Citeam un articol din Boston Globe despre un studiu al căsniciilor fericite – în mare parte pentru că tot apar reclame pe la televizor ca ciupercile sub soare despre cum să îţi găseşti jumătatea pe internet. Nu găsesc reclama pe care o am în minte acum ceea ce pică destul de prost pot să o descriu ca „o grămadă de cupluri de toate vârstele vorbind despre cum ştii că relaţia e făcută să dureze o viaţă”. Mulţi discută despre gesturi mici şi frumoase, de la mic dejun în pat până la spus „te iubesc” în fiecare zi şi mai ştiu eu ce. Vreau să zic că e cel mai plictisitor lucru pe care l-am văzut în categoria asta de online dating în care tot ce vrei să faci de fapt e să aduci oameni pe un site, să se înscrie şi să îşi găsească jumătatea sau cel puţin un partener sau un prieten.
Asta e problema site-urilor lor în esenţă – match, matchfinder, matchmaker şi toate celelalte reclame pentru site-uri de dating nu îmi vând o relaţie sau un sentiment. Încearcă să îmi vândă un link sau să mă facă să mă duc la calculator să le caut site-ul. Tabuul a dispărut de foarte multă vreme pentru că aproape toată lumea are cel puţin un profil pe un site de dating sau a fost vreodată interesată de aşa ceva dar acum sunt prea multe ca să le ţii minte. Fiecare vrea să apară cu o idee nouă despre cum profilul pe care îl creezi la ei e diferit faţă de concurenţă dar pentru cineva care încearcă să iasă la o cafea cu o altă persoană, asta nu spune absolut nimic. Acum poţi să ai 30 de poze în loc de 10. OAU. Nu mai spune!
Ideea de a face cupluri să vorbească despre ce e dragostea adevărată e foarte nobilă dar probabil nu rezultă în nimic în perspectivă, cel puţin nu peste 5 luni când o să întrebi lumea dacă mai ştie numele site-ului care spunea că la ei îţi găseşti un partener pe viaţă – „nu asta fac toate?!” Dacă toţi sunt în afacerea asta de a vinde dragoste şi relaţii pe net (plus site-urile lor), atunci cine mai ţine minte ce? OKCupid mi se pare un caz interesant pentru că de când au început să analizeze datele din profiluri în mod anonim, descoperim că dragostea nu e deloc o poezie romantică sau un basm cu final fericit. Oamenii sunt acolo pentru un motiv şi se discută intens despre lucrurile care îi frământă pe toţi – o să se culce cu mine după prima întâlnire sau nu? Ce poză să-mi pun ca să atrag mai mulţi oameni? E cu atât mai interesant atunci când descoperi că toate datele coroborate într-un singur document creează un portret interesant al americanului din ziua de azi. Şi alte minorităţi.
Reclama asta la Match.com e foarte enervantă pentru mine din cauză că vocea tipei mă zgârie pe creier dar gândul în sine nu e rău şi asta e şi ideea – vinde promisiunea unei „întâmplări fericite şi neaşteptate” (vreau să zic serendipity dar ştiu că nu prea are traducere), sau mai bine zis sentimentul pe care îl ai atunci când dai peste o persoană care te face să îţi dai seama că „ah, nu sunt singurul/singura care…!” Dacă ne luăm după Winnie the Pooh, asta înseamnă fericirea adevărată. Oamenii nu sunt perfecţi, prinţi nu există şi nu toate femeile sunt ca alea din revistele pentru adulţi, cu pori invizibili, aluniţe scoase în photoshop şi tot aşa. E o idee drăguţă până la urmă.
Înapoi la articolul despre căsnicii, teoretic secretul e să trăieşti într-o mică fantezie proprie în care să îţi imaginezi lucruri despre cealaltă persoană. E cam acelaşi lucru cu efectul unui placebo: dacă vrem să credem că funcţionează, atunci o să funcţioneze:
„Seeing a partner with rose-colored glasses could help protect against that decline in marital satisfaction that sets in almost as soon as the honeymoon bags are unpacked. “Seeing a less-than-ideal partner as a reflection of one’s ideals predicted a certain level of immunity to the corrosive effects of time,’’ write the researchers in the study. They say there’s a case to be made for encouraging couples to maintain “positive, even unrealistic, perceptions’’ of each other to stay satisfied over the long haul.”
Acum nu ştiu alţii ce părere au, dar mă gândeam fix la chestia asta zilele trecute. Nu am văzut niciodată pic de fericire în viaţa prietenilor care nu ştiu decât să îşi critice prietenii sau prietenele, nevestele sau soţii zicând că „eh, e leneş când vine vorba de curăţat baia dar ce să-i faci, asta e, aşa e el” sau şi mai rău, cei care susţin că ştiu absolut tot ce e de ştiut despre cealaltă persoană. Mie nu-mi place treaba asta şi nu mi-a plăcut niciodată pentru că atunci când crezi că ştii totul (nu doar despre oameni) eşti gata să comiţi cele mai mari greşeli. Niciodată nu vei şti totul şi eu una nici n-aş vrea să ştiu. Nu vreau să fac presupuneri şi să încadrez cealaltă persoană într-un stereotip („sigur o să plece şi n-o să ducă gunoiul”) pentru că niciodată nu ştii când o să se schimbe sau să te surprindă. E foarte uşor să o faci ca o consecinţă a multor lucruri care te afectează în viaţa de zi cu zi şi e greu să admiţi că ai greşit şi ai presupus greşit dar mai simplu nu presupui mereu de la bun început şi iei persoana deoparte şi îi spui băi, uite, eu te iubesc dar mă enervează mult când nu duci gunoiul pentru că mereu mă chinui cu un sac de x kilograme până la tomberon. Ce putem să facem/mai du şi tu gunoiul din când în când. Nu sună plăcut dar sună mai bine decât urlat de genul „NICIODATĂ NU DUCI GUNOIUL!”
Nu vreau să ştiu totul pentru că nici eu n-aş vrea ca altcineva să mă cunoască în întregime. Îmi plac secretele şi prefer să mor de curiozitate sau să ignor problema cu totul decât să aflu ce discută bărbaţii când sunt între ei înşişi. Chestii de bărbaţi. Teoretic ştiu sau pot să presupun pentru că până la urmă lucrez ca planner dar prefer să nu aflu detalii – mă interesează mai mult natura relaţiei de camaraderie decât detalii despre conţinutul convorbirilor 😀
E foarte simplu. Poate articolul e un pic exagerat sau scris aiurea dar esenţa e importantă, anume că eşti mai fericit atunci când păstrezi o aură de mister în jurul trăsăturilor celeilalte persoane atâta timp cât nu te amăgeşti în materie de principii de viaţă şi ajungi să crezi că vreţi aceleaşi lucruri doar pentru că ai refuzat să vezi lucrurile în alb şi negru acolo unde contează. Una e să te convingi că „de fapt vrea copii” când chiar n-are nicio intenţie, alta e să păstrezi iluzia că nevasta e cea mai bună bucătăreasă atunci când eviţi să vezi bucătăria în chinurile facerii şi mănânci doar produsul finit 😀