Coincidența face că ultima oară când am scris a fost ziua când am demarat un proiect lung și frustrant care mi-a mâncat  tot timpul dedicat serviciului, de la opt jumătate până la șase în fiecare zi. Am trecut printr-o stare de flux greu de descris în amănunt din cauza elementelor de confidențialitate, dar un lucru e cert: nu e ușor să termini un proiect atunci când trebuie să lucrezi cu două persoane proaspăt angajate și o a treia e pe punctul de a pleca din companie.

În luna asta în care nu am scris aici pe blog, lucrurile pe care le-am făcut la muncă se pot împărți în trei categorii: ori am fost în întâlniri lungi, ori am vorbit la telefon (sau într-un telefon mai degrabă), ori am scris prezentări.

photo

Perioada asta în care am fost atât de ocupată m-a făcut conștientă de un lucru: nu am luxul de a petrece mult timp gândindu-mă la un răspuns înainte să-l aștern pe hârtie. Trebuie să gândesc mult mai repede și mai bine. Pe cât de bine pot într-un timp foarte scurt. Și de fiecare dată când un răspuns dat pe fugă nu e suficient de bun, trebuie să fac mai bine data viitoare.

Starea asta n-a venit de una singură și nici n-a fost un răspuns la un mediu încurajator la serviciu; a fost mai degrabă efectul unui mediu în care n-am avut pe cine să contez și a trebuit să mă descurc de una singură. Mi-a adus aminte de prima lecție de înot pe care am avut-o în copilărie, când aveam vreo cinci ani și profesorul m-a aruncat în bazinul de zece metri când habar n-aveam ce e o piscină. M-am zbătut câteva secunde până mi-am dat seama că o fac degeaba, și am reușit să mă țin la suprafață doar când m-am relaxat. Așa că relaxatul în condiții stresante pare singura opțiune realistă, chiar dacă pare neintuitiv. Trebuie sa îți aduci aminte că dacă ai mintea mai relaxată îți vin soluții și idei mai bune, și să faci un efort conștient să te relaxezi atunci când restul în jurul tău e stresant.

Mi-a adus aminte de teoria lui Csikszentmihaly – de „flow” și stadiul în care îți faci treaba în mod aproape automat, concetrat și neîntrerupt.

Csikszentmihaly - Flow

În fracțiunea aia de secundă în care m-am panicat în apă n-am putut să fac sau să învăț nimic (low skill, high anxiety ca în imaginea de mai sus). Dar trauma momentului m-a ajutat să învăț ceva mult mai valoros: să mă relaxez și să am răbdare. Problema e că trebuie ani de practică până când devii stăpân pe cunoștințe și situație, până când răspunzi aproape instinctual și te regăsești în cadranul din dreapta sus (high skill, high challenge).

Sunt în faza în care internalizez căt de mult durează să capeți experiență ca să devii util și productiv la muncă. Trebuie ore și ore de muncă, de eșec, de verificat cu șeful și colegii, de greșit și luat de la capăt, cicluri de frustrare și euforie.

Dar experiența te ajută apoi să evaluezi și să ajuți și alți oameni, ceea ce mi se pare foarte tare. Pe măsură ce îmbătrânesc îmi dau seama că „cei tineri” trebuie să poată să vadă luminița de la capătul tunelului, să poată să vizualizeze recompensa orelor de muncă.

Pentru mine, beneficiile experienței sunt următoarele:

  1. Experiența îți dă perspectivă. Îți oferă posibilitatea de a vedea pădurea de copaci; un nivel de abstracție care nu îți e disponibil atunci când ești la început de drum și te pierzi în detalii („Ce sunt cifrele astea? Ce e numărul ăsta? E bine? E rău? Care sunt cifrele importante?”) sau iei decizii fără să te gândești la implicațiile lor. Când nu ai perspectivă, viitorul e un concept nebulos și problemele „nu mi se întâmplă/o să mi se întâmple mie”.
  2. Experiența te ajută să îți îmbunătățești cunoștințele mai bine și mai repede. Când ai văzut pădurea, știi unde o să întâlnești obstacole și ai o înțelegere mai bună a lucrurilor la care ești bun(ă) sau nu.  Cu cât mai devreme îți dai seama de lacunele de cunoaștere, cu atât e mai ușor să identifici momentele în care vei avea nevoie de ajutor și va deveni mai ușor să îl ceri și să-l primești. Juniorii clachează pentru că lucrează în incremente de o zi sau de o oră, dau de probleme pe care nu le-au anticipat și nu e nimeni în jur să ajute.
  3. Experiența te forțează să fii mai eficient. Îți influențează modul de lucru în mod pozitiv. Te face să începi cu lucrurile cele mai grele sau neplăcute dis de dimineață, pentru că altfel o să îți stea pe cap până la sfârșitul zilei. Dacă rezolvi cea mai grea sau apăsătoare problemă până în ora zece sau prânz, poți continua restul zilei mult mai detașat. Juniorii sunt fix invers; lasă ce e mai greu pe mai târziu, până la sfârșitul zilei, de obicei pentru că tentația de a bifa cele mai simple lucruri e mult prea mare (și oferă un fals sentiment de control asupra situației ).

Îmi place ce zice Seth Godin despre subiect: diferența dintre amatori și profesioniști e că profesioniștii sunt cei care lucrează, indiferent că au chef sau nu. 

„The notion that I do my work here, now, like this, even when I do not feel like it, and especially when I do not feel like it, is very important. Because lots and lots of people are creative when they feel like it, but you are only going to become a professional if you do it when you don’t feel like it. And that emotional waiver is why this is your work and not your hobby.”

Pentru mulți oameni serviciul e un șir de lucruri neplăcute pe care trebuie să le facă dacă vor să-și susțină o familie, un hobby, etc. Nu toată lumea își iubește munca (și mi se pare nerealist să ne așteptăm la asta) dar actul de a munci devine mai suportabil dacă poți să îți creezi condițiile fizice și mentale necesare pentru a ajunge în stadiul acela de flow în care nici nu-ți dai seama cum trece timpul.

Ideea (mai ales pentru juniori) e că oricine poate să devină profesionist. Trebuie să începi să faci ceva, orice. O să fie dureros și neplăcut o vreme până când nu mai e. Dacă încă e greu și dureros după o lună de efort, ceva e în neregulă. În cel mai rău caz acel ceva nu e ceea ce îți dorești să faci și măcar ai învățat ceva. Dar înainte să renunți, întreabă-te dacă ai făcut suficiente încercări ca să înveți și să primeși feedback constructiv de la alții. Un profesionist (sau o persoană care vrea să devină profesionistă) știe că munca nu se termină niciodată și că mereu există oportunități de a învăța lucruri noi și de a îmbunătăți felul în care lucrează.

Cealaltă extremă nu e plăcută și recomandabilă: dacă descoperi că o slujbă sau un subiect nu ți se potrivește deloc, e mai bine să renunți devreme (după 1-3 luni) decât să continui cu ceva care nu-ți place și la care nu vrei să fii mai bun ca să faci pe plac altora.  Dacă reflectezi asupra experienței ca să înveți din ea, nimeni nu poate să îți contrazică experiența, emoțiile și dorințele. O să fie mai bine pentru toată lumea dacă renunți și găsești altceva repede, decât să te simți deprimat și anxios într-un rol care nu te face fericit.

Dar nu e grozav să treci mereu de la un job la altul fără să aprofundezi sau să gasești ceva care să te intereseze sau pasioneze chiar. În condițiile alea, până și cei mai înțelegători șefi și membri ai familiei o să își dea seama că ai o barieră mentală – că nu vrei să depui efort sau că ai așteptări nerealiste de a fi susținut la orice pas, oricât de mic.

Nimeni nu va face munca pentru tine. Trebuie să o faci singur. Dar flow-ul se simte bine când ești profesionist și vei fi plăcut surprins de faptul că oamenii sunt interesați de cunoștințele și sfaturile pe care le poți da.

5 thoughts on “Diferența dintre amatori și profesioniști

  1. Buna,

    Te citesc de ceva vreme. Ce faci in momentul cand ceea ce faci nu te mai satisface profesional, dar material.Uneori apar lucruri inevitabile si chiar frumoase, dar uneori nu. Uneori nu simti acea bucurie pe care ar trebui sa o mai simti din cand in cand.

    Renunti si pleci? Sau te chinui de dragul a ceea ce a fost?

  2. Cred ca modul de lucru e influentat si de bioritmul personal.Sunt persoane care nu “functioneaza” bine dimineata, indiferent cata experienta ar avea, si atunci pentru ele este indicat sa inceapa cu lucrurile simple care nu necesita efort intelectual deosebit si sa lase lucrurile mai grele pentru a doua parte a zilei cand “functioneaza” la capacitatea maxima.
    Auzisem mai demult ca in unele tari asiatice se tine cont de bioritmul personal si impartirea in schimburi se face in functie de el. Poate ca n-ar fi o idee rea.

Comments are closed.