Cinci descoperiri din ultima vreme

1. Poate că trebuia să mă fi dus în Elveția, nu în Marea Britanie

Îmi dau seama că îmi plac foarte mult elvețienii. De când am început să lucrez cu ei, se simte o diferență majoră: sunt foarte punctuali, eficienți, onești și politicoși. Am avut întâlniri cu ei și sunt singurii oameni care au venit cu două minute mai devreme, cărora le-au plăcut instrucțiunile precise (o să vorbim despre X, Y, Z, o să luăm întrebări la sfârșit) și cu care am terminat întâlniri devreme. Sunt foarte eficienți pentru că știu exact ce vor, cum ar vrea să arate, care le sunt limitările și ne-au anticipat întrebările în mod foarte politicos: „practic, știm că ne cereți o să coste bani, nu vrem să lucrați degeaba așa că am vrea să ne spuneți cât o să ne coste următoarea etapă a proiectului ca să putem să aprobăm un buget.”

2. Generozitatea atrage generozitate

Un fel de „cine împarte, parte-și face”. În fiecare săptămână trimit colegilor care lucrează pe un cont destul de mare niște link-uri și chestii de citit. A început cu un link aici, cu un link acolo și s-a transformat într-un mini-newsletter despre servicii financiare. Inițial mă gândeam că o să îi plictisesc, dar s-a transformat într-o chestie genială atunci când oamenii au început să răspundă și să zică mulțumesc (că le oferă cineva o explicație pentru o piață foarte complexă) și să trimită și ei articole și alte rapoarte înapoi. M-a surprins plăcut răspunsul și mi-a restaurat credința în oamenii cu care lucrez: nu așteaptă să le trimită cineva mură în gură și chiar dacă sunt foarte ocupați dedică timp să citească fără să le spună nimeni. Nici n-au trecut bine câteva săptămâni și acum am extins proiectul către alți colegi și am început să primesc mail-uri de la oameni care au auzit cumva că toate drumurile duc la mine.

3. Am ajuns la supra-saturație de întâlniri

Orlando a ales bine cele trei observații din Economist despre viața de manager și cum s-a schimbat. Sunt acum într-o companie în care oamenii au flexibilitatea de a alege câte zile pe săptămână vor să lucreze, iar unii aleg să nu lucreze vineri. Asta înseamnă că trăim o săptămână ușor comprimată, uneori destul greu de navigat și explicat iar toate întâlnirile trebuie înghesuite până joi la ultima oră cumva. Dat fiind că am de cele mai multe ori 3-4 proiecte care se derulează în paralel, numărul de întâlniri a crescut exponențial, iar întâlnirile „meta” (întâlniri despre întâlnire) sunt și mai nasoale. Sunt constant la granița între „chiar avem nevoie?” și momentel în care îmi dau seama că oamenii au un ego atât de fragil încât da, chiar avem nevoie (altfel țin în ei și explodează la un moment dat). Cu patru chestii în paralel e imposibil să accepți toate întâlnirile și lucrurile care ți se cer – altfel înnebunești până la sfârșitul zilei. A trebuit să îmi regimentez singură fiecare zi și fiecare săptămână în așa fel încât nu vreau să am întâlniri dimineața – la un moment dat tot trebuie să lucrez, așa că mai bine lucrez când sunt mai productivă, dar după ora 3 după-amiaza nu mai am nici un fel de randament la muncă solo și e mai ușor să stau să stau în întâlniri și să contribui verbal. Partea bună e că atunci când vine vinerea nu mai am nicio întâlnire și nici oameni care să aibă nevoie de mine. E perfect 🙂

4. Teleconferințele nu au fost făcute pentru oameni normali

Mă surprinde mereu inabilitatea oamenilor de a avea teleconferințe. Într-un fel zic asta din prisma omului care a jucat MMORPG-uri prea mult, mai ales World of Warcraft în zilele în care trebuia să aduni vreo 40 de oameni pe un singur server, să fii sigur că au căști și pot să audă, să vorbească, nu ascultă muzică peste, nu s-au pus singuri pe mute, etc. și să mai și termini câte o instanță. Cred că totul mergea din cauză că toți vroiam cam același lucru (i.e. ce primeai după ce terminai instanța) și eram toți un pic autiști. Nu sunt pentru oamenii care vor să se vadă la față, să se simtă împortanți și par să nu creadă că vocea cuiva e, de fapt, aceeași persoană pe care o știi în carne și oase. La serviciu fiecare om într-o teleconferință are propria agenda, propria idee despre ce vrea la sfârșitul ei, probabil vorbește de acasă din chiloți sau de pe drum, din tren, că n-a ajuns încă la birou, etc. Cert e că e haos și am avut jocuri mai bine organizate decât conferințe (asta îmi dau seama că intră și în categoria aia… „pentru oameni care nu înțeleg Twitch..of course not. You had to BE THERE”) Partea bună e că sunt minunate când le organizez eu și pot să le zic de la început că nu e voie să întrerupi și să vorbești peste alții. Ca la grădiniță un pic, dar cu oameni de peste 35 de ani – și ultima observație e că singurii oameni care apreciază sunt cei foarte ocupați. EXACT. Pentru că avem aceeași problemă.

5. Dacă tot vin roboții peste tine, singurul răspuns e să creezi și mai multă complexitate

Tot din articolul din Economist, organizațiile au devenit mai complexe. Eu una subscriu la teoria care zice că „the jobs most resistant to automation are those that we (humans) ourselves can’t explain in language understood by machines” (via FT), în mare parte pentru că mă fascinează subiectul machine learning în general,  mai mult decât oamenii și organizațiile. E senzația aia curioasă că se întâmplă multe lucruri deodată: cunoașterea umană devine din ce în ce mai complexă, specialiștii sunt la mare căutare, cu cât e mai complex subiectul de care se ocupă, cu atât vor fi mai greu de înlocuit, dar restul lumii nu e la fel de norocoasă, chiar dacă per total se vor crea alte slujbe cu prilejul ăsta (se creează mai rapid decât pot oamenii să învețe chestii noi sau transferul de cunoaștere nu e foarte eficient sau ușor).  În alte cuvinte, pe plan real, în foarte multe companii oamenii își fac de lucru. Când n-ai probleme dar te simți oarecum vinovat și vrei să își justifici salariul sau existența, creează probleme din nimic 🙂

La noi mai specific, mi se par fascinante efectele reale ale unei statistici: „digital accounted for 38% of Publicis Groupe revenue in 2013 and 40% company revenue in the fourth quarter”. Noi suntem o agenție de digital și toată lumea se uită mereu spre noi pentru soluții, informații, păreri, etc., mai puțin oamenii din agențiile tradiționale din grup care se simt îmbrânciți de forțe invizibile și își dau seama că nu au pregătirea care trebuie, iar clienții ne vor noi în întâlniri, nu pe ei. Statistica aia înseamnă o tensiune invizibilă dar constantă în relațiile noastre, în care unii vor să se facă utili și să se introducă în proces dacă se poate chiar dacă nu e nevoie de ei, iar clienții au senzația că li se adaugă niște costuri pentru un serviciu pe care nu și-l doresc de fapt. And that’s what makes the world go round.