Pe vremea când îmi făceam temele cuminte pentru lucrarea de licenţă, am citit mult şi bine despre consumatorii produselor de lux şi tot felul de idei de poziţionare cu care nu o să plictisesc pe nimeni acum.
Cei care se interesează/preocupă ştiu că ţările din grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) sunt pe cale să devină noul val de super puteri mondiale. Eviden apar o grămadă de întrebări – cum o să reacţioneze SUA, Japonia şi Europa? Cum au ajuns atât de puternice? O să dureze succesul lor? Cât? Ce putem să învăţam de la ele? Şi nu în ultimul rând, cum o să îşi lase amprenta asupra lumii?
Acum ceva vreme a apărut un articol destul de interesant care argumenta că majoritatea site-urilor companiilor de lux nu funcţionează pe iPad pentru că sunt făcute în Flash. Sau că multe din ele nu oferă posibilitatea de a cumpăra online – cu atât mai mult, nici măcar nu încearcă să imite sau să emuleze sentimentele şi trăite într-un magazin de lux real în mediul pe care îl au disponibil pe net. Oare câţi oameni bogaţi cumpără de pe net însă? Nu ar fi logic să le placă mai mult tratamentul preferenţial/de lux din magazinele offline?
„The key issue is that all the key luxury brands have designed their sites to use Adobe’s Flash. […] Apple has sold an estimated 1 million iPads in the first month. The world’s luxury brands seem to be failing to keep up with a gadget loving shopper who will spend between $500 and $1,000 on what may consider as a supplemental device for a user. Later this month Apple will start taking orders for the iPad from key luxury markets like Japan. Apple has already cornered 46% of the smartphone market in Japan and the world’s most mobile web savvy audience are bound to lap up Apple’s new tablet.”
Adevărul e că în alte părţi ale lumii, oamenii se îmbogăţesc mai rapid decât am putea să ne imaginăm noi. Oriunde am fi în Europa. Evident că riscurile sunt mari, dar succesele sunt profund amplificate de faptul că numeric, populaţia e mult mai mare. Dacă în Marea Britanie clasa mijlocie e, să zicem, 60% din populaţie, vorbim de vreo câteva zeci de milioane. Cât e clasa mjilocie în india? Vreo 300 de milioane şi încă în creştere. The mother ship. Câte televizoare sunt ei dispuşi să cumpere? Păi să facem un calcul… şi atunci şi consumatorii de lux sunt exponenţial mai mulţi. Personal, mă uit la toate ofertele de job din Asia cu salarii halucinante dar mă gândesc că pare the easy way out.
Multe studii (şi mulţi oameni) sunt de acord că pe măsură ce te îmbogăţeşti mai repede, că nouveau-riche o să vrei să ai acces la lucruri cât ai bate din palme, iar de multe ori magazinele online rezolvă problema „imediat”. Ieri mergeam cu Dacia? Nu-i nimic, azi vreau un Aston Martin, vă rog. Ieri n-aveam secretară? Nu-i nimic, azi o să se înghesuie să lucreze pentru mine – căci da, money does make the world go round de multe ori. De ce nu îi includ pe cei care au fost şi vor fi mereu bogaţi? Pentru că atunci când averea se moşteneşte, se moştenesc şi unele valori (cu excepţia lui Paris Hilton) legate de muncă grea şi venit. Banii nu se fac uşor, iar atunci când îi ai nu e bine sau frumos să vorbeşti despre ei. Site-uri ca Neiman Marcus ştiu asta – şi trimit toate produsele de lux în ambalaje neutre, fără logo-uri şi fără mărci sau etichete pe ele.
Sună palpitant, ideea asta de a lucra pentru oameni bogaţi cu o putere mare de cumpărare. Cât potenţial! However, aceşti parvenus sunt o nişă interesantă – şi în sfârşit, cineva deschide gura şi vorbeşte despre ei.
Mr. Aquilina warned of “the complexities of dealing with ultra-high-net-worth.” He said the rich make “demanding and often unreasonable requests” that can create “impossible demands on an organization.” They want special discounts on services. They ask for loans that don’t generate any banking fees. And on top of all that, they want help getting their children into certain schools and getting last-minute concert tickets, he said. The rich never pay list price. As one billionaire told me recently, “the best part about being rich is all the free stuff you can demand.”
Departe de a fi un punct de vedere tipic „merele sunt acre”, e o realitate tristă – de multe ori, sunt exact genul de oameni dăunători pentru o companie (sau un om, depinde). Ce vreau să zic e că nu merită să fugi după cai verzi pe pereţi – uneori e mai bine să stai în bancă ta, cu clienţii modeşti şi oneşti totuşi. Comparativ.