Pensia

Anul trecut am stat foarte mult in biblioteca facultatii, loc foarte calduros si primitor, plin de carti – intr-un cuvant un fel de paradis pentru tocilari. Si imi placea la nebunie.

Sistemul nostru de paza functioneaza in moduri diferite in functie de campus. All Saints, care e biblioteca ‘principala’ si cea mai mare are un sistem automatizat care seamana cu cel de la metrou. Bagi cardul de student ca sa intri si il bagi la loc ca sa iesi, fara a fi nevoie de un paznic care sa stea mereu sa iti ceara legitimatia. Motiv pentru care e mereu dechisa pana pe la ora 11 noaptea, mai devreme in weekend si de sarbatori pentru ca nu sunt angajatii bibliotecii prezenti, evident. Ceea ce e destul de bine, stiind cum lucreaza studentii; mereu tarziu si pe ultima suta de metri.

In schim la business school, nu avem loc pentru un sistem de citire al cartelei si atunci trebuie mereu un paznic care sa iti ceara legitimatia. Scoate legitimatia, arata legitimatia si la iesire nu mai faci nimic. Regulamentul e strict si n-ai voie cu prieteni, musafiri, copil sau alte lucruri ceea ce e destul de bine. Pana la urma asta e biblioteca: loc de studiu individual sau in grup, nu cafenea sau loc in care vii in treacat in timp ce duci copilul in parc la plimbare (btw nu e anormal pentru ca exista o gramada de oameni ‘trecuti de varsta’ care fac o facultate).

So, anyway, multa vreme paznicii au fost niste oameni destul de aproape de varsta de pensionare. Cel de anul trecut, Andrew era un tip foarte simpatic si dragut cu lumea: daca te vedea suficient de des, te tinea minte si in caz ca ieseai si uitai cardul pe care trebuia sa il prezinti, trecea cu vederea. Ce-ti puteai dori mai mult? 😀 Mereu il vedeam, ma vedea si il intrebam ce mai face. Daca aveam biscuiti si el avea ceai, ii ofeream un biscuite. Biscuitii si ceaiul sunt un ritual sacru, da? Ma mai intreba la ce lucrez, de unde sunt cand avea timp si din cand in cand imi zicea sa ma duc acasa, ca e tarziu si nu ma ajuta daca lucrez tarziu. Oricum, probabil cea mai optimista persoana din cladire pana cand s-a pensionat acum cateva luni.

Ieri intamplator am intrat in Hotel Chocolat si l-am vazut cu sotia si (banuiesc, dupa asemanare) fata lui. Sotia lui era intr-un carucior cu rotile si totusi erau toti in oras facand cumparaturi pentru Craciun si nepoti. Si brusc, m-a napadit asa, un sentiment de bucurie cand l-am vazut pentru ca mereu vorbea de cat de mandru e de famila lui si ca mereu se ajuta intre ei. Si l-am salutat, a zambit si a salutat si el si fiecare si-a vazut de drum.

And it was nice. Nu stiu de ce, dar a fost. 😀