Umilință vs. obișnuință

Mă gândesc de ceva vreme la faptul că fiecare conversație pe care am avut-o poartă o temă: toată lumea are câte o convingere, uneori (enervant de) imuabilă.

Mi-aduc aminte că atunci când eram mai mică, mă întrebam întotdeauna ce au toți adulții de discutat și de ce se ceartă mereu pe teme politice și alte chestii care în esență păreau destul de simple. Eu cred una, tu crezi alta, we agree to disagree și plecăm cu toții acasă.

De asemenea mi-aduc aminte de un episod de la o piscină când la prima lecție instructorul a considerat că e OK să ne arunce pe toți în cea mai adâncă piscină de la bazin ca să ne zbatem să ajungem la mal. Am urât ziua aia toată viața mea și am urât și instructorul, doar că nu aveam de ales cu cine învățam să înot. Am văzut prea multe exemple de „dragoste cu forța” în care diverși profesori aveau ca tehnică umilința în public.

Știu că umilința e o armă puternică, dar recent am avut tot felul de întâlniri de muncă cu oameni din Coreea de Sud și alte țări asiatice. Povestea pe scurt e că o mare parte din ei sunt crescuți de mici cu ideea de „colectiv” și răspunderea față de colectiv – umilința e foarte puternică atunci când tot cursul vieții tale se poate schimba în funcție de ce crede colectivul (sau comunitatea) despre tine. Sunt mult prea multe implicații ca să am timp sau răbdare să scriu despre ele aici, dar între timp s-au sedimentat alte gânduri după ce am terminat cartea „The Art of Choosing” de Sheena Iyengar acum vreo 6 luni. Vorbind despre colectiv, umilință și dragoste cu forța…

Începe cartea cu o descriere a părinților și a ideii de căsătorie aranjată. Cel mai important amănunt la momentul respectiv e o întrebare semi-retorică apropo de căsătorii (la care o să ajung imediat).

Foarte mulți oameni presupun că trebuie să fie oribil să ai o căsătorie aranjată de pețitori, rude și alți binevoitori. Autoarea e conștientă că în lumea „dezvoltată” sau Vestul proverbial, lumea bogată, individualismul îi împiedică pe oameni să vadă beneficiile – un mod de a spune – al unui mariaj aranjat. Probabil pentru că aranjamentele sunt acum o chestie a trecutului, o relicvă medievală când copiii nu mergeau la școală, era nevoie de ei pe câmp, în fabrică, în general începeau munca devreme. Familiile trebuiau să strângă un anumit număr de animale sau o avere în speranța că o alianță între două familii o să le dea noilor miri o viață mai bună. Momentan, nu există niciun argument financiar care să explice nevoia de căsătorie. Conviețuirea e altă problemă, dar în general când femeile și bărbații au propriul venit, nu mai există aceeași volatilitate financiară ca în trecut. Nu a fost eliminată, evident, dar nu mai e o problemă așa de răspândită.

Autoarea se întreabă de ce foarte multe căsătorii rezultă în divorț (cu toții ne întrebăm).

Căsătoria pe baza ideii de dragoste până la nesfârșit pare ciudată oricărui om care e obișnuit cu o căsătorie aranjată. Dragostea nu e o condiție necesară în lumea lor. Căsătoriile bazate pe dragoste și sentimente puternice încep promițător dar se răcesc sau sentimentele dispar mai târziu, pe când invers infatuarea nu există la început – încep „reci” dar se obișnuiesc unul cu celălalt și eventual e OK (sau spectaculos, în cazul lui Mumtaz Mahal cel puțin). Evident omite miile de căsătorii care nu rezultă în nimic, dar ca idee e o chestie care te pune pe gânduri.

Tema de gândire e faptul că ne-am obișnuit cu ideea că suntem liberi să alegem (cu cine vrem să ne căsătorim) și că dreptul de a alege ne face fericiți. Și totuși oamenii care n-au niciun cuvânt in „alegere” ajung să fie fericiți prin obișnuință sau întâmplare.

Personal eu cred că oamenii ajung să fie fericiți chiar și când alții aleg pentru ei pentru că obișnuința e o armă aproape la fel de puternică precum umilința: de ani de zile mă uit la sondaje care îi întreabă pe oameni unde și-au cunoscut partenerul. Surprinzător – sau nu – cât de mulți se cunosc la birou, la sală sau la școală. Fix locurile în care te obișnuiești cu prezența cuiva. Atât de mult încât nu pare mare chestie  să continui relația în afara orelor.

Pentru o mare parte din oameni, evident – nu toți.