Razbunare in doi pasi

Word.

 

Nu sunt o persoana razbunatoare din fire desi uneori mi-as dori – partea buna e ca exista cineva sau ceva care sa-mi distraga atentia. Printre altele, viata te invata ca daca pierzi un pitch nu e motiv nici de plans, nici de nervi, nici de dat vina pe altii. Si totusi, uneori I’m just a sore loser si ma stresez degeaba pentru o zi sau doua. Si vorba lui tata, ma duc si imi cumpar pantofi; ca femeile cand sunt fericite isi cumpara o pereche, iar atunci cand sunt triste isi cumpara doua. Bonus, Andreea Raicu zicea ca isi tunde varfurile, ca sunt semn de bad karma. Nu stiu cat de adevarat e, dar concluzia e ca merita sa te tunzi sau sa schimbi ceva cand totul merge prost. Atata timp cat nu devine obicei.

In fine, in urma insemnarii mele despre „prieteni” sau asa-zisi prieteni bineinteles, e intotdeauna distractiv sa vezi cum oamenii isi dau arama pe fata. Am o problema foarte mare cu increderea in oameni, adica rareori cred cand cineva zice ceva – I’ll believe it when I see it. Asa si cu multi din facultate. Da, suntem seriosi, da, o sa facem, da, o sa dregem. Primul meu gand e „aiurea” pentru ca m-am obisnuit ca multi sa nu se tina de cuvant, chestie de varsta si toate cele. Nu inseamna ca nu exista exceptii dar in doi ani de zile nimeni n-a avut revelatia vietii si s-a pus brusc cu burta pe carte. Asa ca nu pot decat sa manifest indiferenta fata de promisiunile de fac si dreg, la fel cum sunt indiferenta fata de politica. Dar in ambele cazuri, trebuie sa acorzi cuiva un vot de incredere, altfel te complaci intr-o situatie din care nu mai poti sa iesi. Nu poti sa zici ca nimeni nu face nimic daca nu-i lasi. In afara facultatii insa, am fost placut surprinsa de oameni si inca nu mi-am pierdut complet speranta. 

Am vazut oameni care abia asteapta sa se ridice cineva de la masa ca sa zica ceva rau, ceva care era acolo, in the back of their heads. Eu si cu un prieten avem un sistem foarte eficient pe care il practica si familia Obama: roses and thorns. In esenta, la sfarsitul zilei discutam despre ce a fost bine, ce n-a fost bine, ce-am fi vrut sa facem si ce-a iesit de fapt.

Descoperiri despre momentele in care trebuie sa marturisesti ca ai gresit:

  1. Recunosti ca ai gresit;
  2. Incerci sa acoperi fapta si sa dai vina pe altcineva
  3. Incerci sa redirectionezi atentia catre altceva ce a iesit bine ca sa diminuezi seriozitatea problemei
  4. Spui ca de fapt face parte dintr-un plan si aduci „planul” in prim plan. A fost doar o batalie pierduta, dar urmeaza multe victorii.
De multe ori alternam intre 1 si 4 in care recunoastem ca unele chestii au fost pur si simplu niste instante grosolane de faux-pas. Daca trebuie sa cerem scuze cuiva (desi din orgoliu de putine ori facem asta) se practica metoda ‘Say it simple. Be calm.’
In contextul ‘razbunare’, cea mai buna razbunare pe care am avut-o in ultima vreme a fost sa nu-mi pese. Multi vin la mine si imi pun o gramada de intrebari despre scoala, chestii, balarii, recunosc ca n-am mereu timp sa raspund si nu tot timpul stiu. I have no idea what I’m doing sometimes. Recunosc ca nu stiu, mai putin atunci cand vine vorba de munca si unele mici minciuni 😀 Dar ei nu stiu asta si nici nu trebuie sa stie. Eu in schimb ma chinui sa invat. 
Ce m-a deranjat pe mine a fost urmatoarea intamplare: o tipa simte nevoia de a practica mancatoria intre oameni. Cum pleaca unul il barfim pe celalalt. Nu crede in faptul ca exista si alte pareri decat a ei si e deja notorie prin comportament: daca nu stie ceva, n-o sa intrebe niciodata, o sa se duca sa citeasca singura si sa-si formeze propria opinie (care, statistic, a fost gresita de 9 ori din 10). Eu cred in complementaritate – intai intrebi cat ai ocazia, dupa care te documentezi si intrebi iar. Moare de ciuda daca altcineva ia laudele, pe sistemul ‘mememe’ si de cateva ori am luat laudele pentru proiecte sau pentru initiativa. Cred ca am imbolnavit-o de fiecare data si brusc a devenit lapte si miere – ca vai, parerea mea conteaza, si asa si pe dincolo. Aiurea. I-am facut pe plac si i-am raspuns la cateva intrebari scurt si la obiect si i-am zis ca daca vrea o parere avizata ar trebui sa incerce o carte sau ceva. Suficient cat sa o bag in dubiu daca eu chiar merit laudele sau nu e nimic de nasul meu. Am stat si am asteptat, nu de alta dar prefer sa ma interesez de ce fac eu si nu ce fac altii atata timp cat suntem intr-o ‘competitie’ pentru o slujba dupa facultate. Si bineinteles, momentul s-a ivit. Ma intreaba daca vreau sa lucrez la ceva si ii zic ca nu cred ca o sa am timp. Dar hai, sa fim toate patru (impreuna cu alte doua tipe) si ca o sa iasa bine, o sa vezi. Asa cum am zis, n-am avut timp sa lucrez cu ele. Ea bineinteles ca s-a enervat si a pus-o pe cea care se intelege bine cu toata lumea sa-mi dea un mail prin care sa ma intrebe daca sigur nu vreau sa reprogramam intalnirile. Hm, pai, nu prea, pentru ca nu coincid orarele. Si le-am lasat. 
Distractie maxima la momentul prezentarii proiectului: ea, foarte sigura ca am facut o varza de una singura, astepta cu interes clipa. Eu uitasem de MULT timp ce credea. Si am luat nota mai mare.
Morala: indiferenta e cea mai buna razbunare si doi, nu trebuie sa te consumi foarte tare. A te enerva = a te pedepsi pentru prostia altora.

Publicat pe

în

, ,

de către

Comentarii

Un răspuns la „Razbunare in doi pasi”
  1. din aceeasi categorie de oameni: colegii care nu vin sa te intrebe cat ai luat decat daca ai luat mai putin ca ei. in caz contrar, au subit alte chestii mai bune de rezolvat