Cercetand cercetarea

Urmarind-o pe Romanita Oprea pe facebook am gasit un articol de Raluca Feher, una din sursele ei de inspiratie. Am gasit astfel o parere care spune simplu ca ar trebui sa sarim direct peste focus grupuri si doar sa credem, nu sa cercetam. Venind din partea unei persoane care se descrie ca nefiind optimista (as zice pesimista dar non optimist nu inseamna neaparat pesimist, poate insemna si ‘meh’) mi se pare un pic curios. Nici eu nu sunt cea mai optimista persoana din lume, dar n-as merge atat de departe incat sa iau pusca si sa trag in focus grupuri sau sa pun bot si sa zic ca nu vreau, nu ma duc, nu moderez nimic, niciodata.

Sunt de acord ca probabil se face exces de focus grupuri uneori; undeva in adancul inimii tind sa cred ca se intampla din cauza unei relatii subrede intre client si agentie. Clientul probabil vrea ceva sa poata arata cu degetul si sa zica ‘ei asa spun’, probabil e neclintit in asa fel incat agentia nu poate sa-l convinga ca n-are rost sa faci focus grupuri cand nu e cazul sau probabil agentia, respectiv firma de cercetare nu stie sa interpreteze rezultatele sau sa puna intrebarile care trebuie. In cateva cuvinte, „factorul uman” – cineva, undeva greseste.

In regulile nescrise despre relatiile cu clientii probabil sunt doua destul de importante: nu trebuie sa iti placa clientul, trebuie sa il respecti. Doar ca uneori a-l face fericit pe client nu inseamna a-i face mereu pe plac. De aici mai deriva vreo cateva dar o sa ma opresc la aia care spune ca nu e frumos sa il minti si cea care sugereaza ca daca el (clientul) nu e multumit, agentia nu vede banii (relativ simplu). In contextul nostru, sa zicem ca se insista pe cercetare si agentia nu vrea – cum am zice noi, you’d bloody better come up with some really good work.

Sunt foarte de acord cu studiile efectuate pe pacienti epileptici – nu e mare secret ca atunci cand ne place ceva nu stim intotdeauna de ce. Pur si simplu, na, imi place. E la fel de clar ca motivul pe care il dau nu va fi de fapt motivul adevarat. Nu neaparat pentru ca nu stim ce ne place, ci pentru ca avem deficiente in a ne exprima (si altele dar sa raman la asta) – a spune „stiu la ce te referi” fara ca cealalta persoana sa fi spus ceva e un foarte bun exemplu. Citandu-l pe Robert Louis Stevenson, ‘The difficulty of literature is not what to write, but to write what you mean.’ Ar mai fi de mentonat Paul Watzlawick (in care noi credem) care spune ca in oameni comunicarea analogica  (limbajul corpului, tonul vocii, intonatie etc.) si digitala (cuvinte, limbaj) functioneaza concomitent dar nu putem explica una cu ajutorul celeilalte. Daca am bagat pe cineva in ceata pot sa explic mai departe dar sansele sunt ca nimeni n-a citit pana aici oricum.

Inainte ca insemnarea sa devina prea lunga, ce vreau sa spun este ca oamenii comunica oricum – poate focus grupurile sunt o pierdere de timp pentru unii dar intotdeauna am ramas cu ceva in urma unuia. Nu un raspuns, nu o directie sigura, un stimul, o chestie care sa ma inspire, un punct de vedere la care nu ma gandisem inainte. Si nu cred ca e ceva rau in asta – nu atat de rau incat sa sarim peste ele cu totul. De asta ziceam ca atunci cand nu e cazul nu le vad rostul dar uneori pur si simplu esti blocat. Nu totul trebuie luat de bun, evident ca trebuie sa fii atent cand oamenii incearca sa para conform cu norma, cand oamenii refuza sa se implice si multe alte probleme de care stim cu totii (si pe care n-o sa le enumar pentru ca inca n-am inceput facultatea iar si nu am timp).

Pe final, Dan Gardner scrie o carte buna intr-adevar, dar „insight” e un cuvant pe care il aruncam in stanga si in dreapta fara ca cineva sa stie ce e de fapt. Vorba aia, daca imi dadeau 1 penny pentru fiecare data cand cineva m-a intrebat ce e ala ‘insight’ ma imbogateam pana acum. Insight-ul, ca si pornografia de altfel, e ceva greu de definit dar stiu ce e cand il vad.

Cred in continuare ca pot aparea idei foarte bune si fara cercetare dar nu toata lumea se preteaza la asa ceva. Si ca uneori e cam periculos sa ne dam mari.

Cam atat.