tu. clientul.

(via museumnerd)

De când mi-am schimbat providerul de internet, am avut nişte aventuri interesante. Întâi colegul meu de apartament îmi spune că limita de 10GB pe lună nu îi ajunge (nu ne ajunge a fost formularea, dar eu abia stau pe-acasă pe net) şi ca într-un clasic exemplu de framing, am făcut un upgrade la varianta de 18 lire pe lună cu o limită de 40GB la download. Acum plătim ceva mai mult dar măcar nu mai primim mail-ul teroare cu ‘vă apropiaţi de limita de transfer’.

Aşa că dacă tot n-am ce face uneori, mai bag câte un documentar de pe iPlayer sau 4oD (Channel 4 on demand) care e aproape cât un film non-HD. Ieri era să cumpăr un film de pe iTunes dar în schimb am închiriat Vanilla Sky pe care l-am urmărit cu un grup mai mare. Nu mi-a plăcut în mod deosebit dar asta pentru că nu-mi place faţa lui Cruise şi nici Diaz sau Cruz nu mă gâdilă în mod deosebit, nu atunci când deja ştiu prea multe despre un actor şi viaţa personală. Trecem peste 🙂

L-am închiriat pentru 2.50 şi îl am doar pentru 48 de ore parcă – sau o lună dacă nu apăs ‘play’. Am stat mult şi m-am gândit dacă vreau să cumpăr filmul şi am decis că nu. Dacă nu îmi place, atunci n-o sa regret că am plătit cinci lire (aproape nimic, dar ceva) pentru ceva care nu mi-a plăcut. Două lire jumate şi nu-l mai văd. Lumea se întreabă de ce nu piratez chestii – şi răspunsul meu e că la un nivel destul de simplu, o să plătesc pentru ce îmi place (mă distrează/mă bucură) şi eu nu pot să fac. Plătesc pentru servicii pe care nu pot să le fac singură – altfel epilatul cu ceară şi saloanele de coafură n-ar exista, ca idee. Plătesc pentru că sunt de părere că tu, ca artist sau furnizor de servicii ai doar două opţiuni pe bune: lucrezi gratuit sau ceri cât crezi că valorezi. Nu există muncă pe bani puţini ca model de business sustenabil – motiv pentru care încă există magazine. Oamenii ori vin să plătească pentru o experienţă care le place (aici includ orice, de la demonstraţii de produs până la ambianţă pur şi simplu), ori pentru exclusivitate/stoc – atunci când niciun magazin online nu mai are Kinect în stoc şi brusc la magazin în centru au, ghici cine stă la coadă!

Revenind la subiect, am plătit pentru un ‘demo’ care nu mi-a plăcut, deci pot să mă duc pe site să zic că nu-mi place filmul, de ce nu îmi place, să descopăr alţi oameni cărora nu le place şi eventual feedback loop o să ducă la filme mai bune. Atâta timp cât apar filme şi îmi depăşesc aşteptările, nu mă deranjează că actorii sunt plătiţi cu milioane. Sunt plătiţi de mine şi alţii ca mine pentru că fac ceva ce noi nu putem (de-aia filmul nostru de la ski e pentru familie doar) şi asta e OK.

Deci atâta timp cât am dat bani câştigaţi prin forţe proprii şi produsul nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, sunt în postura de a fi un client critic şi ca urmare, mai inteligent în alegerile viitoare. Pirateria în schimb pare justificată atunci când şi se cere un preţ mult prea mare pentru un produs care în ochii tăi nu valorează atât (sau de ce nu aş cumpăra Lightroom pentru uz propriu) şi atunci când cumperi un produs, plăteşti o căruţă de bani şi nu face ceea ce vrei tu să facă. Soluţia nu e pirateria – soluţia e alternativa şi evident reclamaţia. Nu vreau să zic că în România uneori nu prea are rost reclamaţia dar pentru restul lumii civilizate produsul se returnează, banii sunt restituiţi, lumea pleacă mai informată şi mai deşteaptă. De-aia citim site-uri cu review-uri „de la oameni ca noi” (Amazon), scriem bloguri, ne plângem când nu ne place ceva şi în unele cazuri plătim pe alţii să ia decizii pentru noi. Şi tot de-aia unele companii se dau peste cap doar ca să ne facă pe plac. De-aia nu piratez. În mare. Sunt fericită să văd cauza şi efect – şi nu mi-ar plăcea să mă apuc să îmi deschid un magazin şi lumea să vină să îmi ceară lucruri pe gratis. Pentru că e magazinul meu şi ‘ne ştim’.