Bucureștiul e sufocat de mașini

Un articol pe care îl aveam de mult timp în ciorne fără o concluzie, publicat ca urmare a unor discuții legate de incendiul din Cartierul francez, unde pompierii au pătruns cu greu din cauza mașinilor parcate.
Una din pozele care imi stârnește valuri de nostalgie pentru oraș e făcută pe strada pe care am crescut. N-o s-o pun aici, că nu e departe de intrarea în bloc și nu vreau să afle toată lumea exact unde e. Zic doar că datează din 2005, într-o dimineață de primăvară, când plecam la muncă și primele raze înveleau totul într-o strălucire aurie și pufoasă, de mi-era mai mare dragul. Nu știu ce mi-a venit să pozez strada; nu era ceva ocazie specială și nici strada nu e o frumusețe rar-întâlnită, dar îmi dădea o stare de bine în ziua aia. Poza nu se remarcă prin nimic altceva decât faptul că strada pustie, și de la un cap la altul se văd doar copacii proaspăt înverziți.
Azi, cam 17 ani mai târziu, strada nu mai arată de mult ca-n poză. E plină de mașini pe ambele trotuare, de la un cap la altul, aproape ca tot restul orașului. Am citit statisticile care sugerează că sunt două milioane de mașini: o mare parte ale riveranilor, plus ale celor care vin în oraș oras zi de zi. Numărul adevărat e incert, dar sunt prea multe față de cât poate să ducă orașul.
De fiecare dată când mă întorc trec prin gânduri și stări previzibile. Întâi abia aștept să vin, pentru că n-am mai fost de mult. Abia aștept să văd ce s-a mai schimbat și să mă plimb pe jos prin cartier și prin centru. Dar imediat cum pășesc afară îmi aduc aminte că e plin de mașini pe trotuare și că trebuie să fii constant vigilent pe unde calci, și ca să nu fii călcat, eventual pe verde, la trecere.
Acum câteva luni am stat în București două săptămâni și mă gândeam, hei, s-au schimbat multe lucruri în bine. Pentru câteva zile la sfârșit de august am trăit iluzia unui București frumos. M-am reîndrăgostit de arhitectura locală și am văzut multe schimbări în bine în tihna orașului pe timp de vară. Dar imediat cum a început școala au revenit cacofonia de claxoane și șuvoaiele de mașini care împânzesc bulevardele sau sufocă străduțele care ies înspre bulevarde. N-ar fi un oraș chiar așa de rău dacă n-ar fi atât de sufocat de mașini.

Mașinoza

In Polonia, unde trăiesc de un an, oamenii denumsec fenomenul samochodoza (pron. samohodoza), sau mașinoza, dacă ar fi să fac o traducere șchioapă. Mașinoza e o boală a mașinilor, numită la fel ca scolioza și alte patologii. Îmi place mai mult termenul ăsta decât englezul car brains, sau creier de mașină. Pe scurt, cei care au creier de mașină sau suferă de mașinoză își trec gândirea exclusiv prin filtrul mașinii. Pentru ei, mașina nu mai e o simplă unealtă care să-i servească, ci au devenit sluga mașinii. 
Mașinoza incipientă
Aveam o prietenă în Boston care suferea de mașinoză, ca mulți alții din SUA, unde în multe locuri nu poți să trăiești fără mașină și vorbim de altă scală geografică. Dar prietena mea nu era în mijlocul lui nicăieri, era în Boston cu 600,000 de locuitori, nu departe de Amsterdam sau Haga ca populație.
Când m-am dus s-o văd acum câțiva ani și ne luam la revedere, eu urcându-mă în taxi spre aeroport, s-a rușinată și a simțit nevoia să-și ceară scuze stângace față de mine că nu are mașină. Că vezi-doamne că n-are bani de mașină. Am rămas un pic interzisă. Cum adică, de ce-ți ceri scuze față de mine că n-ai mașină? Păi știi, că aș fi fost o gazdă mai bună, te-aș fi luat de la aeroport, dus înapoi, plimbat prin oraș, etc. I-am zis că nu trebuie să-și ceară scuze că n-are mașină, pentru că am reușit să facem toate lucrurile alea și fără ea, cu un pic de ajutor de la taxi și metrou. I-am sugerat ca mai degrabă să se întrebe de ce orașul ei îi ia banii din taxe și nu are opțiuni adecvate de transport pentru locuitori. E adevărat că o parte din Boston e pe o mlaștină și nu e lesne să sapi prea adânc, dar și două treimi din Olanda e tot mlaștină și au reușit tramvaie, autobuze și trenuri. Cum mașinoza din SUA e în stadiu avansat, nu cred că a fost mulțumită de răspuns. Eventual, și-a cumpărat mașina care îi lipsea. 
Evoluția mașinozei
Dacă stau să mă gândesc, debutul mașinozei în București a fost prin 2005-2007. Nivelul de trai post-89 a tot crescut, și primul semn pe care l-am perceput eu a faptul că aveam colegi de liceu care primeau mașini cadou de absolvire, și mai apărea câte un SUV în parcarea de la școală. 
Simptomele s-au înrăutățit treptat. Cât eram la facultate și mă întorceam la București în vacanțe, în blocul în care am copilărit s-au mutat mai multe familii de tineri profesioniști care lucrau prin multinaționale, cum era popular la vremea aia. În loc de pensionari, aproape în fiecare apartament era câte un cuplu de 20- sau 30-și-ceva de ani în care fiecare avea cel puțin o mașină de serviciu și/sau personală. În weekend mai apăreau mașinile părinților veniți în vizită pentru mese în familie, și de sărbători trăiam cu toți spiritul crăciunului auzind înjurături sau strigături de la geam că acolo e locul lor de parcare. Loc pentru care, evident, nu plătise nimeni nimic, nicăieri. Mi-era jenă de circul ăsta și nu vroiam să aduc pe nimeni străin acasă. Blocurile comuniste abia erau pregătite pentru o mașină sau trei la nivel de întreg blocul, nu trei mașini pe apartament, înmulțit cu cel puțin cinci astfel de apartamente la o singură scară.
Mașinoza acută
Mașinoza s-a acutizat. Acum un an, mâncarea pe care am comandat-o a întârziat două ore în trafic. Când bunicii mei încă mai erau în viață și am chemat ambulanța de urgență…au fost prinși în trafic, și n-au ajuns la timp ca să conteze. Când am ieșit să mă plimb recent era să fiu călcată pe verde, pe trecerea de pietoni, de oameni care păreau șocați de faptul că cineva s-a aventurat să meargă pe jos și erau prea grăbiți ca să vadă semaforul. 
Dar chiar și-așa, nu știu dacă București a ajuns la mașinoză acută. 
O scriitoare de reportaj poloneză care a stat în București câțiva ani, prin 2006-2012, scria în cartea ei despre orașul natal că bucureștenii sunt ca o mămăligă la ceaun care fierbe încet-încet și deodată explodează violent, împroșcând în toate direcțiile.
Exemplul pe care îl avea la îndemână era cazul câinilor vagabonzi pe care unii oameni îi hrăneau dar nu îi luau în casă, ci îi lăsau să formeze haite în jurul caselor și blocurilor. În 2006 a explodat mămăliga bucureșteană când un câine a mușcat și omorât un turist japonez în mijlocul orașului. Țin minte evenimentul ca și cum ar fi fost ieri. Câinii mă terorizau și pe mine de fiecare dată când mergeam sau mă întorceam de la școală, dar nimeni nu făcea mai nimic. Decesul nefericit al japonezului a fost punctul de maximă rușine care a dus la schimbări (nu fără crizele lor de isterie). Dacă ne deranjau sau omorau doar pe noi în oraș, cum se întâmpla uneori să mai moară câte un pensionar, atunci nu era așa o problemă. Eram între noi, cum ar veni. 
Poate mașinoza acută e când ajungem ca la Londra, unde o fată de 14 ani cu probleme respiratorii a murit în 2021, și cauza oficială a decesului a fost poluarea aerului. N-am cuvinte să exprim cât m-a deprimat știrea asta. Îmi dă o stare de claustrofobie și disconfort. Cum să-ți moară copilul pentru că aerul din oraș e irespirabil, preponderent din cauza noxelor de la mașini? Și noi restul, de ce ne suntem OK cu mai puțini ani de viață (și nu numai)?
Când mă plimbam pe Calea Victoriei transformată în stradă pietonală în weekend-urile de vară, mă uitam la ce frumos e totul în jur: oameni cu copii, biciclete, trotinete, liniște, un mic iarmaroc în curtea unei vile, coadă la înghețată mai departe, vervă pe străzi. Eu una mă gândeam, nu-i așa că-i plăcut? De ce nu facem asta și restul anului? Nu știu ce gândeau oamenii din jurul meu însă. Dar nu cred că ideea e suficient de puternică încât să extindem ideea asta de străzi pietonale înspre restul anului, la scară mai mică sau mai mare. Dacă nu ne obișnuim cu binele, rămâne doar o întrebare.
Când explodează mămăliga? Că deja a murit destulă lume în trafic, dar mi se pare că tot mocnește la foc încet.

Mai departe

Când încep să mă plâng că sunt cam multe mașini, lumea tinde să creadă că am ceva cu mașinile, că vreau ca toate să dispară, că vreau să ne întoarcem în evul mediu, că vreau să mă laud că am bicicletă, sau că vreau să fie toată lumea ca mine. Sau se iau de mine că nu am soluții pentru mașinile deja-existente.
Din contră: nu vreau să mă laud, n-am nimic de vândut, nici măcar nu mai merg cu bicicleta zilnic de când nu mai locuiesc în Amsterdam, nu vreau să impun stilul meu de viață asupra nimănui, nu vreau nici evul mediu, și n-am nimic cu oamenii care chiar au nevoie de mașini. Nu am nici soluții la cele existente, și nu e treaba cetățenilor de rând să gândească la stimulente și pedepse în locul oamenilor cărora le plătim taxe și impozite, care ar trebui să facă asta la nivel de oraș.
Dorin zice că sunt o eroare statistică și m-a tras de mânecă că așteaptă un articol despre cât de mișto e să renunți la mașină. Nu știu cum e să renunț, că nu m-am apucat niciodată. Dar o să relatez un punct de vedere pentru cine se simte în minoritate. Toată viața mea la oraș a fost posibilă fără o mașină și calitatea vieții mele n-a suferit în mod tragic. Am 33 de ani, am locuit în cinci țări și opt orașe pe două continente și nu am avut niciodată permis de conducere.
Când eram mică, mergeam zilnic pe jos sau cu autobuzul peste tot: școală, ieșit cu colegi, prieteni, muncă, bazin, și alte locuri din oraș. Mașina era o unealtă pe care familia o ținea deoparte pentru ieșit din oraș, mers la rude, cumpărături mari și grele, și evenimente sau ocazii speciale. Dacă ar fi existat atunci servicii de car-sharing, probabil le-ar fi folosit, pentru că toate călătoriile astea nu justificau un bolid în plus în fața blocului. Motivația era simplă: alternativele de transport erau suficient de bune. 
Când am devenit adult, am continuat să merg pe jos, cu autobuzul, tramvaiul sau trenul și tot așa. N-am făcut asta pentru că n-am avut bani, ci efectiv de lene: mi-era mai ușor să iau autobuzul sau metroul. Am ascultat podcast-uri, vorbit cu familie, prieteni sau citit cărți în timpul ăsta, fără să mă gândesc că pierd sau sacrific ceva esențial, câteva secunde în plus de doomscroll la semafor. Am reușit să-mi fac cumpărături și să mă aprovizionez fără un portbagaj. Nu am fixație pe un magazin anume, ci sunt oportunistă. Iau ce-mi place de oriunde apuc și nu e coadă. Dacă nu cumpăr din magazin, sigur trimite supermarket-ul acasă dacă faci comandă. Sursa contează mai puțin decât conveniența, și nu e ca și cum e un câștig dacă merg la cumpărături în partea cealaltă a orașului. Nu pot să-mi închipui ce altă explicație ar exista pentru călătorii cu mașina la alt supermarket decât cel mai apropiat pentru majoritatea consumabilelor de zi-de-zi. Insist pe cumpărături pentru că am primit întrebări adevărate, gen cum să îmi car baxul de șase sticle cu apă pe bicicletă? La care nu pot decât să răspund: ați auzit de sisteme de filtrat apa? Se vând ieftin, și se instalează și sub chiuvetă, chiar și în apartamente cu chirie.
La asta se rezumă experiența și motivul pentru care continui să nu am mașină la oraș: alternativele sunt suficient de punctuale, suficient de accesibile cu un pic de mers pe jos, și suficient de curate majoritatea timpului. Nu țin să exceleze, ci doar să fie decent. Ultima tură în București, chiar și după ce a început școala, metroul și autobuzul au fost suficient de bune pentru majoritatea ocaziilor. 
Din nou: nu zic nu mașinilor, ci vreau să văd mai puține mașini cu o singură persoană, la orice oră în trafic, și mai multă imaginație investită în îmbunătățit alternativele la mașini. Dacă ar fi să am o dorință, ar fi să avem o țară în care alternativele de transport în comun sunt suficient de bune încât și oamenii înstăriți merg cu ele, nu cu mașina. 

3 răspunsuri la “Bucureștiul e sufocat de mașini”

  1. Tu esti bucuresteanca. Ca si mine. Noi am fost obisnuiti cu transportul in comun.

    Dar cei veniti din alte localitati nu aveau/ nu au avut niciodata la dispozitie asa ceva( dezvoltat). Ca aveau o rata la o ora/doua.

    Deci tinerii, de care vorbesti, cand s-au mutat in Bucuresti, au venit cu masini( pe langa proasta crestere de care dau dovada) Ei asa stiu sa se deplaseze ( si aici in oras si inapoi in locurile de bastina).
    Iar raportul dintre bucuresteni adevarati si noii sositi, s-a inversat
    (cum e si-n Cluj).

    Acum, in afara de batrani, e mai greu sa gasesti unul cu bunici, parinti nascuti aici.

  2. „Dar chiar și-așa, nu știu dacă București a ajuns la mașinoză acută. ” – A ajuns, dar se vede mai clar si mai trist daca esti sofer, mai ales daca nu esti unul extrem de mandru ca e la volan, ci doar fortat de imprejurari sa fie. Eu unul ma definesc ca un „pieton la volan” si din perspectiva asta vad doar nervi si furie, mai ales de la posesorii unor masini pentru care vor mai plati rate zece ani.

    Problema cu alternativele despre care vorbesti e ca sunt in ultimul hal, iar degradarea lor continua va acutiza problema. Ca om care a mers 14 ani prin Bucuresti cu Ratb-uri, tramvaie si metrouri, iti spun ca acum de-abia ma mai pot apropia de unele dintre ele si asta fara sa am super pretentii sau fite (apropo, treaba cu transportul comun in alte orase e o gluma – Cluj, Brasov, Timisoara si chiar orase mai mici precum Valcea sau Sibiu au avut mereu transport in comun mai bun, dar la preturi mai mari, nesubventionat). Teoria transportului in comun trebuie testa acum, la inceputul anului scolar si in perioadele de maxima aglomeratie, nu intr-o duminica placuta de vara, cand si Bucurestiul pare un oras normal.

    Cumva, cred ca trebuie lucrat la mai multe capete: infrastructura (centuri), transport in comun si legislatie care sa impiedice intrarea masinilor in anumite zone. Aditional, as zice ca ar trebui construite niste piste de biciclete, dar n-as prioritiza asta, asa cum tot insista unii, mai ales ca e o variabila dependenta de infrastructura existenta.

    Pana la urma, orasul e pentru pietoni, iar acum in Bucuresti ai mult mai multe sanse sa te loveasca o trotineta care circula ilegal pe trotuar sau un biciclist Glovo grabit, decat o masina.

    P.S: Mereu cand ma intorc din alta oras (recent din Viena, cu putin inainte din Barcelona), ma loveste exact incrancenarea asta a omului de rand. Viena, de exemplu, mi s-a parut extrem de aglomerat in unele zone, dar cumva nu aveam constant senzatia ca oamenii din jur vor sa ma pocneasca. Si da, aici transportul in comun si infrastructura solida joaca un rol major in relatia cu orasul.

  3. @Mad, se pare ca ai luat Bucurestii pe persoana fizica, mai rar atata lipsa de respect si rautate. Multi dintre cei care vin in Bucurestii vostri vin din alte ORASE, care, soc si groaza, nu au doar o rata care vine la 1-2 ore. Iar la faza de bun simt, atata ura cat aveti voi, bucurestenii, fata de cei care indraznesc sa isi caute un viitor la voi in pretiosul vostru oras, mai rar.

    Ma felicit inca o data ca, in loc sa venim in Bucuresti (chestie ce ar fi trebuit facuta, pentru ca fiica mea sa isi poata urma calea in sport), am ales sa emigram. Aici macar nu se stramba nimeni la mine, ca, vezi doamne, nu-s venita pe Mayflower.

    Bun, acum ca m-am racorit ..

    Problema cu Bucuresti, Timisoara, Cluj etc, este ca mijloacele de transport in comun nu sunt suficient de bune, incat sa le alegi in detrimentul masinii. Nu zicem de vreme, ca nu doar in Romania ploua sau ninge, dar, daca nu intarzie cu nesimtire, sunt pline de tigani.

    Am folosit in disperare sistemul de transport in comun din NYC, ca am locuit 4 ani in oras. Dar, imediat dupa pandemie, cand rata criminalitatii a scapat de sub control, am refuzat sa mai intru in metrou. Prefer sa conduc o ora si ceva pana la NY, sa platesc 40 de dolari pe zi parcare (cand ii aratam prietenei mele orasul), decat sa risc chestii nasoale.

    Si sistemul lor este unul pe care se bazeaza vreo 2 milioane de oameni in fiecare zi. Dar, cand ceva nu mai e OK, revenim la masina.

    Transportul in comun sa fie impecabil si oamenii vor incepe sa mai renunte la masina.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *