Ai cinci minute? Experiența concedierii în IT și nu numai

Dorin a scris recent pe subiectul ăsta, și m-a inspirat să zic și eu ceva despre concedierile prin care am trecut.

Scriu asta pentru că din ce aud în jurul meu de la cunoscuți, necunoscuți și din familie, lumea e din ce în ce mai incertă despre piața de muncă. Ca cineva care a început să lucreze fix după căderea din 2007-2008, văd unele ecouri ale fricilor de atunci. Spre deosebire de acum 14-15 ani, social media s-a răspândit mult mai mult, dar mi-e destul de rar să văd lume care să admită că a trecut printr-o concediere, sau că trece printr-o perioadă nefericită. Doar o precizare: nu scriu asta ca să ofer sfaturi sau lecții altora care trec prin concedieri, așa că nu am idei de pus în practică.

Revenind: zic ‘concedieri’ pentru că am fost concediată de două ori de-a lungul anilor. Pe prima nu am simțit-o mai deloc, dar a doua m-a afectat mai mult, fiind acompaniată de alte schimbări majore din viață.

Prima concediere…din prima slujbă

Prima concediere a fost când lucram în prima mea slujbă după facultate în Marea Britanie.

Mă angajasem pentru că mi-am cunoscut șeful și o parte din echipă la un eveniment de industrie de prin oraș, și pentru că ne-a plăcut să discutăm despre una, alta după ce s-a terminat. Manchester e un oraș mic, oamenii sunt mai prietenoși și deschiși față de Londra, și relațiile personale contau destul de mult. Ca paranteză, cu unul din colegii de atunci am păstrat legătura și ne-am mai intersectat atât la Londra, cât și in San Francisco, unde el încă mai lucrează.

Am început-o în 2010, am avut aproape doi ani în care am învățat, socializat cu lume și făcut proiecte interesante împreună. Dar după vreo doi ani, prin 2012, lucrurile au început să se schimbe în conducerea companiei. Relația șefului meu cu conducerea s-a schimbat, nu neapărat în bine, o colegă cu care îmi plăcea să lucrez s-a angajat în altă parte, pe mine m-au mutat în alt departament, și au dispărut niște clienți. Ca atare, s-a luat decizia să se reducă din personal și eu cu încă o mână de oameni am fost dați afară.

Părțile bune

Din prima concediere n-am simțit mai nimic negativ. Au fost onești și profesioniști în demers datorită unei persoane pricepute la “HR” cum îi zicea pe vremuri. Nu am simțit că mă dau afară pentru ceva ce am făcut sau n-am făcut. Nu se punea vorba să primești compensație la vremea aia, în contextul legal de acolo, și nici nu mă interesa să le cer. Mi-am pus de gând să plec din Manchester, pentru că mi-am dat seama că e un oraș prea mic ca să cresc rapid.

M-am simțit liberă și fericită. Pornisem la drum cu zero bani ca absolvent, dar în cei doi ani am reușit să mă mut într-un apartament mult mai decent și aproape de birou și să pun deoparte suficient cât să nu mă streseze vestea unor  luni fără venit. Nu am primit ajutor financiar de la părinți, dar nici nu aveam o amprentă financiară foarte mare. Împărțeam un apartament cu un alt român, student la doctorat, și chiria nu era la fel de mare ca în Londra. Singurul meu lux era un abonament la o sală. Când nu citeam cărți second hand luate de pe net mergeam aproape zilnic. Mă simțeam chiar bine!

Îmi venise ideea să aplic la un master, mai mult ca un plan B sau C, în caz că piața era dată peste cap prea mult și nu apărea chiar nimic. Doar că fix când să aplic am primit o ofertă de muncă, ceea ce era mult mai preferabil decât să revin la viața de student.

Am văzut concedierea ca o oportunitate să mă duc la Londra. Nu avea rost să îmi urmez șeful sau colegii în alte agenții, cum era obiceiul într-un oraș mic. Lucrurile nu mai erau la fel după ce s-a spart gașca. Așa că după „evenimentul” din Februarie am început să intervievez serios în Londra. Mi-a luat cam jumătate de an să îmi găsesc ceva de lucru în Londra și să mă mut acolo, ceea ce nu mi s-a părut prea rău.

Părțile mixte

Unde mie mi s-a părut o perioadă bună, pentru bunica mea (față de care eram foarte apropiată) era sfârșitul lumii că nu aveam slujbă. Nu trecea săptămână să nu ma întrebe dacă mi-am găsit ceva. Sfaturile pe care le primeam de la colegi de breaslă au fost mereu pe dos față de ce credea ea despre muncă. Ei ziceau: bucură-te de timpul liber dintre job-uri, indiferent ce-ar fi. Dar în viziunea ei și a unor angajatori chiar si de azi din alte industrii, era și încă e un fel de crimă să ai perioade lungi neproductive între episoade de muncă. Pentru ea se traducea, probabil, în și mai puțini ani de pensie. Perspectiva mea era alta, anume că am început să lucrez la 16 ani și văd că vârsta de pensionare tot crește, nu scade.

Plus, de fiecare data când vorbeam ținea sa-mi spună de nu-știu-cine din vecinii de la bloc despre care a auzit ca e la Londra, pe un salariu de nu-știu-cât. Îmi părea rău de fiecare dată când trebuia să fac asta, dar încercam să termin conversațiile rapid când luau turnura asta nefericită, pentru că nu m-a interesat niciodată să mă compar cu vecinii de la bloc sau alți necunoscuți fără nicio legătură cu viața mea.

Ca să mă mut, am făcut naveta aproape săptămânal între Londra și Manchester cu trenul, pe banii mei, cu bilet redus pentru studenți în afara orelor de vârf. Toată lumea punea întâlnirile la nouă sau zece dimineața și nu vroiau să negocieze ora deloc (un power play), așa că plecam pe la cinci-șase dimineața ca să ajung în gară la Londra la ora opt și de acolo să iau metroul către diverse agenții în alte părți ale orașului. În total, doar trenul îmi lua patru ore din zi, dar consideram procesul era necesar pentru schimbare. Era mult mai scump și riscant să mă mut în Londra și să renunț la chiria relativ ieftină pe care o aveam.

Cu excepția oamenilor care m-au angajat, nimeni n-a oferit să-mi plătească biletul de tren pentru interviu (!), și nici nu se punea vorba să ceri. Agențiile erau încă în vremurile în care nu plăteau pentru ucenicie și se așteptau la muncă pe gratis, cu atât mai puțin aveau de gând să plătească orice cost asociat cu interviuri. Ce diferență față de ziua de azi, unde angajații au mult mai mult curaj să refuze slujbe care îi plătesc puțin și îi fac să călătorească în cartiere departe de cele în care locuiesc!

Am destule interviuri eșuate, pentru că habar n-aveam cum e diferită viața la Londra. Am făcut greșeli și n-am judecat bine situațiile. Țin minte că o dată m-am îmbrăcat super formal pentru un interviu la o firmă de cercetare unde cei care mă intervievau au venit în blugi, ceea ce nu se potrivea deloc cu zona prestigioasa a orașului în care se aflau, sau ce citisem despre ei pe site.

Am avut și interviuri în companii pe care le admiram de departe, care m-au făcut să nu le mai admir așa de mult. Am descoperit rapid că agențiile care făceau genul de muncă grea si prestigioasă, premiată pe la festivaluri, erau putrede la mijloc. Întrebarea era mai degrabă, cu ce fel de putreziciune ești ok? Femei și prietene în care aveam deplină încredere profesional mă avertizau la modul foarte serios despre oamenii pe care să-i evit: directorul arogant și misogin, directorul cu probleme de abuz de substanțe la petrecerea de crăciun, directorul de creație cam adulter care se dă la angajate tinere. De departe, locurile astea păreau interesante. De aproape, mai puțin.

Per total: prima concediere a fost mai tristă pentru bunica mea decât pentru mine.

A doua concediere care a lovit din plin

A doua concediere a avut loc mult mai târziu, când lucram în San Francisco. A avut un iz similar cu prima, de multă lume concediată în același timp, și anume două treimi din companie. Lucrurile nu mergeau bine de ceva vreme, și e mai bine să tai o dată decât să lălăi decizia dacă vrei ca restul să supraviețuiască. Teoretic ar fi trebuit să nu mă afecteze prea tare, dar a fost cireașa de pe tort a unor ani care deveneau din ce în ce mai nefericiți în San Francisco. Mie îmi displăcea din ce în ce mai mult peisajul la muncă și în industrie, și viețile noastre au divagat prea mult față de cum erau înainte să ne mutăm în altă țară.

Ca paranteză, m-au dat afară pe mine și au păstrat doi colegi din India. Vizele lor erau mult mai restrictive față de statutul meu de Legal Permanent Resident care-mi permitea să stau cât vreau, și au ales asta ca să nu-i forțeze să-și găsească de muncă în decurs de 30 de zile, cât era termenul pe care îl aveau înainte să trebuiască să plece din țară. M-am bucurat, sincer, pentru ei, dar evident că după felul în care au fost executate concedierile nici ei n-au mai stat prea mult.

Părțile bune

Dată fiind presiunea care se acumulase, am simțit o ușurare masivă în momentele imediat după. Mi s-a luat o povară de pe umeri și nu mai trebuia să-mi pese de proiectele prin care încercam să aducem compania pe linia de plutire.

Am primit încă două luni de salariu. Concedierele au fost considerate reduction in force și legal trebuie plătit în California și nu ne-au tăiat asigurarea medicală decât la sfârșitul lunii în curs, spre deosebire de imediat cum am văzut mai recent la unele companii.

Concedierea m-a făcut mult mai realistă despre motivațiile unor oameni. Nu vorbesc aici despre poveștile despre misiune și viziune când de fapt tot ce e în spate e un fond de investiții sau o firmă cu capital de risc pe care trebuie să-i satisfaci. Mă refer mai mult la faptul că europenii văd relațiile profesionale ca o activitate în care poți să apuci să cunoști oameni, ce-i interesează și motivează, să auzi despre familii și hobby-uri, etc. În San Francisco am descoperit că primează aspectul utilitar al relațiilor: oamenii sunt interesați unii de alții în funcție de ce favoruri pot să-și facă reciproc, și fac așteptările astea clare de la bun început. Sintagma time is money nu e potrivită. De fapt, everything is money. Și pe lângă bani și putere se strâng foarte mulți oameni dereglați într-un fel sau altul. Avem bani și în Europa, dar mai avem și alte lucruri pe lângă. Prefer lumea asta.

Șutul în fund a fost un pas înainte. Cu o zi înainte să ne concedieze, eu și colega mea cea mai apropiată puneam țara la cale și ne ziceam că totul devine prea mult: prea intens, prea stresant. Vroiam ca universul să ne dea un semn. Și ne-a dat, a doua zi, din plin. Acum văd paralela cu prima concediere: am văzut-o ca o oportunitate propice ca să mă mut înapoi în Europa, și nu să trec prin același ciclu la doar câțiva ani după. Pasul înainte a fost faptul că după ce s-au calmat apele, am început să am altă relație cu mine însămi după evenimente, mult mai sigură pe mine și mult mai puțin dependentă de ce credeau șefi, colegi, sau alți oameni din domeniu.

Părțile mixte

Nu am avut preaviz. Modul iute în care se fac concedierile în SUA (și mai ales în California, care e un stat unde se practică at-will employment) mi se pare inuman. Șeful meu mi-a scris în Slack să mă întrebe dacă „am cinci minute” să facem teleconferința prin care a anunțat că mă concediază. Imediat după ce am vorbit, mi-au făcut laptop-ul cărămidă de la distanță și a trebuit să-l predau fizic, la birou, în decurs de 24 de ore. Așa am aflat că au angajat și un agent de pază în birou doar pentru ocazia asta specială, în caz că cineva care-și preda laptopul avea de gând să devină violent. Partea asta recunosc că mi s-a părut cea mai ciudată. Ieri ne hlizeam în întâlniri, dar azi poate ne luăm la pumni. Plauzibil, date fiind circumstanțele, dar bizar.

Experiența a fost un mix de real cu ireal. Ne-au lăsat să păstrăm niște bilete de avion ca să mergem în străinătate. Aveam plănuit un team building la care ar fi trebuit să mergem cu toții în doar câteva zile după concediere. Unul din programatorii din echipa mea era chiar în avion către destinație, și a aflat că a fost concediat fix când a aterizat. Singura condiție a fost să nu apărem în același hotel unde erau cazați restul oamenilor care n-au fost concediați, ca să nu le stricăm petrecerea. Dat fiind că deja luasem decizia să divorțez și lucrurile acasă nu erau chiar roz, am plecat de una singură. Nu prea pot să-i spun „concediu” pentru că nu a fost relaxant, ci mai degrabă ireal. Eram la capătul celălalt al lumii fără slujbă, curând fără soț și fără casă, și după ce m-am întors am avut destule zile negre în care negrul părea atât de mare încât nu știam de unde să-l cuprind și ce pas pot să fac înainte.

Am aflat foarte târziu că experiența de dinainte de concediere nu era normală, dar nici nu era o excepție. Multă vreme am crezut că modul în care opera compania era normal, dar am avut noroc cu foști colegi și alți prieteni care m-au ajutat să înțeleg că nu era deloc. Era greu de conceptualizat perspectiva asta din ochiul furtunii pentru că în San Francisco erau mereu alți oameni în poziții similare care o duceau și mai rău, unii denumiți în mod derogatoriu sclavi salariați sau wage slaves: au nevoie de bani și nu pot să plece din companii cu practici abuzive. Auzeam mereu povești din alte companii care mă oripilau mai mult ca ce auzisem în Londra, de la spionaj industrial (pe bune) până la abuzuri sexuale. Situația mea nu părea așa de rea comparativ, dar asta nu era o scuză. Abia după 2-3 ani am putut să închei mental capitolul cu paragraful ăsta pe care o să-l închei aici.

După concedierea asta, mă gândeam ironic la vremurile în care bunica mea se îngrijora că nu mi-am găsit imediat de muncă. Am scris despre ce s-a întâmplat după ea, anume faptul că atunci am luat decizia să mă reprofilez ca programator, aventură care mi-a luat aproape un an. Pot să spun că nu m-a întrebat nimeni cu ce m-am ocupat timp de un an de zile în afară de învățat să programez, și dacă m-ar întreba, probabil nu e genul de companie în care aș vrea să lucrez.

Am ajuns la zi cu povestea, și acum mă gândesc că probabil ar mai fi câteva amintiri, dar pentru restul poate trebuie să mai treacă niște ani înainte să le public. Nu doresc nimănui să treacă prin concedieri fără un grup de suport (care să nu te compare cu alți oameni care au succes sau salarii mai mari ca tine), dar am ajuns să apreciez că e o lecție de viață care te îndeamnă să reevaluezi ce e de fapt important, să descoperi unde se află sursa respectului pentru sine, și cum să-ți faci un plan ca să fii chibzuit când vremurile sunt bune ca să pui un pic deoparte pentru zile nefaste.

Mă îndoiesc că asta o să fie ultima concediere, dar până atunci mai vedem. La următoarea poate mă mut în munți și încep să cresc găini și să colectez apă de ploaie 🙂