deea // supermagnet

Eram intr-o zi la o masa cu o gramada de oameni pe la vreo 50 de ani si se discutau lucrurile de interes general: copiii nostri si ce fac ei mai bine, cati bani castiga, pe unde si cu cine. Pe stilul ‘al meu a terminat Harvard’ – ‘Ah, al meu mai are un an la Yale’ sau ‘e VP la Suzuki’ si tot asa..pana cand cineva a zis ‘Bai, al meu a terminat doua facultati si nu si-a gasit de lucru. E somer de lux!’

Termenul somer de lux mi s-a parut genial. Absolvent ‘de lux’ dar fara vreun job care sa-i satisfaca nevoile. Problema e…care sunt nevoile si care sunt dorintele pana la urma? S-a lansat acum de curand 1000euro, un site care filtreaza joburile cu salarii mai mari de 1000 de euro – ceea ce e minunat daca ai ceva si in cap si te adaptezi usor la lucruri pe care nu le-ai mai facut pana acum sau iti ia cateva minute sa pricepi cum functioneaza ‘corporatia’ si nu trei ani ca sa descoperi ca nu e bine sa furi pixurile secretarei si ca trebuie sa te dai cu deodorant dimineata ca sa nu dea altii cand iesi din camera.

Insa cum zicea si tata (infinite source of wisdom on life, the universe & star trek), prea multi vin si cer mii de euro pe pozitii entry-level. Citisem doua pareri pe niste site-uri despre cum sa te imbraci si sa te comporti la primul interviu: unii zic sa te imbraci ca si cum esti deja in pozitia respectiva dar sa te porti nu ca si cum ai fi tu seful, ci ca atunci cand vrei ceva cu tot dinadinsul. “Ma rog” ziceam eu pentru ca mi s-ar parea normal sa stii cum sa te lauzi fara sa pari arogant (pentru ca dupa aia vin intrebarile). Pentru unii nu e la fel de evident, plus ca fiecare angajator are alte pretentii.

Pe langa asta, cum e oare sa ajungi pe la 28 de ani cu doua facultati, calificari, prea putina experienta ca sa conteze si sa auzi mereu aceleasi intrebari: “Pana acum ce-ai facut?”; “Tu nu-ti cauti ceva de munca?”; “N-o sa iti gasesti niciodata nevasta asa”; “Tot eu trebuie sa te tin la varsta asta?” Lumea ti le arunca in carca pentru ca nu faci ce face toata lumea. Pentru ca toti se raporteaza la ceilalti si in esenta, tu nu esti pe aceeasi lungime de unda.

Recent, McDonalds a descoperit ca in magazinele in care au oameni peste 60 de ani in spatele casei de marcat lumea e mult mai fericita si toti sunt incantati de serviciu. Multi asociaza fast-food cu oameni tineri si fasneti probabil fara sa se gandeasca ca OK, angajatii par mereu ca ar avea un arc in fund in magazinele foarte aglomerate si turele sunt obositoare, motiv pentru care nu toti zambesc cand te servesc. Si nici nu sunt platiti suficient incat sa iti zambeasca. Altii par ca ar fi deranjati chiar de cererea ta, pentru ca i-ai intrerupt de la ceva mai important, cum ar fi pauza de tigari sau pilitul unghiilor. Prea putini se gandesc ca poate oamenii aia de 60 de ani, chiar daca nu or fi ei cei mai rapizi sau eficienti, sunt politicosi si amabili. Lucreaza la 60 de ani ca o sursa suplimentara de venit. Ca sa nu fie singuri. Cine stie. Pentru multe motive. Dar nu sunt atat de nervosi ca cei care au 16 ani si viata nu e lapte si miere, nu invart lopata in bani si n-au casa, masina si merg la multe petreceri. Si eu as fi frustrata daca as avea asteptari nerealiste.

Si eu as fi frustrata daca as termina doua facultati nu pentru ca vreau sa fiu mai destept dar pentru ca nu m-am gandit de fapt serios la ce vreau sa fac si atunci am facut doua chestii de umplutura pana s-a facut tarziu ca sa zic asa.

Multi vor sa fie ’stimulated and excited’ de catre munca pe care o presteaza si se gandesc ca biroul e automat moartea sufletului. Sunt in ‘quarter life crisis‘ Da, biroul e toxic cand petreci prea mult timp in el, la fel ca cititul tabloidelor care induc panica de toate felurile. Tot ce e in exces strica dar atunci cand te-ai inscris sa faci o facultate care te va baga in datorii 30 de ani, ar (cam) trebui sa taci si sa inghiti. Sau sa faci ce recomanda toata lumea – sa nu te duci la facultate. Un an, doi, sa ai joburi temporare sau part time daca iti permiti si apoi sa te gandesti serios ce vrei de la viata – ca sa nu te trezesti la 28-29 de ani prizonierul pe viata al biroului si ratelor la banca. Sau daca iti accepti soarta, sa devii prizonier de voie. Cunosc multi resemnati carora le place ce fac, sunt constienti de cat mai au inca de platit dar au o fraza pe care o zic cu satisfactie. Bai, uite unde am ajuns – da’ imi place. Eu am vrut!

Cam asa si eu.

“I always had an idea I might not earn as much as some of my friends, but it never really bothered me”

De-aia unii din noi, resemnati, n-o ducem extraordinar cu bai de sampanie dar o ducem bine! Cam ca dentistii, nu muzicienii.

Zilele astea nu m-am sinchisit sa scriu, sincer pentru ca nu aveam nimic interesant de zis despre Google Caffeine, nici despre FriendFeed, nici despre multe altele desi as fi putut – sunt ca un fel de norisori plutitori care dispar dupa ceva vreme si uiti ca s-au intamplat vreodata.

Dar am descoperit, pentru cei care si-l mai aduc aminte pe John Grant (fost ‘Brand Tarot’ blog, actual Greenormal), cuvantul inainte pentru o noua carte de-a lui ce o sa apara candva in 2010. Nu stiu cum sa il descriu mai bine pe John Grant decat in cuvinte simple si putine: om care a lucrat in marketing si apoi s-a reorientat catre ‘green marketing’ si cum sa ai o afacere prietenoasa fata de mediul inconjurator. A inceput cu ‘The New Marketing Manifesto‘ si a continuat cu ‘The Green Marketing Manifesto’ in care explica reguli simple pe care orice companie le poate aplica fara sa fie spalati pe creier cu concepte ‘eco’ de catre unii sau altii. Nu pot sa spun ca m-a pasionat cartea in sine desi am receptionat ideile dar pe alocuri avea cate un studiu de caz fascinant.

A doua carte se numeste Co-Opportunity si in principiu discuta despre faptul ca nu mai merge sa facem afaceri asa cum am facut pana acum si reorganizarea societatii pentru binele tuturor. Ceea ce o sa se intample in urmatoarele saptamani: capitole din carte vor fi publicate pe net pe PSFK iar John asteapta comentarii si pareri; prima ar fi ca nu mai e la fel de usor de citit ca GMM; asta sa fie problema, pana apar si celelalte capitole in care aflam de ce e greu sa fii ’sustainable’…pentru ca pentru multi e inca scump, doamna, scump si multi cred ca lumea nu observa.

Cum observa cineva,

Also, by the way, remember acid rain? The government totally got on that and fixed that. Someone mentioned that on the Daily Show last week and I thought “huh. oh yeah. that went away.” We should like make holidays or something when the government fixes something, instead of, you know, forgetting completely about it, only to go on to bitch about the next problem.

 Follow this space. E probabil mai interesant decat orice alta activitate.

Cand am scris insemnarea aia despre licenta, probabil bausem ceva sau eram extra entuziasmata de idee, plus ca am primit niste mail-uri cu vesnica intrebare ‘ce carti sa citesc?’. Ceea ce ma bucura, as putea sa fac inca o lista dar probabil o sa le enumar dupa ce imi termin eu propria lucrare. Pentru ca trebuie sa fie totul me, me, me. 

Tot legat de licenta, mi-am dat seama de o metoda geniala de a evalua literatura disponibila, si daca va treziti in imposibilitatea de a scrie un eseu sau o prezentare – sau pur si simplu va intrebati cum sa aveti propriile idei in afara de a copia de la altii sau a fi de acord cu ei – atunci sugestia mea e sa cititi cel putin trei pareri pe aceeasi tema. Daca trebuie sa gasesc un argument sa conving pe cineva ca a citi trei carti e mai bine atunci cand faci cercetari pentru studii, eseuri sau mai stiu eu ce, pur si simplu, hm, challenge your assumptions. Nu doar pentru ca asta e filosofia TBWA cu convetion, vision si disruption, dar pentru ca unele lucruri pot aparea in alta lumina cand te uiti la ele din alt unghi. De exemplu exista istorici care neaga existenta atrocitatilor lui Hitler; cum nu vorbim despre istorie, mie imi suna a pagini intregi din istorie lipsa, lor le suna perfect normal. Din moment ce nu-mi vreau blogul tainted by evil searches, va las sa descoperiti singuri.

In fine, chestia cu trei carti functioneaza in felul urmator: primesti un subiect, sa zicem care ar trebui sa fie definitia publicitatii si te uiti in trei carti. Sa zicem Yeshin – Advertising, Eliott & Percy – Brand Management si Keller – Strategic Brand Management sau ceva in genul. Fiecare are alta definitie. Unul include mass media ca mijloace de propagare a publicitatii, altul nu, unul zice ca termenul se refera doar la ceva ce poate fi cuantificat ca fiind metoda de promovare (exemplu fictiv).

1. Cand ai trei idei diferite despre ce inseamna un cuvant sau o idee, le pui cap la cap (eu am scanat fiecare pagina si apoi pus toate trei definitiile una langa alta)
2. Te uiti la cea care iti pare cea mai rezonabila si te gandesti la ce-i lipseste pentru a fi completa
3. Iti formulezi propria interpretare care sa acopere subiectul pe care vrei sa-l tratezi;

Am zis acum ceva vreme ca abia am timp sa scriu insemnari pe blog, de unde si absente cu zilele in care apar doar link-uri salvate pe delicious, am separat un blog (de fapt un tumblr blog) pentru tot felul de balarii din publicitate din afara. Evident e gandit pentru oamenii de care vorbeam mai devreme, daca au chef si timp sa asculte Asta ca sa nu mai intru in categoria ‘zicem ca e prost, da’ nu facem nimic’. So..

Advertising & Brand Management e ca un fel de link/photo dump pentru poze si alte idei din zona.