Citeam zilele trecute nou-descoperitul blog al corporatistului, un nene cu care nu prea impart foarte multe idei, dar asta pentru ca am trecut oarecum de faza numita new media douchebag in care daca am blog, twitter, youtube sau orice alta forma de comunicare cu exteriorul trebuie sa ma plang. Stiu ca a te vaita e sport national si ca il practicam si eu acum ceva vreme dar intr-un fel destul de sadic mi se par amuzante aventurile oamenilor care traiesc o mica tragedie, purtati de val fiind catre tari in care nu vor de fapt sa traiasca sau job-uri pe care nu vor sa le aiba.
Cum zicea Barry Schwarz la TED de anul asta, avem reguli pentru ca exista o nevoie, dar din pacate regulile de asemenea instituie mediocritate. Cam asa si cu orice forma de invatamant banuiesc, invatatul fiind acest proces foarte plictisitor. Ai mei mi-au zis intotdeauna sa merg pe ideea de ‘fii dragut cu oamenii, ca nu stii niciodata cand ai nevoie de ei’ nu pentru ca asskissing is the way to go sau ca sa perpetueze fatarnicia, dar pentru ca a fi o persoana acra e o chestie neplacuta. In special cand lucrezi in comunicare.
Anyhow, incerc din rasputeri sa fiu ‘nice’ in contextul in care sunt mereu fortata sa lucrez cu cineva intr-un grup. Mi se pare o chestie odioasa, in special in scoala si in facultate. Aici nimeni nu-si da interesul, spre deosebire de munca, unde sunt platiti pentru a face ceva si mai ales in perioada asta, a avea un job e un privilegiu. Degeaba le spui oamenilor ca ei platesc cate £3,000 pe an ca sa aiba rezultate bune, atata timp cat nu sunt banii lor – sunt ai Student Loan Co. sau ai parintilor si atunci cand nu vezi cum se duc sau nu exista cineva care sa-ti aduca aminte care e de fapt miza: o datorie care te cocoseaza dupa ce termini, daca termini, sau explicatiile pe care le dai alor tai daca n-ai rezultate satisfacatoare. After all, it’s what you wanted to do.
In cazul in care au trecut trei ani si nu esti in facultatea pe care ti-o imaginezi, multe slujbe cer rezultate de minim 2:1 la angajare. Ceea ce devine o problema daca nu ti-ai dat foarte mult interesul. In fine, ajungand la acesti ‘prieteni’ e o chestie pe care toti o repeta: ca in scoala, facultate, bla bla iti faci multi prieteni. Prietenii fiind niste oameni cu care sa imparti lucruri in comun si pe care sa te poti baza. N-as putea spune ca am multi ‘prieteni’ desi pot sa ma bazez pe ei si avem niste chestii in comun dar in esenta eu nu ii consider la fel. Pentru ca ma pot baza pe ei in orice alt domeniu dar nu munca. Poate ca gresesc incercand sa fac lucrurile corect de cele mai multe ori si sunt inflexibila, dar sunt mult mai intelegatoare decat o balauroaica (altfel n-am cum sa-i zic) care cere si mai mult de la niste oameni care chiar nu pot sa faca mai mult.
Certuri peste certuri. O colega zice ca nu poate sa faca ceva pentru ca a incercat si nu-i iese. Balauroaica zice ca nu, de fapt e ea prea slaba de inger si nu reuseste ca n-a incercat destul. Ia mai incearca tu inca o data. Si inca o data. Si daca nu si nu, atunci n-am ce sa-ti fac, pur si simplu nu te pricepi. Pentru ca si-a asumat raspunderea conducerii grupului, acum are senzatia ca nimeni nu vrea sa coopereze si ii bagam toti bete in roate doar ca sa nu-i iasa ei toata schema cu ‘mana de fier’. Pe mine ma intereseaza prea putin dar ma distrez (de fapt m-am distrat, ca e vorba de trecut) pentru ca zice ca stie ce trebuie sa faca sa ‘uneasca’ grupul dar n-a iesit nici una. Colega se supara ca nu e luata in serios, strange jucariile si pleaca de la masa (era ora pranzului cand a izbucnit ‘cearta’) si eu raman cu respectiva. se uita la mine de undeva de sus si-mi zice ceva in genul ‘niste prosti, domne, niste prosti toti, lasa ca o sa creasca ei.’
Undeva inauntrul meu radeam cu lacrimi, pentru ca a zice ca a rade ciob de oala sparta nu merge. Imi zice dupa aia ca o sa isi dea singura seama ca a gresit si o sa se intoarca si tot asa. Ca ea n-are de ce sa-si ceara scuze. Ma uitam la ea semi-perplexa si imi dadeam seama ce bucurie ca plecase tipa de la masa, abia astepta sa zica vreo doua-trei chestii despre ea. Dupa care imi face destainuirea ‘lasa ca te am pe tine si putem sa lucram’ dupa ce alienase inca doua persoane din grup. Ca tu stii, tu esti mult mai desteapta decat ceilalti. Moment in care puteam sa zic dada, asa e, sunt cea mai desteapta si sa o las sa se foloseasca de mine cat ea escalada the mighty career ladder care incepe din facultate. M-am ridicat si i-am zis thanks, but no thanks si sa-si vada singura de treaba. Zic uite, tu ai creat prostia asta, tot tu o sa trebuiasca sa o scoti la capat. Cum e problema ta. A ramas masca, crezand ca puterea de convingere pe care o exercita e suficient de mare incat sa ma convinga. In cazul asta nu, din pacate. Spre finalul proiectului se da batuta si vine la mine si zice ca nu intelege oamenii si ca vai, e greu, fir-ar al naibii, sa organizezi un grup si sa-l faci sa mearga. Cand esti cu „nu” in brate si cu pesimismul ca toti sunt incredibil de prosti normal ca nu merge. Am reusit s-o scoatem la capat si i-am zis apropo de un proiect pentru resurse umane pe care il avem de facut impreuna, stii, pe asta cred ca o sa-l fac singura. Asa chiar nu merge.
Desi si eu cred ca unii oameni pur si simplu sunt prosti, descoperirea cea mare e ca le lipseste motivatia 😀