Cum am revărsat tolba de cărți

Ah blog, unde altundeva să fug să spun că abia m-am întors acasă la ora nouă și am dat gata vreo trei cookies „pădurea neagră” adică tot-ce-trebuie-să-știi-despre-ele-e-că-au-ciocolată-iar-ciocolată-și-cireșe. Nu știu de ce neapărat, dar de unde îți faci o cană de ceai și iei o mușcătură, brusc se transformă în trei cookies mari și late. Nu cred că mă simt vinovată sau îmi dau peste mână, în mare parte pentru că nu prea mai contează caloriile care intră și care ies cu tot alergatul pentru triatlon și bicicletă și restul. Dar acum mă învinovățesc pentru că trebuie să ies să mai cumpăr două pachete, eu evident neașteptându-mă să le termin pe astea așa repede. Sigur că nu.

În curând nu o să mai fiu la JWT, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Citeam pe undeva un articol despre faptul că teoretic companiile mari ar trebui să fie cele mai inovative locuri în care să muncești – se învârt atâția bani încât le e mult mai ușor să piardă niște bani de buzunar pe idei noi și tot felul de concepte netestate sau neadoptate de restul agențiilor. Pe de o parte e adevărat. Se pierd atâția bani, dar se pierd din cauza faptului că nimeni nu stă să se întrebe cam unde se îndreaptă lucrurile în publicitate în general, se face uz de freelanceri pentru proiecte pentru niște sume fabuloase: pentru că nimeni nu știe dacă să îi angajeze, pentru că nu e clar de ce ar trebui să îi angajeze, pentru că nu se știe ce ar trebui să facă după un proiect de 6 sau 9 luni sau când un proiect de 6 luni durează 12 și pentru că sunt al naibii de buni dar o dată ce au lucrat și au devenit freelanceri nu îi mai convinge nici naiba să redevină angajați, mai ales dacă sunt la mare căutare. Și bravo lor, zic eu – dacă nici asta nu îi convinge pe oameni să se întrebe de ce personal au nevoie în agenție, în cine să investească și de cine să aibă grijă, nu știu ce o să schimbe lucrurile. Și probabil nu pot să explice nici clienților – iar clienții, confuzi, nu prea mai știu ce să creadă. Nu dau vina pe ei.

Așa că eu una am predat ce aveam de predat iar acum stau acasă câteva zile cu alergatul meu și cookies la vedere și citesc o carte cumpărată oarecum la întâmplare: Freedom de Jonathan Franzen. Zic la întâmplare pentru că de când cu cititul pentru master și cu cititul pentru job(ul care nu mi-a plătit nici măcar bilete de tren pentru conferințe care mi-au folosit în rol), nu prea am mai avut timp de beletristică. Am avut un moment în August anul trecut când a trebuit să vină o persoană foarte dragă mie să mi le întindă și să zică „uite, s-ar putea să îți placă” pentru că altfel cel mai probabil nu le-aș fi căutat eu. Pentru că tot eram în vacanță le-am citit în timp record și am avut senzația că le-am consumat așa cum alții consumă seriale de pe net. Eu nu mă uit la seriale de pe net. Nu mă atrage ideea, sau cel puțin am vizionat unele mai mult din inerție decât dintr-o curiozitate adevărată. Și am avut un club de carte la serviciu care m-a făcut să citesc o serie de cărți în mai puțin de cinci ore fiecare – ori eu credeam că nu pot să dobor recordul, dar au fost oarecum echivalentul beletristic al unei telenovele sau al unui tabloid mai degrabă. Le-am citit doar ca să ajung la final dar m-am întrebat de ce mi-am pierdut câteva ore din viață cu ele și simt că nu m-am îmbogățit cu nimic.

Am citit „Room” care a câștigat ceva premiu Orange și listată pentru Man Booker prize (corectați-mă dacă greșesc, dau vina pe cookies) și e de fapt o poveste care aduce cu știrea despre austriacul Fritzl care ținea prizonieri în casă. Am citit „A million little pieces” de James Frey, o carte aparent controversată pentru că ar fi zis că e despre fapte reale, Oprah a ridicat-o în slăvi și s-a descoperit că nu e chiar așa de adevărată, dar a făcut și el ce fac toți oamenii din marketing și publicitate: a exagerat un pic de dragul vânzărilor. E în esență o carte despre droguri și băutură și ceva clinică de reabilitare (rehab etc.) dar nu îmi spune nimic nou sau interesant și nici nu mă întristează încât să provoace ceva reacție, orice altceva decât plictiseală. Când mai degrabă mă apuc de călcat decât de citit. Deși îmi place călcatul, e oarecum terapeutic.

A mai fost și „Her Fearful Symmetry” de Audrey Niffeneger (tipa care a scris Time Traveller’s Wife), o poveste dubioasă despre fantome și spirite în pisici în care spre final devine absolut acceptabil să cari un cadavru pe umăr ziua în amiaza mare. Nu am altceva mai interesant de zis.

Ultima a fost „The Help” de Kathryn Stockett, devenită film între timp. Mă întreb de ce fix „The Help” (tradusă în română drept „Culoarea sentimentelor”) a fost aleasă dintre toate cărțile despre negri în sudul (încă, pe alocuri) rasist al Statelor Unite. A fost cea mai plăcută de citit după ce le-am enumerat pe celelalte dar nu simt că am descoperit nimic nou, ci cam același subiect reciclat și terminat pe fugă: mișcarea pentru drepturi civile și femeia de culoare o ajută pe cea albă și totul se termină cu bine deși oarecum spre final mă așteptam la altă întorsătură a evenimentelor. Când am pus-o pe raft, mă simțeam oarecum indignată: cum adică, gata? În fine, gata.

Și uite așa am mai citit niște Carver (meh), niște Updike, niște Roth (minunat) și am ajuns la Franzen. Mă simțeam pornită sâmbătă când am ieșit în oraș și vroiam ceva de citit, orice dar nu teorie, la filme nu aveam chef să ies (deși A Dangerous Method e în cinematografe) și m-am oprit și am cumpărat cărțile de mai sus. Am refuzat să citesc cronici despre Freedom și realitatea a fost că am citit jumătate într-o singură zi. Când povesteam altora despre carte mi s-a spus că a fost comparată cu Război și Pace: dacă nu în conținut, cel puțin în dimensiuni. Și momentan mă urăsc, stând acasă și învățând Python și citind Freedom, dorindu-mi să nu trebuiască să mă ridic odată ce m-am apucat. Nu știu unde s-a ajuns. Și sper să nu întrebe nimeni de ce studiez Python, pentru că răspunsul e „de de-aia, pentru că mereu am vrut și n-am avut timp”. Și acum am timp. Ar fi o ușoară ipocrizie să nu. Plus că mă ajută să înțeleg lucruri pe care alții nu le-ar fi înțeles în vecii vecilor în agenție. De ce x e așa și nu altfel. De ce putem să construim asta așa și nu altfel. Plus multe alte motive. Masochism probabil. Dar masochism folositor.

 

PS: cine vrea cărțile menționate, întrebați la Anthony Frost sau pe okian. Prețurile de pe okian mi se par destul de mari, în special pentru „Her Fearful Symmetry” dar sunt mai mult ca îndrumare

PPS: nu știu ce e în neregulă cu mine dar e ora 11 și mai vreau cookies. Dar trebuie să păstrez măcar 2 pentru micul dejun

PPPS: cine are recomandări de cărți, send them my way 🙂