Promoție pe timp de pandemie

Acum câteva săptămâni, am fost promovată la slujba pe care am început-o în mijlocul pandemiei. Sunt departe de mitul inginerului 10x, dar sunt evident foarte mulțumită de situație, mai ales că e un domeniu nou pentru mine, și jumătate din timp habar n-am ce fac.

De fiecare dată când mi se întâmplă ceva de genul ăsta, mă gândesc că hei, poate pot să scriu despre asta! După care îmi aduc aminte că am blog, încep să scriu, dar nu termin pentru că pe la jumătate încep să mă întreb ce cred, de fapt. Dar zilele astea când meditam la cum am ajuns în situația asta dat fiind că acum un an pe vremea asta abia știam ce înseamnă git rebase, am încropit trei realizări din ultima vreme, cu ajutorul conversațiilor din familie, mai ales cu fratele și sora mea.

Caută un mediu în care să poți să te dezvolți

Pe vremuri când eram tânără, în prima slujbă mi s-a părut important să-mi placă colegii cu care lucrez. N-avusesem parte de colaborări foarte interesante în facultate, și căutam oameni cel puțin la fel de pasionați ca și mine. Așa am descoperit că dacă ai colegi drăguți, chiar și viața într-o companie care se scufundă nu se simte așa de haotică.

De atunci am avut norocul să lucrez și în companii mici unde trebuia să fac de toate pentru toată lumea, cât și în companii cu munți de beneficii, mobilă scumpă, surle și trâmbițe. Toate păreau interesante și noi la vremea lor, dar din asta nu contează. Tot ce a contat, retrospectiv, a fost să învăț: întâi să-mi clarific mie însămi ce vreau să învăț, după care să caut oamenii și mediul în care să pot să fac asta.

Așa că zilele astea, cât încă lucrez pentru altcineva, pun accentul mult mai mult pe un mediu calm: sunt într-o companie bine gestionată unde avem autonomie, transparență, și responsabilității bine înțelese de toată lumea, mai ales de fondator. Oamenii sunt onești în privința compromisurilor pe care le fac zi de zi, caută idei și sugestii constant, dar cel mai mult îmi place că le pasă de mine ca persoană, nu ca resursă sau element într-un proces de feedback de 360 de grade (câh). Poate că pare plictisitor, că nu sunt la reprezentanța locală a unui gigant corporatist pe un Salariu Imens, dar calmul și absența colegilor delăsători sau pedepselor impersonale compensează mai mult decât e necesar.

Natura relației pe care o am cu oamenii de la muncă a evoluat considerabil. Da, vârsta contribuie, dar contează și faptul că olandezii cu care lucrez practică ceva în care cred și eu: self-management, sau autogestionare. Dezvoltarea personală decurge altfel dacă stimulentele sunt adecvate și angajezi oameni inteligenți și maturi. Știu ce vreau și trebuie să fac, dar aleg singură proiectele la care vreau să lucrez, și nu vine nimeni să îmi spună cum sau în ce ordine. E o gură de aer proaspăt față de companii în care diverși oameni nu erau dispuși să se întâlnească sau vorbească cu mine pentru că nu eram la nivelul potrivit în ierarhie. Pot să-mi fac treaba fără să vină cineva peste mine să-mi spună că dacă echipa mea nu ia proiectul X, mă pârăște, ca la grădiniță.  Nu e pentru toată lumea, dar cred că e o rută prea puțin explorată.

Străduiește-te să fii consecvent(ă), dar nu rigid

Când am scris că jumătate din timp habar n-am ce fac, chiar asta înseamnă. De multe ori iau sarcini peste nivelul meu de cunoștințe, și încep fiecare problemă cu o vagă idee despre ce ar putea să funcționeze sau ce ar trebui să fac. Mă forțează să abordez fiecare sarcină metodologic, și să gestionez constant fluxul de frustrări care apar inevitabil în programare. Ca urmare, consecvența e o lecție și practică importantă, mai ales dacă ești genul care uită să se hidrateze, uită să mănânce (sau își mănâncă problemele sub formă zaharat-procesată), uită să se plimbe, să facă sport sau să-și vadă de hobby-uri, sau uită chiar să doarmă dacă apare o problemă care te angrenează.

Consecvența implică multe lucruri care ar putea fi o postare în sine, dar cel mai important e  să fac câte puțin zi de zi, nu tot deodată, și să reflectez în mod regulat asupra evenimentelor. Efectele pozitive sunt destul de clare atunci când spui că vei face ceva și chiar o faci. Reflectatul asupra lucrurilor există și pentru că există și un aspect insidios al consecvenței rigide: lași usa deschisă  ca alții să profite de automatismele din care nu mai ieși sau nu poți fi convins, sau o iei singur la vale prin decizii din ce în ce mai proaste, divorțate de realitate.

Pentru mine, partea de rezolvare a problemelor e un proces constant de reeducare. După peste zece ani într-o altă paradigmă profesională care valorează relațiile interpersonale, țara ingineriei și programatului valorează mult mai mult rezolvarea problemelor corect și la timp: codul ori funcționează, ori nu. Experiențele din liceu nu m-au pregătit prea mult în sensul ăsta, ci au fost pline de spaimă și teroare, din care nu-mi aduc aminte nimic util. Mi-a luat mulți ani până să mă bucur de lucrurile făcute cu pași mărunți, de plăcere, nu de frică sau pe baza aștepărilor nerealsiste. Încă învăț. Danezii au o vorbă, tradusă literal de mine ca „onestitatea în lucrurile mici nu este un lucru mic” (“Ærlighed i små ting er ikke nogen lille ting”). Cam așa și cu consecvența.

Lasă ego-ul deoparte

Cândva într-o oră de psihologie în liceu am învățat despre ego, după care toată lumea a uitat și nu s-a mai vorbit deloc despre felul în care biologia, chimia și fizica contribuie la funcționarea creierului și modul în care operăm zi de zi, de multe ori inconștient. Păcat, pentru că ego-ul perfid se strecoară peste tot, mai ales în domenii despre care mulți oameni cred că există un adevăr obiectiv care învinge tot. Ha ha. Cu cât sunt mai mari sau valorate recompensele externe, cu atât e mai mare concurența, și cu atât sunt mai mari ego-urile și ciocnirile, plus jignirile și sabotajul. Se aplică de la orice ciclu de promoție într-o companie oarecare, până la ciocnirile mari, ca de exemplu dintre cercetători faimoși din domeniul inteligenței artificiale finanțați de corporații ca Google, Microsoft, și alții.

Problema e că în majoritatea activităților de zi cu zi, un ego supradimensionat e o povară. O mare schimbare pe care o observ față de acum zece ani e faptul că identitatea și problemele de identitate sunt în prim plan online. Anecdotic, văd din ce în ce mai mulți oameni care cred că cineva are ceva cu ei sau o să le strice imaginea dacă întâmpină disconfort, conflict, sau păreri contradictorii.

Ca paranteză, ,-am întrebat multă vreme dacă, când, și cum să menajez sentimentele celor cu care lucrez și interacționez. Dar am încercat, și s-a tradust într-o formă de neputință învățată. Plus, am și lucrat  cu un șef care prioritiza armonia și protejat oameni cu ego-uri fragile: politețuri false, de fațadă, vorbit pe marginea subiectului. Nimeni nu avea probleme de raportat. Până când problemele au devenit atât de mari încât s-a restructurat toată compania și zeci de oameni și-au pierdut slujbele. A fost o pierdere de timp, încredere, și bani pe toate planurile.

Revenind la programatul de zi de zi, subscriu la ideea de „programare fără ego”. Am aflat că vine dintr-o carte din 1971 numită The Psychology of Computer Programming de Jerry Weinberg. Restul cărții nu mă privește atât de mult, dar conceptul e simplu: nu îți crea o identitate din liniile de cod pe care le scrii, indiferent cât de inteligente sunt sau cât de inteligente te fac să te simți atunci când le scrii.

Jeff Atwood a citat lista completă și primele trei merită repetate:

•  Acceptă că o să greșești. Din fericire, cu excepția câtorva dintre noi, greșelile sunt rareori fatale altor oameni care folosesc soft scris de noi. Prea mulți oameni au senzația că sunt slabi dacă greșesc, sau au ceva idei și așteptări fixe pe care le poartă ca niște poveri pe umeri, când de fapt e fix invers: dai dovadă de înțelepciune și maturitate dacă arăți că nu le știi pe toate, și știi cum să înveți din greșeli.
• Nu te identifica cu liniile de cod pe care le scrii. Cei care se identifică prea mult cu munca lor percep orice greșeală ca o jignire la adresa lor. Am lucrat cu o persoană căreia îi creștea anxietatea înainte de sesiunile în care echipa trebuia să îi evalueze munca. Dacă primea orice sugestie că nu a făcut perfect, brusc se îmbolnăvea a doua zi și trebuia să lipsească. E neplăcut pentru toată lumea. E mai simplu să nu iei nimic ca fiind personal. Dacă cineva te atacă ad hominem pentru ceva, e ceva mult mai în neregulă cu mediul în care lucrezi și ce tolerează.
• Indiferent cât de mult „karate” știi, mereu o să fie cineva care știe mai mult. Poți să și înveți mișcări noi, și e mai bine să ceri să înveți o mișcare nouă decât să-ți fie frică de cei care știu mai mult. Contribuțiile celorlalți trebuie căutate, nu evitate.
  

Cred că îmi place pentru că subscriu la ideea de lipsă de atașament față de lucruri temporare în general. Nu sunt una cu ideile mele, nu sunt nici una munca mea, identitatea mea ca programator sau obiectele pe care le-am acumulat. O să mai tot fie din fiecare. Am trecut dintr-un oraș în altul, dintr-o țară într-alta, și dintr-o carieră într-alta pentru că e interesant și stimulant intelectual. Și cred că peste câțiva ani o să-mi pară bine că am făcut O Grămadă De Chestii Interesante, nu doar că mi-am pus un acoperiș deasupra capului sau am avut un iPhone 12 și nu 11.