Press "Enter" to skip to content

(Re)început

Ultima oară când am scris aici eram în San Francisco în 2018. Acum sunt în Amsterdam și aproape s-a terminat 2019. M-am gândit mult la ce să scriu aici, dar multă vreme cuvintele n-au vrut să iasă. Au fost zile în care am vrut să scriu despre tot și zile în care n-am vrut să scriu sau să mă gândesc la nimic, cu atât mai puțin ce am scris ultima dată – începutul sfârșitului, cum ar veni.

Anul ăsta am făcut 30 de ani și mi-am dat seama că am reînceput într-un fel sau altul în șase orașe, trei țări, cinci slujbe și două domenii de muncă în ultimii zece ani. Nu mai știu când a devenit normal și am interiorizat ideea că schimbarea e singurul lucru cert pe lume, dar de curând am decis că nu vreau să precipitez mișcarea browniană cum am făcut în ultimii ani. Atât cât pot să iau decizii și să influențez cursul evenimentelor, nu mai vreau să o iau de la capăt în alt oraș după Amsterdam în următorii ani.

Înainte de asta am reînceput în State, unde n-a fost să fie pentru mine. Nu știu cum e ca un corp să refuze un transplant de organ, dar e singura paralelă pe care o am. S-a terminat în burnout, depresie și divorț. Și dacă tot s-au închis niște uși, am stat mult pe gânduri și am decis să mai închid încă una la capitolul muncă pentru a mă întoarce la programat.

Așa că am reînceput aproape de la zero din nou în Amsterdam. Am reînceput să mă plimb prin oraș fără să-mi fie frică de cine sau ce o să întâlnesc dacă ies pe stradă. Am reînceput să gătesc lucuri noi și lucruri care îmi plac. Am început să mă văd cu familia mea, mai ales fratele meu și sora mea. Am reînceput să ies la muzee, să citesc cărți, să mă îngrijesc de corpul și sănătatea mea mentală.

Reînceputul n-a fost fără starturi false și complicații. Doar că lucruri care m-ar fi ținut trează toată noaptea acum câteva luni par aproape neînsemnate. Evenimentele vin și trec, chiar dacă nu instant. În unele zile perfecționismul și anxietatea își strecoară din nou capul pe ușă ca să-mi șoptească  “nu ai făcut destul! Trebuie mai mult, mai repede, mai bine”. Acum le trântesc ușa în nas. Nu reușesc s-o închid repede la loc tot timpul, dar în ultima vreme s-au îmbunătățit lucrurile. Uneori mă mai trezesc la patru dimineața și trec diverse tipuri de panică prin mine cât să nu mai pot să adorm la loc. La ora aia, tot ce ar putea să meargă rau sigur va merge rău. Dar zilele astea reușesc să mă calmez uitându-mă pe geam la bicicliștii care au lucruri de făcut și locuri în care trebuie să ajungă.

Mă gândesc că nu e totul chiar de la zero. Și nici răul atât de rău precum pare. Înainte mă trezeam aproape în fiecare zi a săptămânii. Acum abia se mai întâmplă, și chiar reușesc să adorm la loc. Poate într-o zi o să dispară. N-o să îmi fie dor de gândurile alea.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *