Personalitati Dificile

* Insemnare recuperata – 26 Octombrie 2007

Asta e un post din ala de genul ‘ma enerveaza’. Pentru cei sensibili, daca nu vreti sa citit, acoperiti-va ochii cu ceva sau navigati mai departe, nu trebuie sa stati sa cititi. Daca cititi si nu va place, v-am avertizat.

Am tot vrut sa scriu despre faptul ca inainte sa ajung in Manchester, mai exact Mill Point (asta fiind ‘caminul’ in care se petrec chestii interesante), am cunoscut un tip, portughez. Din intamplare a nimerit in acelasi camin cu mine, doar ca in alta cladire. Ca sa va faceti o idee, sunt in jur de 150 de apartamente in patru cladiri separate, fiecare apartament cu sase camere. 542 de camere. Deci da, e foarte mare.

Cum a inceput

Am vorbit noi ce-am vorbit, am aflat ca are 21 de ani si ca a lucrat in IT o vreme dupa ce a terminat liceul si ca parintii lui urmau sa se mute in Maroc exact cand el incepea scoala, fapt pentru care a venit aici, pentru ca in Portugalia ‘n-ar fi avut un viitor’. Ceva in genul. In fine, am tot zis ca da da, cladirea e mare, poate ne vedem noi prin zona in acesti trei ani de zile cat o sa stam in Mill Point… de unde!

El a ajuns cu o saptamana mai devreme decat mine si desi ii spusesem clar ca eu vin pe 17 Septembrie, cam pe 12 ma trezesc cu mesaje de la el gen ‘ce faci, ai despachetat?’. Pardon? Ce doresti? Sa-ti reimprospatez memoria, nu vin decat pe 17! Cateva zile n-am mai primit nici o replica de la el si am zis ‘ce bine, s-a prins’. Cand am ajuns pe 15, urma sa ma duc pe la facultate sa ma inscriu, sa imi iau cardul de student, hartii, chestii si sa vad cine o sa fie year tutor. Pentru a face procesul cat mai usor, am primit cu mult timp inainte o scrisoare cu absolut toate detaliile – daca esti la litera ‘N’ trebuie sa te prezinti pe la ora 12.30, ti se spune si unde, pe cine sa cauti, ce sa faci. Mura-n gura cum ar veni. Daca toate actele erau in regula, puteai sa pleci dupa cinci minute.

De aici potopul

In aceeasi zi de 17 Septembrie, primesc un mesaj de la tipul asta (sa-i zicem Ronaldo, il cheama Joao dar nimeni nu poate sa pronunte numele ala. No racism intended dar nu se poate). Disperat, ma intreaba ‘unde trebuie sa ma duc, ce trebuie sa fac?‘ – ‘De ce ma intrebi pe mine’ stau eu si ma gandesc. De unde sa stiu eu in ce cladire trebuie sa fie el care face un curs de IT sau ce-o fi atata timp cat cursurile mele sunt la MMU Business School – replica mea a fost ceva in genul ‘vezi ca trebuie sa fie in scrisoarea de la facultate’. Raspunsul a fost ‘nu am nicio scrisoare de la ei’.

Considerand ca era o persoana pe care nici nu o cunosteam, nu puteam sa ma gandesc decat ‘tough shit’. Daca ai fost fraier si ai aruncat-o (pentru ca 100% ai primit nu una, ci cel putin zece) nu e problema mea, nu? Nu. Aventura a inceput abia dupa ce a plecat tata si mi-am rezolvat o mare parte din problemele cu acomodarea, camera etc.

Prietenul meu imi zice ca ar trebui totusi sa ne vedem pentru ca (timp de cinci zile) nu a fost sa se inroleze la facultate pentru ca nu stia unde. Eu eram deja in stadiul de frustrare – ai email, ai telefon, stii sa vorbesti engleza ca altfel n-ai fi aici, unde-i problema? Ma enerva deja dinainte sa stiu cine e. Dar am acceptat sa ne intalnim. In 20 de minute jos. Biiiiine. In douazeci de minute eram jos si asteptam. Si astept. Si astept…si astept si nu apare in zece minute. Ii trimit un mesaj ‘mai vii?’ desi nu era in interesul meu sa ne vedem, era al lui, astept sa vad daca raspunde, nimic. Plec si ii mai trimit un mesaj in genul ‘bai tarane, dupa ce ca e problema ta, mai ai si tupeul sa nu apari. what are you playing at?’ (evident, nu asa de brutal dar mai mult spre partea de ‘tu erai ala care vroiai sa ne intalnim, ce-ai facut de n-ai aparut? Macar puneai mana pe telefon si imi ziceai ca intarzii in loc sa stau ca fraiera sa astept’)

Vai de mine, mii de scuze, s-a luat cu vorba cu colegul de apartament, mie nu imi pasa, nici telefonul n-a putut sa il tina in buzunar dupa el – pana la urma de-aia ii zice ‘telefon mobil’, ca sa il iei cu tine, nu sa il lasi in camera cand aranjezi sa te vezi cu cineva.

Azi am invatat sa comunic cu alti oameni!

Fast forward, reusim sa ne intalnim cu chiu cu vai. Ajungem la minunata cladire unde trebuia sa se inroleze de la bun inceput, imi zice ca trebuie sa intrebe unde sa se prezinte din moment ce nu are scrisoarea. Vad ca se fastaceste, nu stie unde sa se duca, eu ii zic ‘oriunde’ pentru ca efectiv nu era cine stie ce inginerie sa intrebe pe oricine din cladire unde e locul care il intereseaza. Am ajuns sa intreb eu pentru el decat sa astept cate doua trei minute sa isi faca el curaj sa intrebe ceva.

Mi se parea un pic dubios pentru ca imi spusese ca atunci cand era in Portugalia trebuia sa aiba grija de sora-sa, sa o duca si sa o aduca de la scoala, sa ii faca de mancare si sa isi calce singur hainele, sa si le spele etc. pentru ca parintii lui erau la serviciu in timpul zilei. Ma gandeam ia uite, ce bine ca stie sa faca toate astea! N-o sa aiba probleme sa se obisnuiasca cu viata pe cont propriu in ‘camin’. Pe naiba. Odata rezolvata treaba cu facultatea trebuia sa ne ocupam de internet si de abonament. Aici totul e simplifcat la maxim:

1. Ia un CD si vezi pozele de pe el
2. Scrie adresa M.A.C. pe o hartie (e explicat ca la prost)
3. Duci hartia la receptie si iti bagi datele intr-un formular ca si cum te-ai inscrie pentru un cont de MySpace
4. Afli unde trebuie sa platesti (peste drum de noi, unde drum = sase benzi.)
5. Te duci si platesti la University of Manchester (fiindca e o singura retea numita Hornet pentru studentii de la MMU si UM).

Ajungem acolo, stau vreo 2 minute pana platesc cei din fata mea. Tipul de la casierie ma intreaba de apartament, camera, card de credit sau cash, gata treaba. In spatele meu, prietenul meu portughez. Cand ii vine randul, dureaza exact trei minute pana ii spune ce apartament (Flat 75, Room 3) are ca sa il inteleaga si casierul. Vorbea de parca avea prune in gura si a trebuit sa ii scrie pe o hartie ce vroia sa zica dupa ce nu a reusit nici cuvant cu cuvant. Cei din spate erau deja un pic agasati dar in fine. Aici nimeni nu se plange, toti strangem din dinti.

Cumparaturile, mai nasoale cu un tip decat cu o nevasta.

Cateva zile, saptamani, a tot vrut sa merg cu el la cumparaturi. Mi-a zis intr-o zi ca are nevoie de ceva pentru mancare – ce e acel ceva, e ceva ce numai el stie. Imi zice ca nu stie cum ii zice dar ca o sa imi arate in magazin.

Mergem la Sainsbury’s, nimic, aici nu au (era aproape imposibil dar am zis ca o fi cautand ceva foarte rar).
Mergem la ASDA si imi zice ca trebuie sa existe dar ca nu gaseste. Dumnezeule, ce poate sa fie? Nu poate sa imi descrie in cuvinte? La ce ii foloseste? Nu. Deja ma enervasem, facuse o obsesie din obiectul asta misterios, avea neaparata nevoie de el dar nimeni decat el nu stie ce e de fapt.

Pe deasupra, eu incercam sa ‘make conversation’ pe drum dar n-a mers de nicio culoare. Era ca si cum la orice ziceam eu, el avea o replica menita sa omoare orice subiect de conversatie pe care il gaseam. ‘Ia uite meniul ala de la KFC’ zic eu, aratand catre o reclama cu un meniu super picant. ‘Iti place puiul?’ – ‘Nu pot sa suport mancarurile picante’ – ‘Dar ai vreo mancare favorita?’ – ‘Nu stiu’. Omoara conversatia mai mult daca se poate, mutileaz-o!

Originally uploaded by vivido

Mancarea

Dupa ce si-a luat o gramada de mancare, urma sa gateasca ceva. Il intreb ce face si imi zice ca isi face orez cu nu-mai-stiu-ce. In aceeasi seara ma intreaba daca nu vreau sa ies undeva sa mananc (eu mancasem deja) pentru ca n-a reusit sa gateasca orezul. Cand l-am intrebat ce-a patit orezul in chinurile facerii imi zice ca a distrus si orezul si cratita. Cum? Orezul de tip basmati vine in pungi de plastic ce trebuie fierte in 1 vreo jumatate de litru de apa. Procesul de a pune cratita pe foc si de a pune orezul si de a astepta pana fierbe nu suna foarte greu in teorie dar in practica a uitat ca daca punga (de plastic) de orez se lipeste de fundul cratitei se va face praf. Bineinteles ca s-a facut si uite asa mai dai inca £6 pentru o cratita, ramai nemancat si distrugi o portie foarte buna de orez Uncle Ben’s. S-a suparat pe mine cand l-am intrebat ce gatea pentru sora-sa de care teoretic avea grija. McDonald’s in fiecare zi? Fuck yeah!

Hainele

Urmeaza episodul ‘hainele’. For the record, eu nu mi-am calcat niciodata hainele singura inainte sa ma mut. Asta e, am fost lenesa si intotdeauna a fost altcineva care sa faca asta pentru mine, dar cum ‘necessity is the mother of invention’ si avem resursele (n.a. fier de calcat de la cei care se ocupa de cazare) in fiecare apartament, era doar o chestie de luat fier, incalzit, trecut fierul peste haine in asa fel incat sa nu le distrugi sau sa lasi gauri. Cum pana si fierul de calcat e facut pentru diferite tipuri de materiale (bumbac, haine delicate etc.), nu e greu sa apesi pe un buton si sa schimbi tipul de material pentru ce ai de calcat. Prima data cu tricoul ala pe care imi permiteam sa il distrug daca nu reuseam sa imi calc hainele, dupa aia o camasa, o bluza etc. Ce bine, mi-am zis eu. Uite ca a mers! Azi un tricou, maine hainele pentru o familie intreaga cum ar veni.

Ei bine, pentru prietenul meu problemele au survenit inca de la spalatorie. Costa £2 pentru un spalat si trebuie sa iti pui singur detergent (logic). Desi exista n tipuri de detergenti, de la detergenti universali pana la detergenti pentru haine negre (fostul Dero Black), a durat o zi intreaga pana si-a gasit un detergent. A mai durat o zi pana si-a dat seama ca mai bine lua tablete pentru ca nu poate sa dozeze detergentul la cutie. Si inca o zi pana si-a dat seama ca nu trebuie sa fie chitros si ca pentru o lira in plus si le poate usca pentru ca nu ai unde sa atarni haine la uscat aici. Ma intreaba cum sa isi calce hainele, ii zic ca nu exista o ‘reteta’ ci ca ii trebuie doar precautie si trebuie sa aiba grija sa nu tina fierul prea mult intr-un singur loc. Mi s-a parut iar ciudat pentru ca zicea ca acasa isi calca singur hainele. Aici ce nu mai merge? Fierul de calcat arata la fel si aici si in Portugalia!

Aici m-am enervat.

Dupa toate episoadele astea urmeaza cireasa de pe tort. Imi zice ca are probleme cu biroul de ‘accommodation’ pentru ca nu a platit prima rata pentru cazare. De ce n-a platit-o? Pentru ca a asteptat Student Loan ca sa poata plati. Problema se pune in felul urmator: inainte sa ajungi in Marea Britanie ti se spune sa NU depinzi de Student Loan ca modalitate de finantare. Nu este un serviciu pe care sa te poti baza ca ajunge la timp (banii ma refer) si ca trebuie sa ai o sursa alternativa de finantare. Ei bine, desi e scris in BOLD si rosu de 24p n-a inteles chestia asta si timp de o ora mi-a facut capul patrat ca nu stie ce sa faca, nu are bani si ca banii intarzie sa apara. Il intreb bai duda, tu n-ai citit ce ti-au scris oamenii astia? Isi racesc gura (degetele) de pomana cand iti spun sa ai alti bani decat Student Loan? Pai da, ca asa e, ai dreptate dar am crezut ca o sa mearga si niciodata n-a intarziat – care niciodata? L-ai mai folosit vreodata? – Nu – Si-atunci? – Pai nu mi s-a mai intamplat niciodata…

In toata situatia asta, cei de la biroul de finantare nu vorbesc cu cei de la cazare. Cum ar veni lor li se rupe daca nu ai banii pentru ca te-au anuntat din timp si se presupune ca ai bani sa platesti. Si i-am zis bai omule, tu n-ai un plan B? Nu te-ai intrebat niciodata ‘ce se intampla daca?’. Ma gandeam poate sunt eu aia obisnuita ca lucrurile sa nu functioneze sau undeva la mijloc sa se intample ceva – si chiar daca ai avut numai experiente pozitive, parca undeva tot mai sunt in dubiu daca o sa functioneze sau nu asa cum ar trebui. Mi s-a intamplat si in restaurante in care mergeam – de unde aveau toate mancarurile din meniu, o data se intampla sa nu aiba! Pot sa ma gandesc la atatea situatii.

Si i-am si zis bai, gandeste-te ca esti la mii de kilometri de casa. Daca tu n-ai grija de lucrurile astea, cine ar trebui sa aiba? De ce ai mintit cand ai zis ca gateai si faceai si dregeai? – ‘N-am mintit dar daca am zis ca gatesc si calc nu inseamna ca sunt si bun la ceea ce fac’ – ‘Daca nu esti bun deloc la asta, stii cum e…daca taceai, filosof ramaneai. Ce incerci sa imi transmiti, ca ai nevoie de ajutor? Ca nu te descurci? Ca ti-e dor de mama?’

Adio, dar raman cu tine!

Si de-atunci n-am mai vorbit. Am concluzionat ca sunt o persoana care nu se poate descurca cu personalitati dificile, in vreo luna de cand ne-am cunoscut am incercat in zadar sa-mi dau seama ce vrea exact dar l-am lasat sa se descurce cum poate, pana la urma e o metoda brutala de a invata da’ altfel nu cred ca o sa invete niciodata.

Am primit un mesaj dezgustator dupa vreo doua saptamani:

„Hey, how’re you doing! Haven’t said much for obvious reasons, I’m sorry I actually deleted your contact from MSN so I wouldn’t feel the urge to say something in the first following days, I’m sure you understand 😀 Anyway, I just wanted to say I’m ok with being friends now if you are, would be a shame not to! So if you’d like to go for a walk sometime or look at shops or whatever really feel free to poke! Adios!„

Bogdan (Naumovici) avea o vorba pentru asta, o gasiti la Noper