Wow, wow, wow. Azi am dat peste o poză cu un tort de nuntă genial, inspirat de benzile desenate (online) XKCD. Nu e un tort complicat în privinţa execuţiei, dar ideea pe care o inspiră (de dragoste între sau de tocilari-geeks) e mult mai simpatică oricum.
Dacă mă opream să mă uit la poză doar, aş fi zis „ce drăguţ” şi aş fi închis fereastra pe moment. Dar am citit mai departe despre tipa care l-a făcut: nu auzise niciodată de XKCD şi a aflat doar de la soţul ei atunci când i-a venit comanda de tort. Cred că am fost un pic dezamăgită pentru că nu mă aştept ca o tipă care face torturi de nuntă şi alte dulciuri să ştie despre o bandă desenată de pe net cu glume cu şi despre programatori sau conotaţii despre fizică, chimie, statistică şi alte ştiinţe exacte (şi nu numai) dar ce m-a dezamăgit de fapt e citatul ăsta:
I had not heard of this comic before, but was able to find out more about it after talking to my husband.
Nu menţin că benzile desenate pe net sau obiceiurile soţului de a citi ştiri pe net ar trebui să fie de o importanţă majoră într-o relaţie dar ce nu înţeleg e cum aceeaşi persoană care i-a construit site-ul şi probabil o ajută să îşi menţină blogul e aproape o entitate străină despre care nu ştii foarte multe atunci când deschide calculatorul. Mie mi-ar fi un pic ruşine să aflu într-o zi că „soţul” (ipotetic vorbind) citeşte un site zi de zi de câţiva ani de zile iar eu habar n-am şi nici măcar nu m-am obosit să aflu sau să întreb vreodată, aşa, într-o doară. De chestie. Pentru unii din noi, RSS e ca ziarul pe care îl citeşti cu cafeaua. Citeşti un pic dimineaţa, un pic la prânz, mai citeşti în pauze dacă ai timp şi chef şi uneori seara dacă nu eşti obosit sau o combinaţie de oportunităţi, ca ziarul pe care îl salvezi pentru acasă când n-ai timp restul zilei. Nu mă întrebaţi de ce explic ceva ce e evident dar de dragul ideii, nu toată lumea are Google Reader/Reeder ca obicei împământenit în ritualul de fiecare zi şi ce e evident pentru mine nu e evident pentru alţii.
Acum multă vreme am citit (via Mihai) un articol minunat despre o tipă care nu ştia mare lucru despre „tocilarul” care tocmai vroia să o scoată la o cafea. „My husband is a programmer and I have no idea what that means” merită citit până la sfârşit şi uite de ce:
„Do you get that glazed, faraway look in your eye when you partner starts talking about a programming problem, or the newest testing framework? There’s no need to be bored. Ask questions, try to understand! When I meet women today […] often I’ll get a response along these lines „I don’t really know what he does. I don’t pay attention to that stuff.” This always blows my mind. You’re married to someone, and you aren’t interested enough in the person to know anything about what they do with nearly 40-50% of their time, aside from their job title?”
Pe bune mă uimeşte treaba asta – nu spune nimeni că ar trebui să renunţi la tot şi să te dedici unui subiect nou, dar mi se pare trist şi urât din partea oricui să spună că ce face soţul sau soţia nu îi interesează. Nu aş tortura pe nimeni plictisindu-le despre viaţa din agenţie (în afară de oamenii care citesc blogul ăsta, dar e voluntar!) în loc să facem ceva util sau distractiv împreună, chiar dacă înseamnă să stăm pe canapea cu laptopul în braţe, dar nici nu aş putea să mă prefac că slujba mea nu îmi ocupă 60% din timp şi la fel şi a lor. Apropo de ce ziceam ieri, asta nu e una din chestiile care ar trebui să fie parte din iluzie. E o iluzie ca un balon de săpun pe cale să fie spart la un moment dat.
Comentarii
5 răspunsuri la „habar n-am ce face x şi nici nu mă interesează”
Sunt cupluri si cupluri si fiecare isi croieste viata si in functie de educatie sau mediul in care traieste.
Important e sa existe comunicare si sa se inteleaga bine cnd partenerii sunt impreuna; in rest ce fac ei separat….
si cand esti la munca 60-80% din timp si cu partenerul restul timpului e mai bine sa ignori ce face in timpul ala cat e la munca? 🙂
don’t wanna live in that world
Da, nici eu.
individa minte clar.
a copiat pana si comentariul de pe site.
Asta imi aduce aminte ca acum multa vreme am citit in „The Art of Civilized Conversation” (cred), ca nu e potrivit, ca e chiar extrem de nepoliticos sa vorbesti despre job, sa-l intrebi pe celalalt cu ce se ocupa etc. Ideea era ca nu trebuie sa judeci omul dupa job, cu ideea subinteleasa ca nu trebuie sa-l judeci dupa cum a avansat sau nu in cariera.
Acum, pe mine chestia asta m-a derutat complet, pentru ca mi se pare ca ceea ce aleg sa fac cu, vorba ta, 60% din timpul meu spune totusi multe lucruri despre cine sunt si ce conteaza pentru mine. Anyhow, pe parcurs mi-am dat seama si ca multor oameni le place sa faca o distinctie clarissima job-viata personala, chiar si in relatiile cele mai apropiate. Si atunci cand pe oameni ii deranjeaza sa vorbeasca despre munca (chiar si la nivelul cel mai elementar), alegi sa nu vorbesti despre asta. E o problema spinoasa. Si daca nu vorbesti de la inceput e foarte usor sa nu vorbesti niciodata.
Multi au si personalitati diferite munca-viata personala (la munca sunt in general sau bitchy, sau lingusitori), chestie care complica treaba suplimentar. Scuze ca m-am intins, dar m-a pus pe ganduri articolul tau 🙂 Pentru mine e foarte greu sa fac diferente din astea, pentru ca aleg sa fac chestii care ma incanta si atunci simt nevoia sa share. Plus ca, pentru mine cel putin, munca nu se termina in fiecare zi la ora X, de multe ori ma gandesc mult timp dupa la ceea cu ce ma ocup, sau imi vine o idee in mijlocul unei alte actiuni/conversatii etc. Dar inteleg ca altii nu vad lucrurile asa si atunci nu aduc munca niciodata in discutie.