Mici revelatii despre ce nu stiu

Timpul petrecut la școală nu se mai întoarce și cred că minciuna mea favorită a fost aia cu  „anii de liceu sunt cei mai mișto ani din viață, lasă că o să îți fie dor de ei mai încolo.”  Pe naiba o să-mi fie dor de ei. În general nu mi-e dor de lucruri care nu înseamnă mare lucru pentru mine și ce vreau să fac, la liceu nimeni nu zice același lucru despre anii de grădiniță, că o să îți fie dor de ei mai încolo deși ar fi o idee: cea mai mare problemă era că mama sau tata te lăsau acolo dimineața, plecau și începeai să plângi. Altfel, puteai să dormi destul de mult dacă stai bine să te gândești. Eu mă gândesc des la asta (la dormit, nu la grădiniță).

Altfel cred că singurul clișeu adevărat e că acum mi se pare că au trecut destul de repede, dar dacă mă gândesc la anii de școală în general pentru mai mult de două minute, îmi dau seama că a durat o eternitate – adică exact cam ceea ce simțeam când eram în clasă și mă gândeam „oare nu se mai termină odată?” Dacă e să îmi fie dor, îmi e dor de niște oameni: anumiți profesori, anumite lucruri pe care le-au zis, feluri de a aborda problemele și o clasă de dezaxați. Diferența între liceele de stat și cele private e modul în care elevii tratează profesorii, nu neapărat invers. În cele de stat cred că în fiecare an se pregătesc pentru ce e mai rău și probabil își pun capul în palme și coatele pe masă gândindu-se la ce o să urmeze tot restul anului, dar în cele mai bune cazuri se întrevăd motivele pentru care s-au apucat de predat în loc de altceva: se bucură când văd roadele muncii lor, elevi buni și elevi străluciți. Partea proastă e atunci când devin ei înșiși prea cinici și blazați, ca și cum nu mai există speranță. Sau nu știu cum să se poarte cu ei și ce sfaturi să le dea, pentru că probabil există două tipuri de elev: cei care caută îndrumare de la profesori și cei care știu ei mai bine ce vor în viață. Un singur sfat dubios dat unor elevi care îți sorb cuvintele poate să schimbe destul de multe lucruri – nu se vede imediat, dar gândindu-mă la foști colegi acum îmi dau seama de schimbare. Felul în care îți alegi cuvintele e cea mai puternică armă pe lângă experiență și cunoștiințe.

Mă gândeam retrospectiv la orele de istorie și la profesorii schimbați de-a lungul anilor. Am avut o profesoară de care mi-a plăcut foarte mult, deși nu eram nici de departe cel mai bun elev și nici n-aveam mari înclinații la vremea respectivă. Evident că știa asta. Și eu știam. Era prea devreme ca să îmi mai aduc aminte ceva din lecții. La fel și mai târziu – am avut ore destul de interesante care abordau probleme din mai multe manuale și din afara lor (deși orele de literatură au fost probabil cele care au deschis mai multe drumuri) dar nu îmi aduc aminte absolut nimic ieșit din comun sau interesant. Ceva de care să mă agăț și să pot să zic cu precizie că țin minte unde eram, în ce bancă stăteam, cum era clasa când am aflat ceva foarte interesant și în același timp deosebit. Per total, banal e singurul cuvânt care descrie întreaga poveste. În mintea mea nu a rămas nimic deosebit și sincer probabil țin minte istoria Marii Britanii mai bine decât a României. Manualele și autorii se fofilau din diverse motive mai mult sau mai puțin politice despre ce s-a întâmplat înainte de 1918 și după (ca an de referință). Când te întrebai „dar ce înseamnă asta, de fapt?” nu prea găseai un răspuns satisfăcător. Informația venea ca un fluviu din toate direcțiile și nu prea era timp să stai să meditezi la ce înseamnă asta în context istoric. Veșnica problemă a școlii. Atâtea lucruri mult mai interesante decât școala de făcut 🙂 Și abia la facultate dai cu capul serios (sau nu) și îți dai seama cât de mult nu știi – pentru că nu mai e nimeni să te țină de mână să îți spună ce să înveți, câte eseuri să scrii și câte exerciții să faci pentru mâine. Faci ce te duce capul. Dacă te duce.

Vorba lui David Letterman – Everyone has a purpose in life. Perhaps yours is watching television.

N-am avut momente de ură față de cărți după ce am terminat școala și facultatea (de fapt chiar pe dos, am devenit mai masochistă acum cu Cambridge). De fiecare dată când am venit în țară mi-am cumpărat cărți care să mă ajute să înțeleg ce n-am înțeles ani buni de zile. Să îmi ofere o perspectivă care nu era în manuale. Corectă sau nu, vroiam altă perspectivă, ca apoi să decid singură cum se compară cu ce am învățat sau de ce anumite lucruri au fost omise, altele incluse și în mod deosebit, de ce naiba toată lumea se uită în gura lui Mihai Eminescu și a lui Ștefan cel Mare ca și cum nu mai există altceva în istorie și literatură în afara lor. Nu-mi cere nimeni asta, nu mă ajută cu nimic la serviciu, probabil nici n-o să mă ajute cu ceva în viață vreodată (deși nu se știe) dar citind despre lucruri din alt unghi îmi dau seama cât de varză e conceptul de curriculum școlar. Varză varză varză. O parte din mine se revoltă la modul „ACUM ÎMI ZICI?!” și cealaltă parte din mine se revoltă la gândul că manualele folosite de noi încă există și probabil nu s-au schimbat foarte mult. Mentalitatea în general nu s-a schimbat foarte mult.

În fine, mai nou am o carte care n-are nicio legătură cu istoria de la școală dar e un subiect evitat cu măiestrie de mulți profesori, deși e omniprezent în viața de zi cu zi și a fost (evident) prezent și în literatură. Un subiect care merge pe sistemul celor 3 maimuțe: see no evil, hear no evil, speak no evil. Dar de ce e  „evil”? Ce înseamnă „evil” de fapt? Cartea e „Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura” de Andrei Oișteanu și se găsește în librării, doar că e destul de mare și costă vreo 49 RON.