spun… dacă nu… mai am 10 la ușă” – pare să fie filozofia mioritică.
Desigur, angajații vor dezvolta o filozofie pe măsură – de unde termenii „scîrbici”, „sclav”, etc.
Mentalitatea se perpetuează – sclavii cer mai mult, mai des, obiectul muncii devine cerea de „mai mult”, nicidecum de „mai bine”.
Sper că am contribuit la articol.
🙂
e comments closed la post-ul „femei de serviciu” insa trebuie sa-ti comunic faptul ca acele „asistente de muzeu” se numesc „custozi” in limba romaneasca (la fel, si „asistentele de biblioteca” sunt tot „custozi”); poti sa stergi acest comment.
Lista mi se pare interesanta la modul general, dar strict legat de o cariera in STEM si mai exact in IT mi se pare un pic pe langa si chiar contra-productiva pentru orisicine ar vrea sa intre in industrie (femeie, barbat, copil, planta).
Nu o sa trec prin toate punctele, dar de exemplu inca de la primele doua paragrafe, cele cu „dezvoltarea personala” si „repetarea povestii”, incep sa apara niste probleme, in sensul ca daca deja lucrezi in IT la modul serios si din pasiune si vezi pe cineva ca se ocupa de asa ceva incepi sa te gandesti ca „they’re in it” doar pentru cariera si pentru a fi cineva in fata celorlalti, si nu pentru a construi pur si simplu lucruri (de preferat lucruri cool), ceea ce e insasi esenta IT-ul (constructia de lucruri si repararea de probleme, adica). Discutia cu manager-ul doar pentru a „te baga in seama” (stiu ca nu asa apare in text, dar cam asta e ideea) e un no-no mare cat China pentru ceilalti din echipa, daca vrei sa fii respectat ar trebui sa fii cineva doar pe baza a ceea ce faci si stii.
Cu alte cuvinte IT-ul (probabil si STEM-ul in general) e la esenta o chestie a dracului de meritocratica, ori stii despre ceea ce vorbesti sau faci ori nu stii (si daca nu stii e foarte important sa recunosti asta, ca sa stii ce ai de invatat), nu exista cale de mijloc, nu exista „office politics”, nu exista CEO care sa iti spuna ce carti sa citesti in weekend ca tema de weekend pentru ca cartile care conteaza in domeniul tau le-ai citit deja pe cand erai student in Regie sau cand faceai naveta cu trenul la facultate. Daca vrei sa intri si sa faci ceva in industria asta nu trebuie sa te gandesti ca esti femeie, martzian sau din Constanta, trebuie doar sa ai pasiune si sa te tii de treaba, lumea care conteaza te va remarca. Stiu ca mai sunt inca trogloditzi care mai folosesc acea vejnica si rasuflata gluma cu „sudo make sandwich” sau indemnul „la bucatarie cu voi!”, dar oamenii astia nu conteaza, tocmai pentru ca sunt prin definitie inferiori.