Vacanţa nu e vacanţă

Ziceam acum ceva vreme că mă îndreptam către Bucureşti şi că aveam 10 zile, de obicei ceva mai mult decât media mea de 6-7 zile în care să împac familie, prieteni, cunoştiinţe, să apuc să citesc ceva şi să pot să şi dorm.

Cândva pe 14 iunie însă mi-am dat seama că vacanţa mea nu urma să fie o vacanţă propriu-zisă, nu că ar fi fost vreodată în sensul în care lumea se duce la mare şi stă pe un şezlong vreo câteva zile, se arde la soare, înjură şi apoi se ceartă cu partenerul sau partenera că nu are loc de creme în valiză. Pe mine una mă plictiseşte statul la soare şi bronzul sau ideea de bronz nu mă atrage considerând că nu mai înseamnă nimic de când sprayurile şi solarul au devenit o comoditate. Anyway, din acelaşi motiv nu mă incită pliantele, broşurile, pozele cu palmieri şi mări turcoaz deşi îmi place soarele în sine şi vreo douăzeci-treizeci de minute la soare zilnic nu m-ar deranja. Vacanţă în Bucureşti oricum e prea mult spus, e de fapt o schimbare de peisaj – şi una destul de complicată atunci când de fapt nu vreau să schimb peisajul către Bucureşti dar n-am încotro dacă vreau să văd lume.

Pe 14 iunie fratele meu a făcut 18 ani şi a decis să plece de acasă. E o treabă destul de interesantă şi complicată pentru că a spune „a plecat de-acasă” poate să însemne „a plecat la facultate” (ceea ce e absolut normal) sau „a fugit de-acasă”, doar partea din urmă fiind motiv de panică pentru unii oameni. Pentru mine (şi el) n-a fost, deşi poate ar fi trebuit să fie în alte circumstanţe, pentru că el în esenţă a fugit, doar că „fuga” în timp s-a transformat din germene de idee într-un fapt la fel de banal ca aruncatul gunoiului. Şi totuşi m-a luat prin surprindere la fel de mult ca ziua de Februarie în care mi-a apărut  numărul mamei mele pe telefon şi ştiam deja de dinainte că n-o să răspundă ea când zic „alo”, la fel cum ştiam ce-o să-mi zică fratele meu în aceeaşi conversaţie.

Circumstanţele menţionate mai devreme au fost cheie pentru că povestea e mult prea complicată şi greu de descris într-o singură însemnare pe blog. Şi chiar şi-aici n-a fost niciodată un secret că părinţii mei au divorţat când oricum eram prea mică să-mi aduc aminte ceva, doar că de acolo porneşte totul, inclusiv „vacanţa” în care nu prea am avut timp să văd foarte multă lume şi „plecatul” de acasă. Circumstanţele alea fac ca fratele meu să fi tras lozul necâştigător şi să rămână cu un tată vitreg care nici n-ar trebui să fie chemat „tată” de vreun fel de fapt. Un om care a terorizat sistematic aproape toată lumea în contact cu el, în special pe fratele meu rămas singur după ce mama a dispărut acum câţiva ani, urmată de bunica maternă în ultimele luni. Cum şantajul emoţional şi teroarea nu ţin pe nimeni în frâu, pe 14 iunie când a împlinit 18 ani şi n-a mai avut nevoie de un tutore legal s-a mutat singur în apartamentul lui de drept primit moştenire.

Ideea sună minunat, doar că apartamentul de fapt era un fel de paragină în care trebuiau băgaţi bani pe care nu îi avea ca să poată locui în el.

Am vorbit mult şi bine despre apartamentul ăla şi tot ce a făcut ca să se poată muta în el având în spate doar hainele cu care plecase. Şantajul emoţional s-a extins către un embargou asupra dulapului cu haine după mutare, spart uşa de la casă şi furatul frigiderului, doar-doar puţină distrugere, deprivare, lăcomie şi dorinţă de a controla vor convinge pe cineva să se întoarcă „acasă”. Am vorbit despre cum la 18 ani a fost pentru amândoi vârsta alegerilor de fapt. Nici eu, nici el nu credem că viaţa există cu adevărat înainte să poţi fi capabil să alegi pentru tine. Să alegi unde vrei să studiezi, dacă vrei să studiezi, când să mănânci, ce să mănânci. Şi tot noi credem că dacă eşti liber să decizi şi totuşi eşti nemulţumit, vorba aia – hate something, change something. Schimbă ce nu-ţi place.

Am văzut în el o parte din mine şi o mare parte din gândirea pe care o aveam la 18 ani. Am văzut şi un pic din mama, care niciodată nu ne-a pisat cu aceeaşi idee sau mentalitate învechită dar totuşi ceva a rămas întipărit în amândoi. L-am văzut foarte, foarte trist dar şi foarte, foarte optimist în acelaşi timp şi cred că acolo m-am recunoscut cel mai mult. Nu trăiesc cu iluzia că într-o săptămână ne-am apropiat mai mult decât în 18 ani, dar mă gândesc că în ciuda distanţei şi fără a ne influenţa unul pe celălalt, am ajuns la fel de cinici, tăcuţi şi totuşi optimişti. Ok, eu poate mai puţin pentru că am blog, dar de obicei evit subiectele lacrimogene. Keep calm and carry on nu s-a inventat degeaba.

Nu zic nici că povestea asta e cea mai tristă de pe lume, se poate şi mai rău dar nu înseamnă că noi n-avem dreptul să ne enervăm şi să căutam să schimbăm lucrurile în bine. Am vorbit despre glet, vopsele, dat pereţi cu şmirghel, reabilitare termică şi mutat mobilă. Mă gândesc că unii pe la 18 ani nu prea reuşesc să ia BAC-ul şi poate stau cu părinţii până fac vreo 26 de ani şi nu ştiu mai nimic despre cum să-şi facă de mâncare, cât plătesc factura la curent sau cât costă să dai o cameră cu lavabilă. Fratele meu ştie, dar nu asta e de fapt important. Are ceva mult mai valoros care o să-l ajute chiar şi atunci lucrurile merg prost. Are curiozitatea necesară pentru a afla şi învăţa şi lucruri aparent „inutile” şi a înţeles destul de devreme că nimic nu e inutil. Din cauza asta, orice gând de-al meu care suna ca un moft decât o necesitate a fost pus pe pauză. Eu n-am nevoie de o geantă cum are el nevoie de vopsea şi glet. Sau haine. Nu ştiu. Ştiu că oricât de puţin aş avea, el are şi mai puţin şi că tot ce am trimis până acum a fost investit cu cap. Necessity is the mother of invention.

Eu una am plecat duminică unde am văzut cea mai ciudată reuniune din viaţa mea – a fratelui meu cu tata şi restul familiei. Oameni pe care altfel nu i-aş fi văzut împreună aproape…niciodată? Sau poate doar accidental? Şi m-am bucurat deşi nu ştiu la ce se gândeau ei sau ce sentimente le-a trezit. Şi uite-aşa am trecut prin vamă mai mult plângând de bucurie decât de dor sau mai ştiu eu ce. Plângând că uite, even though life is shitty like that, nici unul din noi nu s-a lăsat cuprins de disperare, tristeţe şi depresie sau medicamente, droguri şi alcool. Austerity won the war, nu?

Şi altă treabă minunată cu blogul, ei nu ştiu de fapt ce făceam eu prin vamă şi probabil o să afle de aici 😀

La fel şi toţi prietenii pe care nu i-am văzut – probabil o să afle de aici de ce nu. Am avut alte priorităţi.