Despre alergat (si un triatlon)

Acum câțiva ani scriam despre faptul că nu pot să alerg și că nu am același hobby ca toată lumea. De atunci s-au schimbat multe lucruri, cred că spre surprinderea și amuzamentul meu. Nu mă vedeam niciodată genul de persoană cu un stil de viață ultra sănătos pentru că o mare parte din oamenii pe care îi știam atenți cu ce mănâncă erau, se pare, și niște oameni aroganți și oarecum pasiv-agresivi în a profesa stilul lor de viață.

Așa că am avut un proces de descoperire, până la urmă petrec suficient de mult timp singură și pot să fac cum cred eu de cuviință în multe domenii. Îmi place teoria conform căreia nu trebuie să îți explici stilul de viață nimănui atâta timp cât nu deranjezi pe nimeni: prietenii care te știu și te plac nu au nevoie de explicații, iar cei care oricum nu te înghit, păi, nu prea o să le pese foarte tare. Excelent, am zis. Atunci pot să îmi fac și o sută de tatuaje dacă mie asta îmi place și asta vreau și nu mai trebuie să spun nimănui de ce unul sau altul. Mă rog, faptul că nu mi-am făcut tatuaje ține mai mult de faptul că nu am găsit un scop: mijloc de exprimare? Aspect estetic? Corpul meu așa cum e el ce are? Faptul că nu îi place cuiva nu e decât un filtru pentru genul de oameni pe care vreau să îi am aproape: dacă există persoane cărora nu le plac lucruri din astea mărunte, atunci nu știu ce speranță ar avea lucrurile mai importante în viață. Atâta timp cât eu nu reușesc să îmi explic o nevoie, probabil nu e o nevoie de fapt.

Alergatul – multe comentarii la însemnarea respectivă au fost ceva gen „nu e așa greu precum pare” dar răspunsul (pentru cei care citesc și se gândesc să alerge) este că ba da, e greu. De ce e greu (pentru mulți muritori):

• Da, e gratuit să alergi dacă te încalți și îți pui un tricou și niște pantaloni pe tine deci nu te costă nimic, dar problema e că nu poți să alergi în chiar orice. Îți vei da seama de asta de la prima tură „ușoară” în termeni de cât de mult transpiri în tricouri de bumbac, în ideea că „sunt naturale”. O fi bumbacul o fibră naturală dar ca să nu te îneci în transpirație, îți trebuie o altă fibră care să nu facă sudoarea să se lipească de tine sau să îți curgă pe tot corpul.
• Adidașii, ai putea să alergi în orice, îți spui în sinea ta. Ai putea, dar ar fi multe neajunsuri care nu au de-a face cu porunca capitalistă de a cumpăra niște adidași speciali când generații întregi înaintea ta au alergat în sandale sau în picioarele goale. Dacă nu ai alergat, cel mai probabil ți-ai petrecut o mare parte din viață în pantofi și/sau adidași plați. Poate ai platfus. Poate alergi un pic aiurea și nu calci cum trebuie. Poate calci cu exteriorul tălpii întâi, și nu așa cum îți închipui. Ai putea să alergi în orice, dar dacă vrei să te întorci la pantofi/tocuri/etc. după ce ai alergat, nu vrei să îți distrugi tălpi, încheieturi sau genunchii alergând în niște teneși de pânză. Simultan, nici cei mai scumpi adidași de alergat nu sunt neapărat cei mai buni dacă nu se potrivesc stilului tău de alergat.
• Oamenii de sală – am descoperit multe teorii (și le-am analizat de-a lungul timpului și cu șeful meu care de câțiva ani aleargă câte un maraton o dată pe an) despre cum am evoluat să alergăm și indiferent de cum se bat cap în cap, în general e de evitat alergatul cu aterizat pe călcâi. Oamenii de sală fac chestia asta pe banda rulantă și e destul de grav dacă alergi la modul ăsta pe distanțe mari. Povestea pe scurt e că alergatul cât mai aproape de alergatul „strămoșilor” (cum ai alerga dacă ai fi fugărit de un urs, să zicem, sau în picioarele goale) e cu aterizat pe vărf, nu pe călcâi. Aterizând pe călcâi lași toată greutatea corpului pe călcâi, pulpe, genunchi și coapse. Doare și nu e util deloc – plus riști să faci întinderi dureroase.
• Teoria strămoșilor – din nou un subiect fascinant de luptă pentru cei care aleargă vs. cei care nu aleargă. Strămoșii vânători/nomazi teoretic ar fi mers și 40km pe jos în căutare de hrană, ar fi avut perioade lungi de post datorită lipsurilor și așa mai departe. Eu una nu pot să alerg mai mult de 10 kilometri și sunt OK cu treaba asta, simt că mă plictisesc după 10 KM și nu vreau să mă forțez de dragul ideii că acum sute de ani toți am fi făcut mult mai multă mișcare. Compensez eu altcumva, iar pe deasupra anul e 2012, nu altceva. Cei care se pregătesc pentru maraton – și cei mai cu picioarele pe pământ – tind să admită că a alerga cei 43 de kilometri nu e neapărat „natural” ținând cont de proveniența maratonului, ci doar o probă de forță, un fel de luptă cu tine însuți să îți dovedești că poți. Cine aleargă ca să demonstreze ceva altcuiva probabil nu și-a ales motivele cum trebuie. Și ideea cu strămoșii încă se aplică în sensul că  a circula 40 de km pe jos (să zicem) nu e tot una cu a alerga pe aceeași distanță din motive destul de evidente. Există oameni care se îndoiesc de abilitatea corpului uman de a rezista, dar corpul uman e probabil mai rezistent și elastic decât ne imaginăm.
• Poți să te apuci de alergat fără să cercetezi toate lucrurile astea și să nu înțelegi de ce te doare/nu slăbești/nu se întâmplă nimic/nu te obișnuiești cu ideea. Alergatul ar trebui să fie cât mai variat în termen de suprafețe (bandele de alergat simulează asta cel puțin) și viteză, motiv pentru care peste tot se spune să te încălezști, să alergi constant două sau patru sau zece minute, să crești viteza și să alergi constant așa vreo două sau patru minute, să scazi, iar să crești și așa mai departe.
• Mușchii – întinderile înainte și după sunt obligatorii, în special dacă alergi după ce ai stat cu fundul în scaun toată ziua. PS ladies: statul în scaun toată ziua, cu toată apa băuta sau nu, tinde să încurajeze celulita.

Mă rog, astea ar fi descoperiri din ultimii doi ani de alergat – nu zic că trebuie luate în serios sau că aș fi expertă pe marginea subiectului dar sunt niște sfaturi generice care m-au ajutat pe mine și m-au păstrat în formă, fără dureri și fără luxații sau alte probleme.

Alergatul e mult mai simplu atunci când te menții în formă făcând alte exerciții care lucrează mușchii brațelor (se simte când obosești și te bazezi pe brațe să te poarte până la sfârșit), mușchii abdomenului și mușchii fesieri (bicicliștii se vor bucura).

Pentru mine devenise oarecum rutină după ce m-am apucat de alergat și odată ce mi-am dat seama că pot să alerg destul de mult fără să mă doară sau să obosesc, pot să fac și altceva. Dar ce altceva? Și ideea a fost să particip la un triatlon: am făcut destul de mult înot, suficient cât să îmi deformeze umerii momentan destul de lați și musculoși de la alergat și greutăți. Am abandonat ideea pentru că nu reușeam să alerg decât după serviciu. Mă simțeam mult prea obosită să termin 5 kilometri, darămite să mă mai sui pe bicicletă.

Zilele astea am avut liber și nu am plecat pe nicăieri, așa că a fost un prilej bun să încerc să văd dacă pot să concurez într-un triatlon (1800m înot, 20km bicicletă, 5km alergat). Fizic? Psihic? Îmi plac la nebunie reclamele Nike cu „Make it Count” (in 2012) și mă gândeam că a venit momentul să fac ceva cu toată energia asta acumulată.

Am descoperit că da, pot. E mai ușor decât credeam, următorul nivel e imposibil de atacat în timpul serviciului pentru mine (dublat distanțele) așa că nu vreau să mă amăgesc dar e minunat să te duci la sală fără mari speranție și să pleci oarecum în delir de la oboseală dar și cu o oarecare fericire în suflet că ia te uite, dacă îmi dați suficiente cești de espresso și ciocolată pot să cuceresc și lumea 🙂

Planul, acum că mi-am dat seama că pot, e să particip la triatlonul de la Blenheim sau oricare altul în funcție de cum decurge viața până atunci 🙂

Pentru cine a citit până aici, povestea pe scurt e că niciodată nu ești atât de obosit precum te simți. Vorba aia, someone busier than you is running right now. Aș zice că e adevărat. Și mulțumesc celor care au zis că e ușor să alergi – nu e deloc ușor dar uneori ai nevoie de un șut în fund 😀