viata se intampla

Ieri ma pregateam sa scriu ceva apropo de insemnarea despre purpose-idea doar ca mi s-a taiat tot cheful dupa niste evenimente de aseara.

Pe la ora 7 m-am intors acasa fara prea mult timp la dispozitie si cu toata casa mea in cutii si cutiute, gata de mutare.

Il sun pe tata, vorbim cateva minute pe skype si ma gandesc sa ii zic ca uite, e septembrie aproape. Cele mai frumoase momente din viata mea se petreceau in luna septembrie cand mergeam cu tata sa cumpar rechizite pentru scoala. Aveam un fetis pentru caiete, pixuri, nimicuri care nu-mi trebuiau dar aratau bine. Pe care nu mi le cerea nimeni dar vroiam eu sa le folosesc. La ceva. Gaseam eu la ce. Aveam grija sa fac un plan, sa calculez cate materii erau, cate caiete imi trebuiau, ce dosare imi trebuiau in plus si ce highlighter sa folosesc. Si semne de carte. Cred ca iubeam post-it prea mult. Pentru unii farmecul era in a nu avea niciodata un caiet bine definit pentru o materie, pentru mine era aproape PORN sa stiu ca la inceputul anului fiecare caiet avea rostul lui, ca dupa cateva luni se ducea totul din cauza proastei mele organizari. Lene. Sa imi fac ghiozdanul cu o seara inainte? Prefer sa uit – se intampla lucruri mai interesante, si chiar daca faci prostii, macar ai povesti interesante de spus.

Au trecut zilele alea dar ma uit cu jind la orice e ‘back to school’. Back to school acum e un laptop nou. Un iPad? Mie nu-mi mai trebuie la nimic, dar intr-un fel mi-e dor de back-to-school cand insemna miros de papetarie proaspata si incercat toate pixurile in toate culorile. Scris cu treizeci de pixuri aurii, argintii si verzi cu sclipici. Si partea cea mai frumoasa e ca si tata se bucura cu mine – nu statea niciodata si zicea ‘hai, du-te si ia-ti ce-ti trebuie’, ci venea si se uita la ele, le mirosea cu mine, le incercam si plecam fericiti. Si cand braseria de la Hilton inca era un loc frumos, ne opream acolo pentru ceva dulce si un ceai.

Nu am apucat sa ii zic luni de toata chestia asta usor sentimentala pentru ca nu prea am avut timp; in schimb am inchis dupa cateva minute si m-am intors la ecran si la ce aveam de facut pentru a doua zi la serviciu.

La 10 minute dupa ce vorbesc cu tata, ma trezesc la usa cu omniprezentul muncitor care nu-si primise banii de materiale de la firma si ma ameninta ca nu pleaca pana nu-i dau eu £77. De unde sa scot £77 fara bancomat in apropiere nu stiu, dar vroiam sa ii trantesc usa in nas. Fuck you world, am prea mult bun simt. L-am si invitat inauntru sa discutam civilizat. N-a vrut sa discutam civilizat, asa ca i-am dat-o pe proprietareasa la telefon, a urlat ceva la ea, s-a enervat, a plecat si a trantit (singur) usa.

Am incercat din nou faza cu asezatul jos si lucratul, dar intre timp primesc un mesaj de la frati-miu, ca are sa imi spuna ceva. Acel ceva era un mesaj mai detaliat pe Facebook, ca a murit bunica (din partea mamei) luni dimineata. Peste noapte m-a lasat sa ma framant cu gandul ca a avut cancer pulmonar. Stiam ca a fumat mult, dar nu stiam ca avea cancer. Am trecut prin stari de tristete, enervare, confuzie si intelegere. Trista ca s-a intamplat, enervata ca nu mi-a zis niciodata, confuza ca distanta e atat de mare incat orice veste de genul pare ca venita dintr-un vis, intelegere ca probabil dupa ce a murit mama, n-o fi vrut sa imi spuna. Am adormit si am visat ca fumam – si mai curios, ca stiam ce fumez (dunhill negru). Tot ca printr-un vis, am sunat la birou si le-am zis ca nu ma duc a doua zi (adica azi).

Mi-am petrecut dimineata facand curat dupa mizeria si molozul lasate in urma de la renovat. Impins scaune, mobila, hausfrau mode, contemplat ziua de 4 septembrie.

Contemplat decesul – am auzit de pe facebook? E ok sa scrii despre asta pe twitter? De ce ma intreb chestiile astea in loc sa accept ca se intampla? Doar e al meu, eu scriu, nu altcineva, asta-s eu, astea sunt persoanele care nu mai sunt in viata. Am scris. N-am scris ca sa astept condoleante sau compatimire. Am scris ca stare de fapt. Am asteptat sa treaca. M-am bucurat ca am primit mesaje.

Contemplat marea schema a lucrurilor – in afara de frati-miu, nu mai vorbesc cu nimeni altcineva din familia mamei. Or mai fi alte rude, nu le-am cunoscut decat acum foarte mult timp, e ca si cum nu exista sau n-o sa existe. Contemplat faptul ca atunci cand ma marit n-o sa apara nimeni. Din partea aia a familiei cel putin.

Azi se repeta scena de la inceput. Am deschis skype, i-am zis lui tata de cumparat caiete si pixuri. Stiu ca a zambit ca ne si vedeam pe webcam, desi radea de mine ca aici e frig. M-am simtit mai bine dupa ce mi-am adus aminte de asta si am vorbit despre faptul ca all this shit we work for nu inseamna mare lucru daca nu ne bucuram de momente placute din cand in cand. O rochie, pantofi, o seara in oras, o excursie, o calatorie, whatever. Si ca nu merita sa te obosesti 8+ ore pe zi, saptamana de saptamana daca n-ai la ce sa speri. Sau pe cine sa faci fericit.

Dupa doua zile de contemplat indelung, cred ca maine e ok sa ma intorc la lucru si sa nu ma mai gandesc prea mult la asta. Viata se intampla.

Si ca tot vorbeam de tata, exista si o poza (rara) cu noi doi sarbatorind in Spania. Ideea de a sarbatori a fost o surpriza, de unde si tricoul si nu altceva mai elegant.

Cand si daca ne vedeti in Bucuresti in curand, say hi. Nu musc.