Ce spuneam apropo de adolescența înainte și după internet:
To believe in progress is not only to believe in the future: It is also to usher in the possibility that the past wasn’t all that. I now feel — and this is a revelation — that my past was an interesting and quite fallow period spent waiting for the Internet. At home, I’ll continue to cause a festival of eye-rolling with my notion that some values were preserved by the low-tech environment, but, more generally speaking, life has just gotten better and better. The question is: How far would you go with that? My daughter’s mother goes all the way. “I can sit in my holiday house in the country,” she says, “and order furniture, clothes, anything really, to come from London and Paris. It’s killed provincialism. It’s also killed human loneliness.”
“That’s shocking,” I say. “Luxury can’t kill loneliness.”
“You want to bet?”
In Defense of Technology – New York Times
Comentarii
Un răspuns la „Internetul a omorât provincialismul”
Îți mulțumesc, Andreea. De când am citit acest articol tot am ruminat niște gânduri, și am zis să împărtășesc o poveste, pornind de la următoarea ipoteză: mie, internetul mi-a salvat viața.
Vreau să vorbesc aici despre ceea ce se întâmplă în foarte multe familii lower middle class din România: se face copilul, i se asigură mâncare și un acoperiș deasupra capului, iar după aceea este lăsat în pace, în ideea că îl educă școala, iar părintele astfel permite să se formeze goluri uriașe în educația copilului, pentru că cine mai are energie să vorbească cu el la ora 7 seara, când trebuie făcută mâncare pentru a doua zi și spălate rufe?
Să o luăm punctual:
1. Educație financiară: părinții mei fac parte din grupul oamenilor „foarte educați” care și-au luat o ipotecă în CHF, în 2008, cu dobândă variabilă, și n-au avut niciodată în viața lor o plasă de siguranță mai mare de 1 lună de venit în economii.
La liceu n-am făcut deloc personal finance, și până și macroeconomia a fost abordată doar la un nivel strict teoretic, deși nu e chiar așa de greu să aduci exemple cotidiene de keynesian vs austrian economics.
M-au salvat cei de la NPR cu podcastul „Planet Money” și multe alte canale de YouTube de tipul edutainment.
2. Educație sexuală: la școală nu am avut niciodată o astfel de materie. So, yeah.
În ceea ce îi privește pe părinții mei, prima discuție „the birds and the bees” a venit la fucking 18 ani (lol). I-am tăiat-o rapid maică-mii, i-am explicat că până la vârsta aia deja citisem sute de articole, vizionasem sute de clipuri educaționale și citisem 2 cărți doar despre psihologia sexului.
Aici trebuie să îl menționez pe Dan Savage, cu podcastul lui „The Savage Lovecast”. El a fost unchiul gay de 50 de ani pe care nu l-am avut niciodată, care mi-a explicat în detaliu ce înseamnă să fiu tolerant și să înțeleg în profunzime stilurile de viață ale unor oameni foarte diferiți de mine.
3. Empatie și „giving a shit about other people’s feelings”.
Din cauza modului în care este structurată personalitatea mea (mersi, tata, you’re the best) îmi este foarte greu să fiu empatic și să înțeleg „social cues”.
Cine m-a salvat de pe internet: The Vlogbrothers. Cele mai importante principii ale comunității lor sunt „unironically liking things” și „imagining others complexly”.
Bonus: după ce profesoara mea de română de la liceu a reușit să mă facă să urăsc cărțile din cauza pretențiilor de Ivy League pe care le avea de la niște elevi de liceu dintr-un oraș sărac din Moldova, John Green m-a făcut să îmi placă să citesc din nou și să nu mă mai simt prost că nu pot să înțeleg Kafka sau Descartes.
Mă opresc aici, am scris prea mult, cred că mi-am dorit să scriu asta mai mult pentru mine oricum.
Sincer, nu pot să îmi imaginez cum ar fi fost viața mea fără internet, de aceea mă afectează foarte tare de fiecare dată când mai aud câte un idiot cu refrenul „internetul strică tineretul” (sigh).
Mulțumesc că m-ai lăsat să îmi descarc ideile astea.