Gânduri de Septembrie: un an de Olanda

Cochetez cu o ideee la care mă gândeam de câteva săptămâni: în loc să încerc să scriu mai mult despre un subiect, să scriu câte puțin despre gândurile de săptămâna asta.

Cu ce-mi ocup timpul

Sunt în Olanda de un an de zile. Mă bucur că am stat un an de zile între ultimul job, mutat, divorț și recuperat pe mai multe planuri. A fost un prilej să-mi revizitez prioritățile și visele pe următorii zece ani în loc să continui cu ce făceam înainte. E o țară în care momentan simt că există destul de multă libertate individuală, coeziune și încredere între oameni, și un echilibru între muncă și viața personală. 

M-am apucat să caut de muncă. Am niște oferte promițătoare, unul pe partea de software engineering, altul pe partea de product management, și încă nu mi-e clar ce să aleg mai departe. Poate e timpul să închid un capitol și să deschid altul (programat), dar rămâne de văzut.

Mi-am reinstalat PiHole pe un Raspberry Pi Zero W. Îl am de un an de zile ca să elimin o mare parte din reclamele enervante de pe rețea (inclusiv tabletă și telefon) timp în care mi-am dat seama că 12-15% din traficul lunar e alcătuit din reclame și trackere/telemetrie. Mă gândesc să scriu un tutorial despre asta dacă există lume interesată, pentru că am căutat unele în Română dar nu sunt foarte clare.

Am reușit să fac kombucha și compot în casă. Kombucha e echivalentul meu al pâinii de casă pe timp de pandemie, doar că n-am nici cuptor, nici mașinp de pâine și nici nu mănânc pâine. In San Francisco nu era săptămână fără kombucha, și la birou aveam kombucha de ceai verde la robinet. Ideea de kombucha făcută în casă a venit pe timp de caniculă, când ciuperca de ceai era mai activă decât pe frig și a mâncat zahărul mai cu spor, deci am așteptat mai puțin. Compotul pălește în comparație pentru că e gata în 15 minute, nu în 15 zile, dar a fost ca o amintire din copilărie plăcută și PG-13, pentru că la mine în familie nu prea se bea 🙂

Gânduri

Mereu mă blochez la diacritice.  Diacriticele sunt o problemă pentru mine, o chiciță care țin, pentru că îmi place să citesc în română cu ele, dar nu să și scriu (chiar dacă am toate tastaturile). E mai ușor să scriu fără diacritice și după aia să convertesc textul, de ex. cu diacritice.com, dar nu e deloc practic. Am găsit un serviciu mai intuitiv (diacritice.ai) bazat pe niște machine learning, și aș fi interesată să aflu cum să învăț să fac și eu asta, ca să învăț despre machine learning. Cine are idei, vă aștept în comentarii 🙂

California arde din nou, dar acum arde mult în San Francisco. Pe de o parte îmi pare bine că nu mai locuiesc acolo, pe de altă parte îmi pare rău pentru toți oamenii care trec prin asta în fiecare an și totuși îndură asta. Pentru că acum există focuri tot anul, și cel puțin o dată pe an cenușa ajunge și în Bay Area, unde cerul se face roșu (că în Australia în ianuarie 2020) și o simți când respiri sau îți intră pe geam în casă. Sunt cu gândul la vorbele unei fetițe de 4 ani din San Francisco când a văzut cerul și a aflat că e portocaliu din cauza de foc și cenușă: “Is this how dinosaurs died?”  

E greu să ai ambiții dacă ești tânăr pe timp de pandemie. Un jurnalist britanic pe care îl urmăresc de ceva vreme se gândește la felul în care lumea s-a schimbat de când a terminat liceul, și cum pandemia a stricat oportunitățile tinerilor. Se întreabă ce ambiții poți să mai ai în Marea Britanie a anului 2020, față de cea în care a crescut el:

The past ten years have chipped away at (having ambitions). A house has become something no one can afford unless they can rely on the bank of mum and dad, while the media bombards you with messages about how it’s your own fault you can’t save a hundred thousand pounds. Jobs which offer long-term careers and progression have been eroded, to the point of destruction. There is no such thing as job security if you are young.

În contextul ăsta m-au impresionat și experiențele adolescenților români de la început de pandemie. Cel mai important și interesant mi se pare faptul că sunt o generație diferită față de a mea, vizibil și vocal dezamăgiți de lipsa de empatie și înțelegere din partea celor la putere. Generația mea (care a terminat în 2007) n-a avut curajul ăsta sau vocea asta.

Noi am avut norocul de a termina fix când lumea o lua la vale din cauza crizei financiare din 2008. Sentimentul care ne-au urmărit a fost același: nu sunteți suficient de harnici, dați banii pe prostii, hai că nu e așa de rău. Dar întrebarea cea mai presantă a generației mele a fost…ce rezolvăm dacă îi punem deoparte? Nu cunosc pe nimeni care să-și fi dorit o viață similară cu cea a părinților, așa că mulți care au putut au plecat.

Lipsa asta de empatie se extinde global, și o văd cum apare în mod insidios în articolele despre cum să-ți găsești de muncă (tot pe timp de pandemie). Din SUA, unde în perioada de vârf au fost de cinci ori mai mulți oameni fără slujbă decât în timpul Marii recesiuni din anii 20, WSJ vine cu niște citate de la niște recruiteri care spun că văd candidați “capricioși, nerăbdători, și că nu-și dau seama că lasă impresia că sunt foarte frustrați.” Serios? Dacă nu mai ai slujbă, nici speranțe de slujbă și nici mare plasă de siguranță, cred că e cumva de înțeles că n-o să poți fi 100% profesional ca pe vremuri și că vrei o slujbă, cam urgent. Ca toți proprietarii de cafenele care se trezesc cu masteranzi, pentru că orice e mai bine decât nimic.

Cred că trecem printr-o traumă colectivă bizară fără un sfârșit bine delimitat, și e normal ca tinerii să o resimtă mult mai puternic, mai ales că toată lumea are așteptări de la ei. Lumea o să se redreseze eventual, dar o să rămână o distincție clară între înainte/după pandemie. Între timp, m-am convins și eu că lipsește cu desăvârșire empatia pentru o generație de criză, care nu numai că va moșteni problemele clasice ale generațiilor de dinainte, dar va fi împovărată și cu recuperarea economică post-pandemie. Tot nu sunt pe aceeași lungime de undă cu cei cărora le lipsesc cumpărăturile pe post de divertisment în condițiile în care se moare pe capete, dar pe termen lung le înțeleg frustrările.

Știri mai diverse. Acum câteva săptămani o tipă din Croația remarca pe twitter ca parcă suntem supra-saturați cu știri din Statele Unite: știm foarte multe despre ce-i preocupă pe americani, dar probabil foarte puțin comparativ despre ce se întâmplă în Europa și alte părți ale lumii, de bine sau de rău. Vreo 50.000 de oameni au fost de acord cu un like. Ce-i drept, au jurnalism de calitate într-o limbă pe care mulți dintre noi o înțelegem și strategii de marketing foarte eficiente. Asa ca am făcut o listă de Twitter cu câteva surse de știri din UE (pentru început) ca să-mi diversific feed-ul. Am descoperit cu plăcere că există ersiuni în engleză ale unor ziare de renume european (El País, Le Figaro, Der Spiegel, și alții) cât și mulți jurnaliști afiliați publicațiilor care scriu despre Europa. Știu că Twitter nu e popular în România, dar îl prefer Facebook-ului pentru că totul e public, oamenii sunt forțați să scrie mai puțin decât pe Facebook la fiecare eveniment, și există șansa să găsești oameni și nișe foarte interesante (de ex. mineralogie, istorie, fizică, etc.). Accept mereu sugestii pentru listă, momentan pentru Europa mai mult.

Despre știri și dezinformare.

O frază la care mă gândesc mai mult decât aș fi crezut: pe net, știrile credibile sunt în spatele unui paywall, dar minciunile sunt gratuite. Articolul e la fel de interesant, despre cum abonamentele sunt justificate, până când nu mai sunt, pentru că oamenii nu au acces la jurnalism de calitate. Devine o problemă și mai mare când descoperi că pe social media, oamenii se implică mai mult în postări de la site-uri de propagandă ale unor țări că Rusia, China, sau Iran (care sunt gratuite), decât de la un ziar local sau sursă legitimă care are paywall.  

M-am întrebat mult cum a ajuns lumea să diveargă atât de mult în ceea ce privește consumul de știri, nu doar din cauză de rețele sociale. Mă întreb și cum se vor adapta normele sociale ca să facă față unei lumi în care toată lumea scrie și comunică tot timpul, peste tot, foarte ieftin – nici nu trebuie să ai blog sau site ca să ai o platformă. Știu doar că personal nu sunt o fană a îngrădirilor de orice fel.

Așa că mi-a plăcut un eseu lung și captivant de la Anne Applebaum despre cum unii republicani care sunt împotriva președintelui au reușit să atragă atenția altor republicani, în ciuda faptului că toți sunt bombardati și epuizați de informații în care ori nu mai cred, ori îi derutează.

„În loc să fim preocupați de lucrurile extraordinare pe care individul iluzionat le crede, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre lucrurile obișnuite pe care nu le mai crede, a căror absență a permis înflorirea bizarului”. (Aeon)

Pe lista de lectură

  • Deaths of despair and future of capitalism, de Anne Case și Angus Deaton (ea Profesor de economie și afaceri publice emerit la Universitatea Princeton, el câștigătorul Premiului Nobel pentru economie în 2015 printre altele) . Capitalismul are problemele lui, și pare că scârțâie în multe părți ale lumii unde a devenit crony capitalism, capitalism de cumetrie mai degrabă. M-a atras citatul ăsta care n-ar trebui să surprindă, dar totuși… “We do not think that taxation is the solution to rent-seeking; the right way to stop thieves is to stop them from stealing, not to raise their taxes.”
  • Can’t Even – Anne Helen Petersen, despre generatia burnout, un fenomen pe care l-am resimtit si eu in state. A scris un articol fenomenal anul trecut pe care toata lumea pe care o stiam il citea. Sper să fie bună pe partea de soluții, că pe partea de diagnostic stăm bine.
  • Deepfakes: The Coming Infocalypse de Nina Schick, jurnalist de investigații. În ziua de azi se pare că ar trebui să ai un nivel de educație și gândire critică destul de ridicat doar ca să analizezi un articol de știri – o barieră aproape de nedoborât pentru unii oameni defavorizați. Dacă nu stăm bine azi, sunt curioasă cum o să stea lucrurile când o să existe deepfake-uri și știri false mult mai convingătoare decât ce vedem acum, și ce o să înseamne pentru încrederea publicului în politică și nu numai.

Kantar și Barometrul Covid-19: atitudinile românilor față de pandemie

Kantar, o firmă de cercetare de piață globală, a făcut recent un studiu de piață despre atitutidinile oamenilor pe timp de pandemie. Mi-a trecut și mie prin fața ochilor pentru că mi l-au trimis câțiva cunoscuți și mi s-a părut interesant în linii mari, așa că am speculat un pic pe marginea lui și am zis să postez discuțiile de pe urma lui, plus dilemele cu care am rămas.

Kantar au luat răspunsurile de la 100.000 de consumatori din lume și peste 4.000 de români din mediul urban, deci e destul de reprezentativ pentru orășeni. Au creat 6 segmente (sau triburi, tipologii) ale căror nume diferă un pic de la țară la țară, dar se bazează pe niște animale ușor de recunoscut:

  • struții, a căror atitudine se poate rezuma prin sintagma “Nu înțeleg de ce atâta agitație. Și nici nu îmi pasă prea mult” (ca struții care își ascund capul sub pământ)
  • delfinii (que seras în alte țări), relaxați și conformiști: “Ce va fi, va fi … Cred că toate aceste reguli sunt puțin cam exagerate.
  • marmotele (hibernatorii) care tind să respecte regulile dar așteaptă cu răbdare și tind să creadă: Asta e situația, nu am nevoie să aflu mereu ce se întâmplă…
  • albinele: conștiincioși informați care respectă regulile: “Vreau să fiu informat(ă) și cred că ar trebui să respectăm regulile cu toții.
  • porumbeii, care așteaptă cu răbdare, dar sunt afectați sau le e frică: “Sunt foarte îngrijorat(ă) în legătură cu sănătatea și situația mea financiară, însă cred că lucrurile se vor îmbunătăți.
  • iepurii, îngrijorați în mod necorespunzător (sau panicați și îngrijorați în alte țări): “Aș vrea ca autoritățile să facă mai multe”
Kantar, Barometrul Covid-19 (2020)

Un mic detaliu relevant din articolul IQads despre respondenții români e că sunt clasificați și pe baza unor criterii secundare: dacă sunt informați sau nu, dacă respectă regulile sau nu, dacă sunt îngrijorați sau nu. Struții, marmotele și delfinii se încadrează la neinformați, iar albinele, porumbeii și iepurii la categoria informați.

Struții din studiu sunt cei mai periculoși – nu par să fie informați, nu par să respecte regulile, dar nu sunt nici îngrijorați. Până nu sunt fuduli, nu sunt struți destul.

Descoperirile

În România:

  • 64% dintre românii din orașe sunt fie struți, fie marmote. Conform clasificărilor Kantar, intră la categoria neinformați, dar sunt ori frustrați și încurcați de pandemie, ori respectă regulile dar sunt neinformați sau detașați de știri.
  • Doar 26% dintre românii din mediul urban cred că situația se va îmbunătăți curând. Mă întreb dacă românii sunt mai pesimiști pentru că știu cum (nu le) funcționează sistemul de sănătate corupt și/sau nu au încredere unii în alții sau instituțiile care ar trebui să le reprezinte.

În Olanda, interesant doar pentru mine, și poate în contrast cu România:

  • Consumatorul de rând este mai puțin îngrijorat decât în alte părți (zice Kantar Nederlands Persbericht). Se vede de când au început să relaxeze regulile la începutul lunii iulie.
  • Sunt diferențe majore între femei și bărbați. Grupul struților e compus 63% din bărbați, iar marmotele sunt 60% femei. Struții sunt în mare parte bărbați, și/sau millennials. În România n-am văzut aceleași interpretări sau date, dar nici n-am căutat să aprofundez foarte tare. Poate știe altcineva despre asta.
  • Sunt diferențe majore și între generații:
    • Gen Z sunt delfini și consideră că nu mai e distractiv deloc să ieși la cumpărături. Pe alocuri am văzut și jale de genul Corona mi-a distrus tinerețea. Nu pot să zic că înțeleg, dar totul pare mai dramatic în tinerețe.
    • Generația mea, milennialșii olandezi, e compusă în mare din struți. E păcat dar nu surprinzător dacă mă uit în jur, cu mici excepții. Struțul stereotipic pare să aibă cele mai arogante și respingătoare atitudini. Dar dacă ar fi să fiu optimistă, poate că în secret se spală pe mâini și respectă reguluile dar sunt ursuzi în atitudini și sondaje. Sau poate că o duc atât de bine încât n-au rude sau apropiați pe conștiință. Sau…poate că nu. Și sunt de fapt un fel de pericol public.

Speculațiile mele

Trei persoane diferite mi-au trimis studiul, și de fiecare dată am concluzionat sau discutat cam aceleași lucruri, cu avizul că n-o să fie ceva mega-științific pe baza unor descrieri sumare dintr-un comunicat de presă, fără acces la studiul întreg.

Nu cred că oamenii se încadrează perfect într-un șablon sau altul, tot timpul.

Fiecare ne comportăm altfel în funcție de context. Am văzut de (prea) multe ori cum studiile astea sunt luate ca atare și transformate în strategie fără pic de nuanță sau gândire critică, pentru că oferă o simplificare atractivă a unei probleme complexe pentru cei nevoiți să ia decizii rapide.

Dar dacă, de exemplu, ne dăm albine în familie dar cu prietenii ne prefacem că suntem chill ca niște delefini pentru că ei nu valorifică aceleași lucruri ca noi și totuși nu vrem să ne înstrăinăm?

Plus, unde intru eu? Sunt albină sau marmotă? Greu de zis. Probabil mai mult albină: respect regulile peste tot (comparativ cu restul țării par că fac exces de zel) și continui să mă informez. Dar pe de altă parte, am pus frână la citit constant orice despre pandemie după ce am făcut exces la început. Din Februarie până azi nu a apărut nimic semnificativ care să-mi schimbe comportamentul, în afară de ideea că ștersul suprafețelor e mai mult teatru igienic decât util. Așa că înțeleg și marmotele, cumva, din puținele informații disponibile despre ele.

Poate e mai important să schimbi comportamentele înainte de atitudini.

Să zicem că struții și delfinii au albine în familei, în cercul de prieteni, sau (sper) au rude cu risc pe care nu vor să le omoare. Poate e mai ușor și dezirabil să schimbi întâi comportamentul pe timp de pandemie (de ex. să fie ușor să găsești măști, să fie ușor să te speli pe mâini, etc.) decât să te aștepți ca măgarul să se transforme în cal de curse peste noapte (animalele astea nu erau în studiu, dar sunt utile ca analogie).

Conspiraționiștii sunt încă o enigmă.

Cel puțin prin prisma studiului ăsta, care are alte scopuri. Clar sunt niște extreme de frică și neîncredere, dar e un exercițiu interesant de gândire pentru cine vrea să schimbe comportamente sau atitudini. Doar din criteriul Kantar de informare/neinformre nu putem conclude dacă conspiraționiștii sunt informați sau neinformați. Poate sunt puțin informați din surse veritabile, dar foarte informați de alți conspiraționiști din bula lor, unde logica și/sau adevărul nu pătrund.

De exemplu, unde ar intra cazul recent cu decesul femeii din Arad care posta teorii conspiraționiste până în ultima clipă? Nu e clar, cel puțin nu pentru mine. Dar acolo trebuie investigat mai mult. Ar fi interesant de văzut de la cine se inspiră fiecare grup demografic.

Ce facem mai departe?

Sincer, sunt dezamăgită de majoritatea oamenilor de vârsta mea și mă simt înstrăinată de ei. Cel puțin studiul ăsta m-a ajutat să punctez cu niște date de ce anume, nu că nu vedeam asta în linii mari pe stradă sau auzeam de la prieteni (de ex. o prietenă care a fost ostracizată de prietenii cu care mergea la camping pentru că încă își lua precauții în luna August).

Nu știu cum rezolvăm impasul în condițiile în care pentru mine logica și medicina sunt literă de lege, mai ales pe timp de pandemie. Dar pentru unii orgoliul rănit sau faptul că nu se mai distrează la cumpărături în magazine și că li se încalcă drepturile dacă poartă mască par să conteaze mai mult. Și nu știu unde sunt ceilalți de vârsta mea, dacă mai există, sau dacă s-au retras din cauza altor grupuri care acaparează discursul.

Nu știu nici ce să fac cu ai mei. Am noroc că nu cred în conspirații sau citesc știri din surse proaste, dar e clar din schimbul nostru de mesaje că se preocupă excesiv de ce fac alții pe care nu îi putem influența (de obicei pe un fundal moralizator) în loc să-și investigheze propriile obiceiuri, surse de știri, etc.

Voi cu ce probleme vă confruntați? Sau cum v-ați adresat părinților și prietenilor?

Viața petrecută în întâlniri

Despre ce pot să scriu dacă nu despre muncă, pentru că e confidențial? Hmm. De aproape un an podcasturile sunt o parte integrală din diminețile și serile mele când merg pe jos spre birou și înapoi. Învăț tot felul de lucruri noi și reușesc să ignor restul lumii care se înghesuie pe lângă mine pe stradă.

Acum câteva săptămâni m-am apucat de un podcast nou: ‘Manager Tools. A fost recomandat de alt podcast și nu știu cum am ajuns să ascult peste zece episoade fără să îmi dau seama 🙂 Manager Tools

La prima vedere mi se părea ușor înspăimântător gândul de a asculta patru episoade de aproape 45 de minute, toate despre același subiect (de ex. cum să offeri feedback la muncă). Pe parcurs am început să-mi dau seama că nu e o idee rea deloc: în patru episoade e mai ușor să te desfășori, și după cum spunea vorba: repetiția e mama învățăturii.

Îmi place să regăsesc în el lucruri pe care le facem deja in Poke, dar abia acum aflu despre cât de proastă a fost experiența mea profesională la început de carieră. Aflu abia acum că am fost pe mâna unor oameni care, deși erau drăguți de felul lor (sau incercau sa fie), nu erau manageri foarte buni.

Una din temele recurente din podcast și din experiența mea profesională e legată de timpul petrecut în întâlniri.

Podcast-ul începe cu o serie de episoade despre cum cele mai imporante întâlniri din viața la birou sunt cele “one on one”,  doar intre șef si subaltern. Ar trebui să fie săptamanale, recurente, și să dureze nu mai mult și nu mai puțin de 30 de minute, indiferent de câți subalterni există (în anumite limite). Google spunea la un moment dat că limita (umană) e pe undeva pe la 6-7 subalterni, după care probabil one-on-ones devin all-consuming și nu mai ai timp pentru altceva. Amazon ziceau și ei că echipele ar trebui să fie suficient de mici cât să poți să le hrănești cu două cutii de pizza.

Dar evident că cea mai mare piedică în calea întâlnirilor astea e faptul că nimeni nu are timp pentru nimic, niciodată, pentru că toți suntem deja în alte întâlniri.

Mi-am adus aminte imediat de un studiu pe care l-am primit mai demult. Am senzația că e făcut pe niște designeri și e din S.U.A., dar mesajul e destul de clar (și aproape universal):

time spent in meetings vs. salary

Mai mulți bani = mai multe întâlniri

Imaginea e horror din două motive: cu toții știm sau avem întâlniri mega-ineficiente care ne consumă timpul și sufletul. Nimeni nu vrea o viață cu un salariu mai mare, dar plină de întâlniri oribile în care se vorbește prea mult, se iau decizii foarte puține, sau deloc, stăm pe scaun și de fapt nu mai ascultăm ce se spune pentru că suntem undeva departe din punct de vedere mental.

Și al doilea motiv e că oamenii care stau mult în întâlniri sunt management (middle sau senior), iar cei din management n-au reputații foarte bune, fiind frecvent percepuți ca deconectați de ce face restul lumii. N-am văzut o singură persoană sub 25 de ani care să creadă altceva 🙂

Țin minte că acum mai bine de cinci ani unul din foștii mei șefi mi-a zis că o să vină momentul în care va trebui să decid dacă vreau să fac tranziția de la individual contributor la manager sau nu. Implicația era simplă: dacă vrei un salariu mai mare, trebuie să devii o persoană care să poată să îi motiveze pe alții; nu să fii mereu albinuța muncitoare. That’s where the real skill is, zicea el.

Pentru unii de vârsta mea (și mai tineri) e un moment greu, dacă nu chiar deprimant date fiind percepțiile astea; mai ales dacă sunt genul de oameni care s-au apucat de o meserie tocmai pentru că le place să creeze și să fie mereu în control.

Am cunoștințe care s-au lovit de dilema “contributor” vs. “manager” devreme în carieră. Unii au ales să nu trebuiască să „deal with people” pentru că sunt dificili, dar salariul le-a rămas neschimbat sau a crescut un pic de tot.

Pe alții îi tentează ideea, dar li se pare că nu s-ar mai recunoaște pe ei înșiși dacă ar accepta schimbările. Practic, trebuie să faci doua lucruri pe care mulți adulți le refuză: să inveți lucruri noi (abilități de manager) și să lași ego-ul la o parte (cel care zice “nu există nimeni mai calificat decât mine să facă treaba asta”).

And I don’t blame them.

E foarte greu să fii un manager bun și să pari și „the good guy”.

Cineva spunea că poți să fii șeful cuiva, dar nu și prietenul lui. Iar neînțelegerile cu managerul sunt motivul numărul unu pentru care oamenii pleacă din companii. Nu colegii, nu cafeaua sau mâncarea din cantină, nu neapărat munca plictisitoare.

Doar că ce nu ți se spune devreme în carieră sau atunci când vrei să faci tranziția e că nimeni nu s-a născut manager: nu e un talent înnăscut (indiferent cât de încrezător te simți).

Nu ți se spune că există oameni care sunt foarte drăguți, empatetici și care te susțin și îți spun lucruri frumoase pe care vrei să le auzi, dar care nu sunt buni manageri.

Nu ți se spune că există oameni care abuzează de rolul și puterea pe care o au, nu ți se spune cum să îi recunoști și eviți, și ajungi să te obișnuiești cu ideea că ăsta e “management” sau că “așa e mediul de lucru la noi”.

Nu ți se spune cum ar trebui să se poarte un manager tough but fair – exigent dar cumsecade (nu prietenos). Nu ți se spune că managerul nu e nici “persoana care te pune să faci chestii” pe care ți le dă mură în gură, ci persoana care ar trebui să te motiveze, să iți ceară lucruri din ce în ce mai challenging, și să te ghideze în direcția bună fără să fii speriat de bombe toata ziua.

Leadership

Am avut juniori care au venit și au așteaptat instrucțiunile, și au fost surprinși să afle că e treaba lor să vină cu idei și să le încerce, iar treaba managerului e să îi ghideze. Schimbarea de mentalitate e dureroasă la început, dar odată ce-ai avut-o schimbă complet perspectiva asupra lucrurilor.

Pentru mine a durat un pic până să dau de un manager care să nu fie un micro-manager, să învâț de la ea și să încep să aplic, dar a fost și enlightening să ascult podcast-ul ăsta și să-mi dau seama cât de greșite erau filozofiile și teoriile oamenilor cu care am lucrat în trecut. Tata probabil ar fi zis “de ce nu mi-ai zis că te interesează? Că puteai să mă suni ca să iți spun toate astea!”

Cine se uită la imaginea aia și se sperie: da, întâlnirile vor fi multe, dar nu e așa de greu să schimbi traiectoria unei întâlniri dacă vrei. Nu, nu e atât de înspăimântător precum pare să devii manager, dar nu e nici atât de ușor precum pare.  Și nici oamenii care (cred că) fac lucrurile bine nu sunt perfecți, și mai au de învățat. Și banii o să vină și ei, doar că nu atât de repede precum te-ai aștepta 🙂

Viitorul vine, și e un algoritm plus A/B testing

O să pun chestia asta aici, în mare parte pentru că o vedem de ani de zile, în fiecare zi și totuși clienții nu o înțeleg. Darămite oamenii de rând care habar n-au unde sunt datele lor, ce fac, cum funcționează internetul și probabil nici nu se întreabă cum ajung paginile de internet la ei, nevermind anything else.

Ne luptăm nu numai cu posturi TV la care oamenii stau cu ochii toată ziua și înghit prostiile pe care le debitează ca apoi să le regurgiteze, ci și cu asta:

“My children will certainly never, ever understand this concept of mass communication.” Up to now, explains Nix, election campaigns have been organized based on demographic concepts. “A really ridiculous idea. The idea that all women should receive the same message because of their gender—or all African Americans because of their race.” What Nix meant is that while other campaigners so far have relied on demographics, Cambridge Analytica was using psychometrics.

“At Cambridge,” he said, “we were able to form a model to predict the personality of every single adult in the United States of America.” The hall is captivated. According to Nix, the success of Cambridge Analytica’s marketing is based on a combination of three elements: behavioral science using the OCEAN Model, Big Data analysis, and ad targeting. Ad targeting is personalized advertising, aligned as accurately as possible to the personality of an individual consumer.

“Pretty much every message was data-driven,” Alexander Nix remembers. On the day of the third presidential debate between Trump and Clinton, Trump’s team tested 175,000 different ad variations for his arguments, in order to find the right versions above all via Facebook. The messages differed for the most part only in microscopic details, in order to target the recipients in the optimal psychological way: different headings, colors, captions, with a photo or video. This fine-tuning reaches all the way down to the smallest groups, Nix explained in an interview with us. “We can address villages or apartment blocks in a targeted way. Even individuals.”

The Data that Turned the World Upside Down