Atunci când nu ai așteptări nu poți fi dezamăgit

Ieri. Dimineața, la ora 8.30 o mică sesiune despre niște tendințe în internet la ora actuală. Prezentator – o cunoștință de-a mea și a unui coleg. Participanți – noi doi și cei doi proprietari ai agenției pentru care lucrez.

În imaginația mea: o să mă trezesc atunci când sună ceasul la ora 7, o să mă aranjez și o să pun cămașa călcată cu o seară înainte, pantalonii care stau pe umeraș, o să mă obosesc să îmi pun și creionul de ochi (de ceva vreme nu prea mai pun nimic, de de-aia) și balerinii ca apoi să mă schimb în pantofii pe care îi aveam în geantă. Eventual să iau un taxi care să mă lase la destinație cu câteva minute înainte, suficient cât să iau o cafea și o brioșă de mic-dejun. HIGH FIVE.

În realitate: mă trezesc cu o durere de cap de nu văd în față. Nu mă scol la 7, mă scol la ora 5 și mă holbez la tavan încercând să adorm la loc (cu durerea de cap și unul din dopurile de urechi undeva în pat). Cămașa era călcată, pantalonii erau gata. Nu mai adorm la loc așa că mă ridic din pat abia pe la 7.30 și nu mai îmi pun nimic pe față în afară de o cremă matifiantă necolorată. Nu am scos bani de la bancomat așa că pică ideea de a lua un taxi, îmi aduc aminte că cel pe firmă nu știe unde locuiesc, știe doar unde lucrez, fug pe ușă când colegul meu îmi dă un mesaj că ajunge în 25 de minute. Douăzeci și cinci?! Era vorba să ne întâlnim la opt și un sfert, nu la opt! În bucătărie, prima victimă: ciocolata de urgență. Am o urgență. O iau ușor pe jos dar ce bine că umezeala atinge cote de pădure tropicală – părul meu se umflă și arată ca un mop. Pe drum mă stropește o mașină care trece printr-o baltă. Încă mă doare capul și nu pot să iau nimic pe stomacul gol. Intru în Starbucks (două doar pe drum) și cer un cappuccino și o brioșă. Au doar brioșe „skinny”. Am zis că primesc, pentru că trebuia să fie neapărat cu afine (am mai zis eu că am fixații) și când îmi dă cafeaua îmi strigă un cappuccino „skinny”. Laptele degresat nu e așa de rău dar mă rog, nu știu ce am făcut să merit soarta skinny de la Starbucks fix când mi-e foame de nu mai pot și cafeaua m-ar salva de multe rele. Și i-ar salva și pe ceilalți din jur de relele mele. Ajung la locul cu pricina unde fug în prima toaletă până să dau cu ochii de lume – am zis că am o problemă cu lumea care se aranjează în public, așa că toaleta devine un loc acceptabil. Nu e total acceptabil pentru că nu e acasă dar e privat măcar 🙂 de când cu ploaia de afară și vremea în general ca pe mare la bordul unui vapor, mă aranjez la birou cu „de toate” (dermatograf și cam atât dar pentru că cere precizie pe care eu nu o posed, îmi ia cât 3 alte lucruri la un loc) sau „deloc” adică doar ruj roșu care mă binedispune în mod ciudat, oricât de aiurea ar sta hainele pe mine sau alte probleme existențiale. Ies din bârlogul temporar arătând ceva mai prezentabil dar încă în dureri mari și mă apropii de bufetul gratuit (a costat peste 50 de lire deci nu era ‘gratuit’ dar eu n-am plătit) și în sfârșit înghit pastila și aștept. Spre oroarea mea, toată lumea care vine e la costum – și brusc toată lumea vrea să se bage în vorbă. E ora opt dimineața, nu știu de ce ar vrea asta dar facem schimb de 2-3 replici și noi remarcăm că „nu știam că e un eveniment pentru o ținută formală” – dar nu e; ceilalți s-au îmbrăcat la costum pentru muncă. Mă duc iar la bufet unde aveau croissante și viennoiseries. De ce să iau croissant când pot să iau ceva cu zahăr pudră și să dau tot zahărul pe mine? Exact! 😀

Jur că nu mai plănuiesc nimic niciodată de acum încolo. Data viitoare când am un focus grup cu oameni certați cu alcoolul, jur că o să înțeleg un pic mai bine motivațiile din spatele deciziilor proaste 😀