De unde învățăm competențe de viață și digitale?

Zilele trecute am văzut un șir de postări pe Twitter, în care o jurnalistă încerca să explice cum e treaba cu sursele anonime: de ce o sursă apare ca anonimă în articol dar nu e nepărat anonimă jurnalistului, de ce trebuie protejate sursele în primul rând, etc. Nu doar atât, dar a mai băgat gratis și o listă  de instrucțiuni despre cum să gândim critic când vedem ceva pe net. Lista avea cel puțin 10 puncte.

Cineva din culise a comentat, auzi, nu e cam mult? Nu cumva ne așteptăm la niște cunoștințe destul de avansate și nefirești doar ca să citești un articol din ziar?

Aș zice că nu e mult, chiar necesar. Alternativele sunt să fii manipulat de surse care știu să exploateze fin psihologia oricui, sau să-ți prăpădești timpul, banii, sau chiar și sănătatea mentală pe net. Unii râd de ăia care nu văd clar că un articol e propagandă, dar s-ar putea să-i surprindă cât timp consumă ce servesc Instagram și Facebook pe bandă rulantă.

Cine ne învață lucrurile care ar trebui să ne fie utile în viață?

Asta m-a pus pe gânduri: cum știm că că cineva e în stare să citească un articol? De unde afli că influencerul care face parada modei în 30 de rochii le-a primit gratis și trebuie să le returneze, nu și le-a cumpărat de fapt? Cine predă toate lucrurile de care ai nevoie în viață dar pe care nu poți să le absorbi din mediul din jurul tău? Că n-o să vină din bunăvoința platformelor care profită de pe urma ignoranței sau inerției.

Așa am ajuns la Uniunea Europeană – am stat cu orele să citesc o duzină de site-uri, micro-site-uri și PDF-uri ca să înțeleg mai bine peisajul. Poate că e mai evident din țară decât de unde sunt eu. S-au schimbat multe de când am terminat liceul în 2007 și facultatea în 2010. Știam că proba de informatică de la Bac* a fost înlocuită cu Competențe Digitale. 

Dar ce înseamnă? E destul? Cine le predă? Și noi ăștia care lucrăm cu ele toată ziua, ce-am putea să facem? Așa că am pus toate curiozitățile mele la un loc, în caz că le au și alții, dar n-au timp să scotocească în birocrația online a UE.

Cum stau lucrurile la capitolul educație

Situația în Europa era groasă inainte de pandemie, acum e și mai rău.

Unul din cinci europeni se luptă cu scrisul și cititul, și chiar mai mulți cu aritmetică de bază. Dacă ieși cu un grup de șase oameni la masă, unul din ei nu știe să calculeze mental bacșișul și poate e rușinat să spună. Mi s-a întâmplat de multe ori în Marea Britanie, dar noroc că avem aplicații în telefon acum.

Știm de la rezultatele PISA că 42% dintre elevii de 15 ani din România sunt analfabeți funcțional, dar foști miniștri ai educației nu numai că schimbau schimbarea în fiecare an; nici nu vroiau să recunoscă problema alfabetismului crunt, ca alcoolicii care nu sunt de părere că beau prea mult.  Încă din 2008 românii și bulgarii sunt printre cei mai slabi școlari din Europa. Nu sunt singurii cu probleme, dar tot e trist și rușinos să fii printre cei mai slabi, în topul țărilor care nu citesc, dar se uită mult la televizor. 

M-a surprins să aflu că rezultatele la nivel european au rămas cam la fel sau s-au deteriorat în ultimii ani pe zona de știință și tehnologie. Tind să cred că mulți tineri sunt obișnuiți să trăiască cu tehnologia, dar mai mult în postura de consumatori, nu creatori.  

Pe plan digital, în 2015, 40% din populația UE n-avea destule competențe digitale și 22% din aproape 446 de milioane de cetățeni nu folosea internetul. Suntem un continent cu o populație cât SUA, dar chiar și acolo unde internetul rural e usturător de scump, doar 11% din populație nu folosește internetul.

Pandemia a scos monstrul la iveală. Munca și învățătura la distanță au devenit brusc o realitate pentru milioane de europeni, și așa am aflat cât de nepregătă e o mare parte a populației. Anul ăsta în Olanda, studenții dau în judecată unele facultăți pentru calitatea slabă a cursurilor oferite online, uneori niște slide-uri trântite rapid, probabil de niște profesori grăbiți și stresați.

Plus, s-a accelerat procesul de a inlocui si automatiza anumite slujbe sau profesii; un program nu poate să fie bolnav două săptămâni sau să moară de Covid-19. Chiar UiPath, cei care se ocupă de automatizat proceduri, se lăuda că au aduăgat 836 clienți noi în primul trimestru, dublându-și baza de clienți de la an la an.

În contextul ăsta, subiectul adaptării și competențelor digitale e urgent: dacă tot automatizăm, mutăm lumea online și le punem tablete cu internet în mână (sau și le iau ei), ce face educația? Ce ar trebui să învețe oamenii?

Uniunea Europeană și competențele-cheie ale secolului 21

Uniunea Europeană, prin Parlamentul European, e și ea de acord. După ani de consultări, au stabilit opt competențe-cheie pe care cetățenii ei ar trebui să le aibă ca să supraviețuiască în secolul 21:

  1. Comunicare în limba maternă
  2. Comunicare în limbi străine
  3. Competență matematică și competențe de bază în știință și tehnologie
  4. Competențe digitale
  5. Cum să înveți să înveți, learning to learn
  6. Competențe sociale și civice
  7. Conștientizare și exprimare culturală
  8. Simțul inițiativei și al antreprenoriatului

E o listă bine intenționată și bun-simț. Cred că aici intră multe din întrebările de la început. Prin prisma experienței profesionale din trei țări, am văzut de toate, de la tineri români care cred că simțul civic e un trend și nu ies la vot,  foști colegi de muncă care insistau să pocească numele străinilor cum îi tăia capul, în loc să întrebe purtătorul cum se pronunță sau cum ar vrea să fie pronunțat, și mult prea mulți oameni care confundă munca cu școala și așteptă să le spună cineva ce să facă.

Competențele digitale

Mai departe, să fii competent digital înseamnă să știi să folosești o gamă largă de tehnologii digitale ca să afli informații, să comunici și să rezolvi probleme.

Competențele digitale sunt formate din 5 aptitudini, fiecare cu o serie de criterii de evaluare ca să se determine dacă ești un utilizator elementar, independent sau experimentat.

  1. Procesarea informației (de ex. știi să cauți și să procesezi ce citești, să cauți în mai multe surse de încredere, dacă știi să faci backup-uri la date și să salvezi datele pe net, în cloud)
  2. Creare de conținut (de ex. știi care sunt elementele de bază ale unui limbaj de programare, cum să creezi muzică, text, și ce înseamnă drepturile de autor online, cum să folosești un macro sau să-ți construiești un site)
  3. Comunicare (de ex. știi cum să scrii mail-uri, să faci conferințe video, să colaborezi la documente online, să folosești banking online, să fii conștient de regulile de comunicare din mediul pe care îl folosești)
  4. Rezolvarea de probleme (de ex. știi cum să-și rezolvi problemele cu ajutorul tehnologiei, ești la curent cu noile tehnologii, știi cum să faci troubleshooting la calcultor)
  5. Securitate (de ex. știi că nu toate informațiile pe care le citești sunt de încredere, că nu ar trebui să-ți dai datele online, înțelegi riscurile pe care tehnologia le poate avea asupra sănătății,

Per total, nici aici nu e rău. Nu cred că e suficient pentru multe joburi care cer studii superioare (altă postare pentru altă dată), dar e un punct de pornire just pentru restul, care nu le au sau nu le vor. E o alternativă la ECDL-ul care exista pe vremea mea, un proiect organizat de organizații non-profit. Să zicem că te califici ca electrician și vrei să pleci în străinătate – la mare căutare și pe bani buni, uneori dublu pe oră față de un om de marketing. Ai putea, în mare, să bifezi competențe digitale, de limbi străine și antreprenoriale, să-ți faci un site de firmă, să vezi  prin video conferință, să pui la cale și un mic plan de afaceri și să zbori.

Am pus descrierea competențelor și criteriilor într-o pagină separată, că mi-a luat mult să le găsesc traduse în română și într-un singur loc.

Nu e cam mult? Și cine o să predea astea?

Nu e cam mult ca o persoană să știe cum să citească un articol? Pare mult, dar e necesar. Sau o să fie necesar dacă România devine și ea o țară cu o agricultură mecanizată, nu de subzistență, o societate informațională și de servicii.

Așa că rămâne întrebarea, cine o să predea asta? Aparent profesorii, în mare. Așteptări mărețe de la oameni care nu sunt plătiți sau echipați cu ce le-ar trebui să predea programa descrisă mai sus.

Sunt de acord cu versiunea lui Funeriu care avea ideea de a da puterea şi resursele sistemului de educaţie oamenilor de calitate, ca să schimbe ei lucrurile. Profesorii care predau la țară povestesc cum le veneau idei bine intenționate dar gata-făcute de undeva departe, și nu li se cerea părerea despre cum să le dezvolte mai departe. Aș vrea ca UE să nu facă greșeala asta. Că informația cea mai bună vine de pe teren, nu din birourile cuiva de departe.

Când mă gândesc la amintirile despre școală, îmi aduc aminte de profesori care mi-au schimbat traiectoria vieții, nu materiile în sine. Profesoara mea de informatică din generală m-a făcut curioasă despre programare la un cerc extracuricular de informatică. Cea de engleză din generală mi-a sugerat să studiez în afară și să fac cursuri la consiliul britanic. Profesoara de română din liceu îndemna toată clasa să meargă la ore, sau îi îndemna pe unii colegii să nu mai bea și fumeze la o bodegă periculos de aproape de liceu (și probabil ilegală). Câțiva se interesau de soarta noastră, dar înțeleg că mulți nu erau plătiți suficient cât să le pese.

Cel puțin nu sunt singura. Un barometru cultural din 2018 care zicea că 93% din elevii români nu au facut niciun fel activitate extracuriculara. În puținele cazuri în care au făcut, a fost din cauza profesorilor.  În satul în care niște elevi au surprins cu notele de 10 pe linie de la Evaluarea Națională din 2020, au reușit pentru că profesorul de română a crezut în ei, i-a tratat omenește, și a încercat  “să- provoace să gândească singuri, să îşi folosească imaginaţia şi creativitatea.” Omului ăla i-aș da resurse să continue să facă ce-a făcut.

Dar mi se pare mult pentru profesori. Văd mulți profesori care spun că nu se simt gata să predea pentru că nu sunt ei pregătiți. Așa că rămân cu o întrebare apărută pe parcurs.

Cum putem să ajutăm profesorii care predau competențe digitale?

Dacă ajunge vreun profesor pe aici, ce am putea noi, cei care lucrăm cu competențele digitale zi de zi, să scriem, să traducem, să organizăm sau să creem?

Știu că trebuie donații, toalete în școli și școli care să nu se prăbușească peste elevi. Dar ce resurse am putea crea sau traduce ca să fie mai ușor? 

Să popularizăm ora de cod? Să facem interviuri cu programatori, ca să înțeleagă lumea cum arată o carieră în domeniu? Să centralizăm ce scriu programatorii români care au bloguri? Schimb de experiențe? Unele sondaje în rândul profesorilor spun că schimbul de informații cu alți profesori din Europa le dă idei noi.

Altfel pot să recomand canale de YouTube gen Kurzgesagt pe știință și tehnologie, subiectele Khan Academy, cursurile freeCodeCamp, cele Crash Course (mai ales despre cum să înveți să înveți) dar toate sunt în engleză, și nu știu în ce măsură lucrurile care mi se par mie utile și ușoare sunt cu adevărat.

Las întrebarea deschisă pentru cine știe mai multe, și dacă strâng destule informații le pun cap la cap.

 * Spoiler alert: n-am dat proba la informatică și nici n-am făcut proiectul de final de an.

3 Replies to “De unde învățăm competențe de viață și digitale?”

  1. cred ca singura cale sa ajuti fara sa pierzi timpul aiurea e sa voluntariezi intr-o organizatie care are scopul asta sau sa-ti deschizi o firma si sa faci tu asta facand si ceva bani. pe de alta parte cred ca esti naiva ( no offense! ) daca crezi ca cineva o sa citeasca sfaturi pe net. zoso are un articol clar in privinta educatiei si educatorilor in romania.

  2. Sunt de acord că poți să obții experiență valoroasă din voluntariat și antreprenoriat, dar dacă nu sunt idei promovate în mediul în care locuiești sau ai crescut, nu știu cum ajută. Trebuie să vină și ideile astea de undeva, și pentru multă lume prima interacțiune e școala.

    Sunt sigură și de faptul că zoso are multe articole. Nu pretind să încerc să rezolv problemele educatorilor și educației în general, ci să mă axez pe o zonă pe care o cunosc și să fac ceva ce-mi stă în putere – poate e scris, poate e mobilizat lume. Știu că mă citesc destui alți programatori și oameni care lucrează în domeniu și sunt preocupați de aceleași lucruri, dar nu știau de îmbârligăturile despre care am scris mai sus.

    Nu sunt deloc naivă să cred că lumea citește sfaturi pe net. Știu sigur că lumea caută sfaturi pe net, pentru că prin definiție internetul a fost creat pentru schimb de informații. Încă din 2013 (sau când o fi fost) când am scris pagini întregi de sfaturi despre cum să structurezi o lucrare de licență sau cum să studiezi în Marea Britanie tot primesc mail-uri în fiecare lună. That is INSANE, chiar și după standardele mele. Dacă pot să găsească asta și să facă efortul să-mi scrie, pot să caute și informații despre probele de la evaluarea națională.

    Chiar și-așa, nu mă deranjează să fiu considerată naivă în privința asta pentru că nu mă afectează cu nimic, așa cum nici nu mă costă mare lucru să-mi tot pun întrebări legate de meseria mea, să tot scriu despre ceva ce ar putea fi util sau provoca discuție, chiar dacă doar în rândul a 2-3 oameni. Ideile sunt doar niște viruși mental, se transmit exponențial 🙂

  3. ok, mea culpa, n-am citit sublinierile prima data. am citit acum si vad ca intri in detaliu pana la sange. cum s-ar zice le dai mura-n gura. cred ca scoala facuta afara te-a invatat datoria lucrului bine facut.
    intrebarea e daca un profesor roman e capabil de asa ceva. poate unul dintr-o suta.
    eu am terminat liceul in 90 destul de bine si cu chiu cu vai facultatea in 96, ca am ales ingineria, dupa moda vremii, in loc sa ma duc pe filologie, cum eram daruit.
    multi din colegii mei de liceu care erau corigenti an de an acum sunt profesori si cateodata ma intreb ce fel de dascali sunt.
    da, poate daca o sa scrii ceva, o carte, un manual, cu promovarea de rigoare, ai putea avea un impact in ceea ce-ti doresti.
    sau te apuci tu de profesorat…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *