Jurnal din România, August 2017

Am ajuns în România pentru două săptămâni, în pauza dintre Marea Britanie și Statele Unite. Am scris ceva în engleză despre faptul că de la mijlocul lui August mă mut în SUA și mă gândeam dacă să o traduc cu totul, dar nu cred că mai e cazul. Pe scurt, după zece ani de Marea Britanie o să mă mut în San Francisco cu soțul meu. Da, și asta e o altă chestie pentru altă dată.

Lumea mă întreabă ce s-a schimbat față de cum știam eu România.

Momentan nu pot să zic decât că mi-e bine.

Îmi place căldura. Pot să fie și 38 de grade, tot e mai bine decât cele 10 din Londra. Tot e mai bine decât „iarna” din San Francisco în August, când temperaturile sunt joase și nu corespund cu „vara” pe care și-o imaginează multă lume.

Orașul s-a schimbat, dar se schimbă mereu în bine, chiar dacă încet și nu uniform. Ultima oară când am venit nu am văzut așa de multă lume cu carduri contactless. Schimbările pe care oamenii nu le percep zi de zi le observ altfel.  Se repară multe lucruri, se construiesc, se strică altele, probabil se fură în timp ce se fac toate lucrurile astea dar progresul e vizibil. Nu știu unde să mai ies cu oameni, pentru că ce știam eu ori s-a închis, ori s-a mutat, ori s-a schimbat centrul de gravitație și ce e cool.

Îmi place Bucureștiul gol. Traficul nu-mi place, și știu că August e o excepție pentru că e sezon de concedii și escapade de weekend. Sunt mult mai multe mașini, și e clar că oamenii o duc bine – sau cel puțin suficient de bine ca să stea fiecare în câte o mașină. Când trec pe jos pe lângă coloane la orele de vârf nu văd decât câte o singură persoană în fiecare mașină.  Nu cred că îi place nimănui, dar e unul din aspectele care nu s-a schimbat foarte mult. Sunt mașini parcate peste tot, parcate peste alte mașini, și prea mulți oameni care opresc în mijlocul intersecțiilor sau unde nu trebuie, lăsând doar luminile de avarie; ca și cum mașina devine invizibilă dacă oprești în mijlocul drumului și pui avariile.

Oamenii din cafenele, supermarketuri și servicii sunt mult mai politicoși. Poate am avut eu prea puține interacțiuni ca să conteze, poate e vară, soare, și lumea mai optimistă, dar nu a fost loc în care să intru și să nu dea cineva bună ziua sau chiar să mulțumească. Acum câțiva ani nu era chiar așa, și sunt sigură de asta pentru că probabil am scris și pe aici.

Orașul e mai curat, și asta se vede de câțiva ani. Lumea pare surprinsă când zic asta, dar n-am văzut atâtea locuri cu steaming piles of garbage din care iese zeamă și pe care nu le culege nimeni, sau mizeriile lăsate de hoardele de oameni de la ora de vârf în Londra, care sunt cu greu culese de măturătorii de stradă. Norocul Bucureștiului că e proporțional mai mic și nu are atâția locuitori ca Londra, evident, dar cred că o mare parte se atribuie și serviciilor de salubrizare care își fac treaba.

Prea multă lume folosește Facebook pentru polemică, sau mai bine zis prea mulți oameni chiar iau Facebook și ce e pe Facebook în serios. Scriu postări kilometrice. Stau să își scrie comentarii, și se supără dacă nu răspunzi la comentarii. Spre deosebire de toți colegii mei care nu prea mai foloseau Facebook decât pentru dat „attend” la evenimente, pus o poză sau două din când în când și articole sau clipuri interesante. Oamenii de la Facebook se pot bucura de o audiență super engaged în România 🙂

Toată lumea rezolvă totul la telefon, tot timpul. N-am vorbit la telefon în ultimele trei luni cât am vorbit în România într-o zi. Am uitat că trebuie să zic „te pup” la lume, altfel unii se supără. Dacă nu pupi, nu e bine. E ceva în neregulă? S-a întâmplat ceva? Te-am supărat?

Toată lumea pe care am întâlnit-o vorbește de coduri galbene, portocalii și roșii. Pensionarii tot se plimbă pe strada în miezul zilei, pentru că…ăă…carpe diem?

Cafeaua e scumpă, raportat la salarii. Mă gândeam că în Londra nu e OK că un cold brew e £3.50, lumea se cam revoltă că un flat white e £3 dar am ajuns aici unde e 15 lei un cold brew, și nu foarte departe. Și totuși salariile…Dar aștept să ajungă în România nebunia cu nitro brew care e acum în plină desfășurare în SUA și UK. Atunci mai vedem.

Seara e cald, și am uitat ce bine e să poți să te lungești la vorbă la o terasă fără să trebuiască să coordonezi calendarul, locul și rezervarea la restaurant cu alte persoane.

Zece observații de toamnă

Profit de un moment în care am chef să combin ceva despre muncă cu ceva personal, ceea ce n-am mai făcut de ceva vreme (de obicei e un semn bun)

#1 – Am reușit să lansez un proiect la care lucrez de când am început în Poke. UBS „Life’s Questions” e acum live, iar de la începutul lui Septembrie și până acum am văzut efectul pe care l-a avut asupra oamenilor: uneori nebănuit, alteori foarte plăcut dar per total totul merge foarte bine. Am descoperit arta creatului de infografice (infographics?) și am periat prin mai multe rapoarte economice decât aș putea să enumăr.

#2 – A trebuit să mă obișnuiesc cu ideea că în lumea UBS nu voi putea niciodată să vorbesc despre ce fac așa cum vorbesc colegii mei mai „norocoși” că proiectele lor trebuie făcute în șase săptămâni (sau ieri dacă se poate), ci că la mine totul ia un an, poate doi, poate trei, poate ține vreo cinci sau șapte ani în total. În Elveția totul e altfel.

UBS in Economist
Momentul în care vrei să te lauzi că ești in Economist dar îți dai seama că ești doar reclama, nu conținutul pe care îl vor oamenii.

#3 – O să mai vină un proiect UBS cu și despre câștigătorii premiilor Nobel pentru economie, unul de care sunt probabil mai mândră decât toată campania pe care am dezvoltat-o și menționat-o mai sus pentru că e doar „al nostru”. Am inclus mici victorii cum ar fi faptul că am reușit să îl lansăm fix în perioada în care trebuie și că am influențat aproape tot ce ține de filmare și post-producție – chiar dacă la un moment dat am avut o sâmbătă în care m-am trezit cu o bijuterie de mail scris vineri care zicea ceva gen „Duminică îl intervievăm pe X și ne trebuie niște întrebări – tu știi mai multe despre premiu și despre teorie. Ce să îl întrebăm?” Tot înainte.

#4 – Am mâncat deja mult prea mult dovleac în toate formele posibile și am senzația că sezonul abia a început, ceea ce înseamnă că e din abundență peste tot și o să mi se facă rău eventual. Mă gândesc la oamenii din Germania care nu sunt binecuvântați cu toate legumele de pe planetă în supermarket tot anul și au mascote și festivaluri ca să facă legumele de sezon cool, pentru că cel mai probabil asta o să găsești în cel mai apropiat Aldi sau Lidl.

#5 – Mi-am luat cel mai frumos pulover pe care l-am avut vreodată și nu-mi vine să cred că îmi place atât de mult încât aș scrie despre el pe blog. Acum sunt oarecum tristă pentru că pendulez între dorința de a-l purta în fiecare zi și dorința de a nu strica ceva ce-mi place și o ultimă dorință de a-mi lua alte trei identice ca să am o uniformă. Am descoperit în același timp virtutea părului scurt, până-la-umeri scurt. Acum problema e că am descoperit un om căruia îi place părul meu lung. Avem o problemă.

#6 – A început să îmi placă biroul în Marylebone după doar 10 luni, nu neapărat din cauză că e o zonă minunată în sine dar din cauză că e aproape de Regent’s Park (care e minunat) și că oamenii nu ne mai judecă drept o „agenție din Shoreditch”.

#7 – Am o mică obsesie pentru tot ce înseamnă realitate virtuală momentan și am reușit să aduc în clădire două companii (Inition, Happy Finish) care se ocupă cu niște proiecte interesante, doar-doar o să stimuleze ceva gândirea într-o clădire cu cinci agenții „integrate”. Mă interesează mai puțin gimmicks pentru tot felul de campanii, mă preocupă mai mult chestii gen Clouds Over Sidra (prezentat la Davos și dezvoltat de UN cu Chris Milk) ca un fel de unealtă pentru creat empatie sau generat awareness pentru nevoia de empatie și realitatea virtuală pentru medicină, în principiu pentru oamenii care își pot alevia durerile de orice fel, de la PTSD la anxietate sau depresie și așa mai departe.

Inition VR

#8 – Am reușit să bifez sau voi bifa niște orașe și capitale Europene în care nu m-aș fi grăbit să merg dar pe care le-am descoperit și mi-au plăcut. Am ajuns din pură întâmplare în Stockholm fix când se anunțau premiile Nobel și noi eram pe care să lansăm acel proiect UBS cu laureații de care ziceam la 3. A fost o senzație foarte plăcută să intru în muzeu să validez o grămadă de teorii și idei pe care le-am avut cu (fix) un an înainte de vizită, când începeam să lucrăm la proiect. Cred că dacă limba m-ar avantaja aș merge cu ușurință în Danemarca unde oamenii sunt prietenoși, toată lumea zâmbește și sunt un pic nebuni de felul lor.

#9 – Legat oarecum de pulover și de faptul că simt că nu am timp pentru mai nimic, am decis că e momentul să fac ce făceam pe vremea când mergeam la școală și simțeam că se apropie începutul școlii sau un semestru (și un sezon) nou: să îmi reînnoiesc garderoba la intervale regulate și să renunț la nebunia de a fi mereu cu ochii pe chestii (online). Magazinele au fost primele la care am renunțat, uitatul pe site-uri a devenit un lux, iar weekendurile sunt acum plimbări prin alte țări unde nu e atât de multă lume pe stradă. Am învins frica de a merge și de a face o gaură enormă în cont, dar cel puțin o gaură la un interval regulat e mai bună decât găurele mici la intervale necontrolate.

#10 – Undeva în timpul ăsta am reușit să fac act de prezență și la Social Media Week unde am chemat niște prieteni de la Wealth-X, partenerii noștri de research pe UBS și am povestit despre oamenii mei favoriți, cei cu mulți bani. Am venit cu prieteni și mi-am făcut și unii noi atunci când descoperit că organizatorul e acest italian minunat cu care cred că o să-mi facă plăcere să păstrez legătura.

SMW 2015

Și totuși e bine

Luna Mai e o lună de întrebări.

N-a fost așa niciodată până acum pentru că nu simt că se schimbă foarte mare lucru de la an la an doar pentru că pe 25 e ziua mea. Probabil însemna ceva când aveam câțiva ani și nu știam mai bine, dar până de curând consideram evenimentul un fel de moment arbitrar pentru marcat trecerea timpului.

Anul ăsta în schimb mi-am dat seama că vreau s-o petrec alături de niște oameni care-mi sunt dragi și pe care nu-i văd atât de mult pe cât mi-aș dori, chiar dacă stăm toți în același oraș. Se știu ei cine sunt. Câteva săptămâni am stat doar eu cu gândul „ce-ar fi dacă…” până când n-am mai putut să-l țin și am zis să fac ceva în privința asta și m-am pus pe invitat lume, făcut rezervare la un restaurant, căutat tort. De unde am evitat să iau inițiativa până acum, mă bucur că am făcut-o. Și se simte bine.

Mă întreb când s-a produs schimbarea asta (cum ar zice Marius „într-un om mai bun”) și cauza principală sunt sigură că e faptul că s-a mutat cu mine în Londra. Multă vreme am operat de una singură și mă obișnuisem să fiu singură atât de mult încât mi-a fost greu să accept că brusc în viața mea e cineva căruia îi pasă de mine și care vrea să-mi fie bine (chiar dacă mă împinge din pat). Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu ideea pentru că mereu am încercat să ofer asta, dar nu mereu mi s-a oferit înapoi și eram „copilul sălbatic” suspicios de motivele din spatele unor gesturi. Acum m-am obișnuit, m-am relaxat și se simte bine.

Un alt moment care acum îmi dau seama că a fost major a fost când a apărut Bogdana în birou. A început să lucreze în Poke anul trecut dar momentul mai precis pe care mi-l aduc aminte a fost pe 24 februarie în genul de interacțiune pe care eu sigur o s-o țin minte. Spre sfârșitul zilei mă gândeam la mama mea și la faptul că fix atunci se împlineau șapte ani de când a murit de cancer pancreatic.

Pierdută oarecum în meta gândul despre gând, a fost prima oară când am recunoscut cuiva că nu există nimic care să marcheze ocazia sau să-mi aducă aminte de ea, și e foarte probabil că dacă n-aș fi eu nimeni altcineva nu și-ar aduce aminte sau face ceva. Nu mă așteptam la un răspuns și cumva nici nu plănuiam să spun ce-mi trece prin cap dar mi-am dat seama în acel moment că am zis o chestie atât de personală încât m-am întrebat vreo câteva zile după cum de am reușit.

Sugestia primită a fost pe cât de neașteptată, pe atât de evidentă la momentul respectiv. A rămas cu mine miezul ideii: ritualurile și poveștile pe care ni le spunem în viață pentru senzația de confort și stabilitate e importantă. Eu având ceea ce Marius numește mai în glumă sau mai în serios „minte de inginer” nu pot să îmi spun povești sau să iau poveștile altora de-a gata și să cred în ele, dar ideea de a crea un fel de ritual de marcat ocazia care să fie ce vreau eu și cu care să mă simt bine a fost o chestie pe care am putut s-o adopt ușor. Și se simte bine.

Conceptul ăsta de a mă simți bine e nou pentru mine iar firul care leagă toate poveștile astea de la venirea lui Marius și până la ziua mea a fost fisa care a picat foarte târziu: timp de prea multă vreme mi-a fost greu să am încredere în oameni. Cred că pot să număr pe degete numărul ocaziilor în care am putut să mă relaxez în prezența cuiva. Faptul că acum pot să fac asta și la serviciu și acasă în același timp și nu mai sunt eu de una singură luptându-mă zilnic cu morile de vânt. E bine să poți să ai încredere în cineva. Și e atât de bine încât ce-am scris aici e probabil cel mai personal lucru de câțiva ani buni de zile!