nu vă panicați

Am ajuns în București de câteva zile și tot de-atunci n-am mai scris nimic. Câteva zile a trebuit să-mi revin din trauma de a stă la o coadă interminabilă în aeroport împreună cu niște români mai enervanți de felul lor. Cum știu că o să se spargă toate oalele în capul meu cândva când o să ajungă aici întâmplător printr-o căutare ciudată și o să își dea seama că despre ei am scris, n-o să pot decât să ridic din umeri și să zic ‘asta e’ sau o variantă mai diplomatică despre cum zen e mereu mai bine.  În România înveți imediat că încet (sau lent) e bine și că nimeni nu se grăbește – grăbitul este o scară rulantă la metroul din Londra unde cine stă pe stânga e îmbrâncit mai să cadă pe scări de oameni care chiar au undeva de ajuns. În sfârșit.

Am plecat de pe Manchester atunci când la știri se spunea că nu pleacă nimeni din țară și că în Heathrow dorm oamenii în aeroport. De dragul panicii e adevărat că multe nu plecau dar în același timp e imposibil să cureți un aeroport când o dată la 20-30 de secunde decolează sau aterizează un zbor și afară ninge neîntrerupt. Zboruri internaționale au sosit și plecat în/din Manchester sau alte aeroporturi care erau deschise în ciuda condițiilor.  Eu am întârziat spre Munchen unde era conexiunea mea spre București. Întârzierea a fost de 1h 20m, cea mai lungă de departe până acum și asta spune multe despre cât de operative au fost cele două aeroporturi în ansamblu. Deși am stat 40 de minute doar să îmi las bagajul nu mi s-a părut rău în condițiile în care mulți probabil veneau deja a doua zi să încerce să plece din nou sau veneau trimiși de alte companii aeriene. Zen.

În Munchen însă starea de zen mi-a fost ușor distrusă de cei din față care vroiau să analizeze de ce au întârziat, cum ar fi putut pilotul să recupereze în zbor, la ce hotel o să primim voucher, ce curse o să fie a două zi, ce curse au primit cei din față, ce curse o să mai rămână, de ce sunt 8 funcționari la ghișeu și nu 9, dacă o să ne dea masă de seară și mic dejun sau doar mic dejun, dacă o să ne plătească un taxi, dacă o să ne dea o cursă printr-un aeroport foarte departe doar că să ajungem (New York a fost sugerat), ce o să mâncăm, de ce s-au băgat alții în față și tot așa până când am crezut că o să îmi plesnească o venă de pe frunte. Acum că ȘTIU cum sunt alții, pot spune cu certitudine sută la sută că nici măcar nu-mi pusesem problema la modul panică totală. A întârziat cursa, era ultima cursă din ziua aceea, nici dacă mă rostogoleam pe jos și țipam nu mă aduceau la București în aceeași noapte. Am plătit prețul pe care l-am plătit pentru că zbor cu o companie care operează milioane de zboruri anual și de câțiva ani de existență știe ce are de făcut atunci când trebuie să cazeze oameni peste noapte. Sistemul funcționează. Există și funcționează. Uneori mai scârțâie dar în principiu nu vei rămâne cu fundul în stradă într-o țara străină atunci când plătești o sumă (mare) de bani unei companii cu experiență. Spre creditul lor, ciocolată, apa, cafeaua și ceaiul erau gratuite.

Nu poți să te plimbi printr-un aeroport internațional fără să nu găsești semne care să te ducă acolo unde trebuie. Lufthansa’s design language e Helvetica all the way și mai clar nu cred că putea să fie nicăieri în lume. E clinic dar e frumos. E păcat că toate aeroporturile din lume arată absolut la fel oriunde ai fi, dar mă împac cu ideea că e experiența de a fi într-o țara noua sacrificată de dragul consistenței vizuale la nivel global.

Singurul meu moment de panică a fost atunci când mi s-a pus în brațe un voucher de taxi și taximetristul nu părea să știe unde e hotelul (la 30km de aeroport) și nu vorbea decât turcă sau germană. Am înghițit în sec și am urmărit cum devenisem un punct albastru pe GPS și mergeam spre naiba știe unde la miezul nopții cu un șofer care îmi tot spunea „madmoazelle” după ce a aprins lumina că să se convingă că nu sunt „madam”.

Am ajuns, am dormit, m-am trezit, am băut cafea de hotel la 5.30, am mâncat pâine cu unt, am ajuns iar în aeroport, m-am suit în zborul de Zurich, am ajuns în Elveția, am întârziat un pic din nou și era să pierd zborul care mă aducea spre București. Am ajuns la limita limitelor și valiza mea nu. Zen.

Încep să cred că ideea de a nu spune nimănui ce ți se întâmplă e mult mai bună – pentru că mă așteptam să se întâmple și aveam schimburi în bagajul de mână și nu mi-am împachetat niciodată lucruri de care mi-ar fi părut rău. Dar statistic vorbind, în 98% din cazuri valizele se găsesc și se returnează. Dacă te găsești în procentul de 2%, ai liber la înjurat și despăgubiri. Și văicărit. Dacă nu, keep zen and wait it out. Ți se decontează doar lenjeria intimă (100%) și alte haine (50%) cât nu ai bagaj. Cui i-am zis a reacționat aproape ca la înmormântare, că și cum bagajul era deja pe lumea „cealaltă” și nu urmă să-l mai văd niciodată. Ați înnebunit? E doar un bagaj în marea schemă a lucrurilor! Chiar a venit după 4 zile. Nu  panicați. Nu e frumos.  Si in plus , chiar daca valiza  a ramas in urma, avioanele sunt  limitate la doar câteva valize in plus fata de ce au de cărat oricum. Chiar  au de trimis 100 de valize  București, greutatea trebuie  curselor  ( cazul meu 2 pe zi). THESE THINGS TAKE TIME.

Dar morala este.. atata timp cat nu zburați cu Air Kenya, ceva se va rezolva .  In bani, vouchere  revederi emoționante cu valiza. Nu va panicați. Va rog eu. Muriți mai repede. Stop eating bitchflakes for breakfast.