fixaţii pe viaţă

Unul din lucrurile care mă bucură cel mai tare despre publicitate e faptul că nu trebuie să port costum în fiecare zi şi implicit să îmi calc cămăşi sau duc hainele la curăţătorie. Îmi place regula, cred că în ceea ce ne priveşte nu e doar un moft care îşi găseşte roadele în adolescenţă şi brusc ne face pe toţi nişte copii  în esenţă, dar mai avansaţi în vârstă.

Pentru că nu am avut nevoie să port niciodată costum, am avut acum ceva vreme un interviu la o agenţie de cercetare de piaţă. La vremea aia treceam printr-o fază de data porn şi din toţi oamenii cu care am interacţionat până acum din cercetare principala mea motivaţie să lucrez în domeniu ar fi că n-am dat peste o singură persoană care să fie competentă la nivelul aşteptărilor mele (şi implicit ale clienţilor). Cel mai recent caz a fost ca un fel de meci de tenis pe email în care eu făcusem o listă scurtă, clară şi precisă cu trei lucruri pe care trebuia să le aflu şi primeam nişte răspunsuri atât de ambigue încât mă întrebam de ce am renunţat la abonamentul TGI (£17,000 pe an) şi mă chinui cu o persoană care îmi răspunde la 2/3 întrebări şi apoi trebuie să o contactez din nou pe orice cale posibilă până răspunde la tot. În sfârşit…pentru agenţia la care m-am dus eu în Londra mi-am cumpărat un costum. Am urât experienţa pentru că de obicei urăsc cabinele de probă şi costumul nu pot să îl comand fără să îl probez din cauză de jachetă, fermoar, formă şi alte considerente. Am dat o sumă de bani modestă, nici de Mini Prix dar nici de Chanel pentru că mă gândeam că urma să fie prima şi ultima oară în viaţa mea în care trebuie să merg undeva la costum. Evident că nu am ajuns la ei din moment ce sunt în JWT pe moment dar costumul adună praf la mine în dulap şi sunt în dilema „vreau să îl arunc/dau/donez pentru că n-o să-l mai port” versus „dar am dat bani pe el şi poate o să îmi trebuiască undeva, cândva”.

Ştiu aproape 100% sigur că nu o să îl mai port pentru că a devenit un fel de ambiţie să nu mă angajez nicăieri unde garderoba e mai importantă decât ce am în cap, sau într-un loc în care clienţii sunt atât de superficiali încât să refuze servicii pe baza costumelor pe care le purtăm într-o întâlnire. Îmi aduc aminte de ce zicea Vogelstein despre Apple:

When an AT&T representative suggested to one of Jobs’ deputies that the Apple CEO wear a suit to meet with AT&T’s board of directors, he was told, “We’re Apple. We don’t wear suits. We don’t even own suits.”

Se ia de mână cu ideea aia despre droguri şi băut ca parte din descrierea postului…noi avem un mini-bar, Edelman are un birou care arată ca un bar/sufragerie aşa că fiecare după puterile lui. Cât despre băut şi alte stimulente, am fost mereu de părere că atâta timp cât industria e suficient de sănătoasă încât să atragă bani şi clienţi cât să susţină un ritm de muncă în care cei care aspiră să îşi dea tot interesul şi cei care lucrează să se simtă mândri de locul lor de munca, atunci nu văd care e problema. O să iau ca exemplu citatul ăsta:

I spent a million pounds on champagne in three years. Drank two bottles every day except Wednesday and gave a couple away. It’s something like 0.1 per cent of the entire country’s champagne turnover for a year. Gives you rotten breath. You have to eat two carrots per bottle. Nothing was going wrong and nobody died: in fact, it was getting better all the time and we won prizes. I knew exactly who I was and what I wanted, which was everything. Right now. If I go and see a dentist, I’d rather he was sober. If I go and see a band I like to think that they’ve tried to spank the limits of their tiny minds.

Ghici cine – om din publicitate? Nu! Cântăreţ. Dar nu-i aşa că există o asemănare? Nu asta ne angajează şi pe noi să facem? Spank the limits of our tiny minds?

Data viitoare când cineva zice că nu ar trebui să bei…e pentru la serviciu. Serios. Nu p să mă supăr dacă îmi găsesc echipa de creaţie adormită sub masa de conferinţă de la etaj. Atâta timp cât produc muncă pe măsura aşteptărilor şi salariului, o să le aduc o pătură şi un alka seltzer cu nişte cafea.

Eu în schimb cred că o să renunţ la costum…o să-mi pară rău un pic dar o să îmi pară bine că pot să mă ambiţionez să fac ceva ce îmi place 🙂