Gânduri de Septembrie: un an de Olanda

Cochetez cu o ideee la care mă gândeam de câteva săptămâni: în loc să încerc să scriu mai mult despre un subiect, să scriu câte puțin despre gândurile de săptămâna asta.

Cu ce-mi ocup timpul

Gânduri

Mereu mă blochez la diacritice.  Diacriticele sunt o problemă pentru mine, o chiciță care țin, pentru că îmi place să citesc în română cu ele, dar nu să și scriu (chiar dacă am toate tastaturile). E mai ușor să scriu fără diacritice și după aia să convertesc textul, de ex. cu diacritice.com, dar nu e deloc practic. Am găsit un serviciu mai intuitiv (diacritice.ai) bazat pe niște machine learning, și aș fi interesată să aflu cum să învăț să fac și eu asta, ca să învăț despre machine learning. Cine are idei, vă aștept în comentarii 🙂

California arde din nou, dar acum arde mult în San Francisco. Pe de o parte îmi pare bine că nu mai locuiesc acolo, pe de altă parte îmi pare rău pentru toți oamenii care trec prin asta în fiecare an și totuși îndură asta. Pentru că acum există focuri tot anul, și cel puțin o dată pe an cenușa ajunge și în Bay Area, unde cerul se face roșu (că în Australia în ianuarie 2020) și o simți când respiri sau îți intră pe geam în casă. Sunt cu gândul la vorbele unei fetițe de 4 ani din San Francisco când a văzut cerul și a aflat că e portocaliu din cauza de foc și cenușă: “Is this how dinosaurs died?”  

E greu să ai ambiții dacă ești tânăr pe timp de pandemie. Un jurnalist britanic pe care îl urmăresc de ceva vreme se gândește la felul în care lumea s-a schimbat de când a terminat liceul, și cum pandemia a stricat oportunitățile tinerilor. Se întreabă ce ambiții poți să mai ai în Marea Britanie a anului 2020, față de cea în care a crescut el:

„The past ten years have chipped away at (having ambitions). A house has become something no one can afford unless they can rely on the bank of mum and dad, while the media bombards you with messages about how it’s your own fault you can’t save a hundred thousand pounds. Jobs which offer long-term careers and progression have been eroded, to the point of destruction. There is no such thing as job security if you are young.„

În contextul ăsta m-au impresionat și experiențele adolescenților români de la început de pandemie. Cel mai important și interesant mi se pare faptul că sunt o generație diferită față de a mea, vizibil și vocal dezamăgiți de lipsa de empatie și înțelegere din partea celor la putere. Generația mea (care a terminat în 2007) n-a avut curajul ăsta sau vocea asta.

Noi am avut norocul de a termina fix când lumea o lua la vale din cauza crizei financiare din 2008. Sentimentul care ne-au urmărit a fost același: nu sunteți suficient de harnici, dați banii pe prostii, hai că nu e așa de rău. Dar întrebarea cea mai presantă a generației mele a fost…ce rezolvăm dacă îi punem deoparte? Nu cunosc pe nimeni care să-și fi dorit o viață similară cu cea a părinților, așa că mulți care au putut au plecat.

Lipsa asta de empatie se extinde global, și o văd cum apare în mod insidios în articolele despre cum să-ți găsești de muncă (tot pe timp de pandemie). Din SUA, unde în perioada de vârf au fost de cinci ori mai mulți oameni fără slujbă decât în timpul Marii recesiuni din anii 20, WSJ vine cu niște citate de la niște recruiteri care spun că văd candidați „capricioși, nerăbdători, și că nu-și dau seama că lasă impresia că sunt foarte frustrați.” Serios? Dacă nu mai ai slujbă, nici speranțe de slujbă și nici mare plasă de siguranță, cred că e cumva de înțeles că n-o să poți fi 100% profesional ca pe vremuri și că vrei o slujbă, cam urgent. Ca toți proprietarii de cafenele care se trezesc cu masteranzi, pentru că orice e mai bine decât nimic.

Cred că trecem printr-o traumă colectivă bizară fără un sfârșit bine delimitat, și e normal ca tinerii să o resimtă mult mai puternic, mai ales că toată lumea are așteptări de la ei. Lumea o să se redreseze eventual, dar o să rămână o distincție clară între înainte/după pandemie. Între timp, m-am convins și eu că lipsește cu desăvârșire empatia pentru o generație de criză, care nu numai că va moșteni problemele clasice ale generațiilor de dinainte, dar va fi împovărată și cu recuperarea economică post-pandemie. Tot nu sunt pe aceeași lungime de undă cu cei cărora le lipsesc cumpărăturile pe post de divertisment în condițiile în care se moare pe capete, dar pe termen lung le înțeleg frustrările.

Știri mai diverse. Acum câteva săptămani o tipă din Croația remarca pe twitter ca parcă suntem supra-saturați cu știri din Statele Unite: știm foarte multe despre ce-i preocupă pe americani, dar probabil foarte puțin comparativ despre ce se întâmplă în Europa și alte părți ale lumii, de bine sau de rău. Vreo 50.000 de oameni au fost de acord cu un like. Ce-i drept, au jurnalism de calitate într-o limbă pe care mulți dintre noi o înțelegem și strategii de marketing foarte eficiente. Asa ca am făcut o listă de Twitter cu câteva surse de știri din UE (pentru început) ca să-mi diversific feed-ul. Am descoperit cu plăcere că există ersiuni în engleză ale unor ziare de renume european (El País, Le Figaro, Der Spiegel, și alții) cât și mulți jurnaliști afiliați publicațiilor care scriu despre Europa. Știu că Twitter nu e popular în România, dar îl prefer Facebook-ului pentru că totul e public, oamenii sunt forțați să scrie mai puțin decât pe Facebook la fiecare eveniment, și există șansa să găsești oameni și nișe foarte interesante (de ex. mineralogie, istorie, fizică, etc.). Accept mereu sugestii pentru listă, momentan pentru Europa mai mult.

Despre știri și dezinformare.

O frază la care mă gândesc mai mult decât aș fi crezut: pe net, știrile credibile sunt în spatele unui paywall, dar minciunile sunt gratuite. Articolul e la fel de interesant, despre cum abonamentele sunt justificate, până când nu mai sunt, pentru că oamenii nu au acces la jurnalism de calitate. Devine o problemă și mai mare când descoperi că pe social media, oamenii se implică mai mult în postări de la site-uri de propagandă ale unor țări că Rusia, China, sau Iran (care sunt gratuite), decât de la un ziar local sau sursă legitimă care are paywall.  

M-am întrebat mult cum a ajuns lumea să diveargă atât de mult în ceea ce privește consumul de știri, nu doar din cauză de rețele sociale. Mă întreb și cum se vor adapta normele sociale ca să facă față unei lumi în care toată lumea scrie și comunică tot timpul, peste tot, foarte ieftin – nici nu trebuie să ai blog sau site ca să ai o platformă. Știu doar că personal nu sunt o fană a îngrădirilor de orice fel.

Așa că mi-a plăcut un eseu lung și captivant de la Anne Applebaum despre cum unii republicani care sunt împotriva președintelui au reușit să atragă atenția altor republicani, în ciuda faptului că toți sunt bombardati și epuizați de informații în care ori nu mai cred, ori îi derutează.

„În loc să fim preocupați de lucrurile extraordinare pe care individul iluzionat le crede, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre lucrurile obișnuite pe care nu le mai crede, a căror absență a permis înflorirea bizarului”. (Aeon)

Pe lista de lectură

• Deaths of despair and future of capitalism, de Anne Case și Angus Deaton (ea Profesor de economie și afaceri publice emerit la Universitatea Princeton, el câștigătorul Premiului Nobel pentru economie în 2015 printre altele) . Capitalismul are problemele lui, și pare că scârțâie în multe părți ale lumii unde a devenit crony capitalism, capitalism de cumetrie mai degrabă. M-a atras citatul ăsta care n-ar trebui să surprindă, dar totuși… “We do not think that taxation is the solution to rent-seeking; the right way to stop thieves is to stop them from stealing, not to raise their taxes.”
• Can’t Even – Anne Helen Petersen, despre generatia burnout, un fenomen pe care l-am resimtit si eu in state. A scris un articol fenomenal anul trecut pe care toata lumea pe care o stiam il citea. Sper să fie bună pe partea de soluții, că pe partea de diagnostic stăm bine.
• Deepfakes: The Coming Infocalypse de Nina Schick, jurnalist de investigații. În ziua de azi se pare că ar trebui să ai un nivel de educație și gândire critică destul de ridicat doar ca să analizezi un articol de știri – o barieră aproape de nedoborât pentru unii oameni defavorizați. Dacă nu stăm bine azi, sunt curioasă cum o să stea lucrurile când o să existe deepfake-uri și știri false mult mai convingătoare decât ce vedem acum, și ce o să înseamne pentru încrederea publicului în politică și nu numai.