Rework

 

REWORK | Editura Publica.

O cărticică ce ar trebui citită şi luată mai în serios de mai multă lume. Zic asta pentru că ştiu că cei care nu au neapărat nevoie de ea au citit-o deja, chiar dacă au o slujbă mult mai satisfăcătoare decât 99.9% din restul populaţiei.

Pare oarecum antagonistic să spui unor oameni din România să nu se omoare cu munca atunci când nu prea există dovezi că se desfăşoarî foarte multă muncă în general, aşa că o să zic că nu cred că ăsta e scopul ei. Scopul ei e de fapt să te îndemne să munceşti, dar să munceşti mai bine şi nu ca un sclav.

În esenţă să eviţi momente de genul ăsta în care oamenii se lasă cuprinşi de mitul muncii grele:

„Eu însămi am scăpat, ca prin urechile acului, de obsesia tinerilor de a se realiza în multinaţionale, foar­te la modă în 2001, când am terminat ASE-ul. Am şi fost la nişte interviuri, care m-au îngro­zit, pur şi simplu. Îţi cer să le povesteşti şi vise­le, sunt întrebări prea personale, prea scormo­nitoare. Toţi prietenii mei au trecut prin asta, am crescut cu poveştile lor. Soţul meu a plecat din câteva multinaţionale, acum are afacerea lui. Si mama e o victimă a acestui sistem, a lucrat în bănci, o vedeam mereu dărâmată de oboseală, încercănată, epuizată. Muncea de dimineaţa până seara, inclusiv în week-end. Într-un final, şi-a dat demisia. Din toate aceste detalii, chiar am încercat să înţeleg mecanis­mul infernal care ne poate arunca în muncă fără limite. Stilul corporatist mi se pare, sincer, un fel de spălare pe creier. Îţi furnizează chiar şi o familie, împachetată frumos, sub formă de team building sau ieşire în cluburi, ca să nu mai ai de ce să mergi acasă”.

Revista Flacăra + “Bună, mă numesc corporatist şi sunt workaholic”

Şi ca idee, nişte mituri din publicitate:

1. E bine să munceşti multe ore, pentru că înseamnă că reuşeşti să termini mai multe lucruri. Nu, muncitul în exces cauzează stres şi anxietate. Nu am statistici din România, dar dacă cel puţin 20% din oameni iau zile libere şi vacanţe pe motiv de stres şi oboseală, cu siguranţă nu beneficiază nimeni. Nici oamenii, nici companiile, nici economia.

2. Orele suplimentare sunt răsplătite. Nu. Nicio agenţie nu plăteşte pentru ore suplimentare. Ceea ce duce la câteva concluzii: ori termini ce ai de făcut în timpul pe care îl avem toţi la dispoziţie, ori stai peste program şi nu dai vina pe alţii pentru asta, ori (dacă e din cauza managementului defectuos) faci ce-ţi stă în putinţă să pleci sau să sesizezi nereguli şi dacă nimeni nu se trezeşte, să pleci sau să înduri situaţia fără să-ţi crească tensiunea până se iveşte o oportunitate.

3. Oamenii “ştiu” cine munceşte din greu şi cine nu. Nu, lumea nu poate să ghicească, lumea e prea absorbită de propria persoană ca să vadă cine vine primul şi pleacă ultimul (am mai zis asta acum ceva vreme apropo de echilibrul subţire dintre viaţă şi muncă). În esenţă, dacă nu e vorba de ei, oamenilor nu prea le pasă. Cine speră să fie “observat” trăieşte o mică iluzie ca un balonaş de săpun care o să se spargă cu prima ocazie favorabilă. Dacă vrei să fii recunoscut pentru eforturi, deschide gura să vorbeşti sau altcineva o s-o facă înaintea ta.

4. Lumea admiră “workaholicii” – nu, cel mai probabil cred că sunt prost organizaţi sau lenţi. A nu se confunda cu situaţia biroului şi aiureli de genul “un birou plin de prostii e semn de persoană leneşă” sau mai ştiu eu ce.

5. Clienţilor le plac oamenii care lucrează peste program, pentru că lucrează pentru ei. Nu, nu, nu, atâta timp cât bugetele o să fie remunerate pe baza numărului de ore muncite, clienţilor nu le plac agenţiile care vor să renegocieze sumele. Cine lucrează în publicitate şi n-a înţeles cum funcţionează agenţia şi ce structură are, să ia primul account manager sau director şi să-l tragă de mânecă să îi explice. Un client plăteşte pentru 40 de ore din viaţa unui copywriter sau a unei echipe. Când echipa lucrează 80 de ore în condiţiile în care nimeni nu le-a cerut asta în mod expres (schimbări de ultim moment, panică sau mai ştiu eu ce), atunci sumele nu se renegociază. Ce-ai făcut cu orele alea e treaba ta.

E un mod cinic de a privi lucrurile pentru cei care nu vor să înghită modul ăsta de lucru (şi nu toată lumea îl înghite), dar revin la ce zicea cartea: ideea nu e să munceşti ca un sclav, ci să munceşti mai bine în orele pe care le ai la dispoziţie. E o slujbă ca oricare alta, nu e neapărat toxic, dar uneori se întâmplă şi nu modelul e de vină. PEBKAC. 😀

Cam atât.