Arhitectura fericirii

Eu (pentru ca asa incepe orice propozitie egoista) urasc o gramada din chestiile care le plac multora dintre noi. Nu mi-au placut niciodata extraordinar de mult cartile; cand eram mica abia daca citeam pentru ca aveam net si jocuri si alte balarii cu care sa imi ocup timpul dar candva, avansand spre varsta de 20 de ani m-am luminat si am inceput sa citesc. De ce nu stiu. Initial citeam foarte mult si foarte stufos despre publicitate, branding, alte chestii si eram foarte entuziasmata de subiect. Genuinely, si acum sunt entuziasmata daca e subiectul potrivit dar a intervenit si cunoasterea empirica care a amestecat chestiile despre care citeam cu chestiile pe care le traiam.

Am o lista cu o gramada de carti ce le zic tuturor ca trebuie sa le citeasca atunci cand de fapt ele ar trebui citite. E la latitudinea fiecaruia sa le citeasca daca vrea, nu cartile sau nici diplomele te fac destept dar ajuta daca le interpretezi cum trebuie ­čśÇ

O alta chestie pe care am ajuns sa o urasc este sa termin de citit o carte al carui intreg subiect sau a carei idee principala poate fi rezumata intr-o singura propozitie. Sau fraza. Mai multe propozitii. Oricum ceva banal.  Candidatii mei favoriti sunt*: Seth Godin, Malcolm Gladwell, Alain de Botton. Plus altii la care mi-e greu sa ma gandesc acum. Alain de Botton insa e o alta categorie. Daca Seth Godin si Malcolm Gladwell au carti care imi dau senzatia ca ar incapea in cateva insemnari pe blog, ma gandesc la numarul de pagini, cine cat intelege, cine are nevoie de poveste, cine are nevoie de bulletpoints ca in powerpoint ca sa inteleaga, cui ii trebuie analogii si ca trebuie, totusi, sa se vanda multe exemplare. La Alain de Botton cartea e ca o poveste. Poate un eseu fara vreo concluzie bine conturata dar din cateva idei pe care le stiam deja si el le-a cercetat sau despre care s-a interesat cel putin, a reusit sa construiasca niste carti pe subiecte mondene.

Dar nu e nicio crima daca luati si cititi ‘Arhitectura Fericirii‘ de acelasi autor pe care il citeam intr-o vacanta vorbind despre nevoia noastra disperata de a avea cat mai mult, ca nu ne-ajunge. Si de ce suntem egoisti. Criticii vor spune ca spune o gramada de platitudini dar cel putin eu cred ca zice mai putine decat Gladwell si Godin la un loc; atunci cand le exprima compenseaza inca si cu ceva util ce nu stiam sau mi se pare interesant. Ceea ce, in definitiv, e unul din scopurile mele cand citesc ceva: sa aflu lucruri noi.

Nu ca sa ne amagim ca traim intr-un bloc ca o cutie de conserve, cutie de chibrituri sau ce-o mai fi, ci pentru ca in esenta omul sfinteste locul dar trebuie mai mult decat atat ca sa ne simtim bine (fara sa fim frivoli, cum zice recenzia). Si ca tot vorbeam de recenzii, inca doua la ‘Eseuri de indragostit‘ si ‘Consolarile filosofiei’ (daca titlul primei nu v-a convins, a doua chiar nu e atat de rea precum suna).

Poate ca o citesc degeaba. Da’ imi face placere.

* fara nicio ofensa inteligentei lor si faptului ca desi este dureros de evident, macar cineva s-a gandit sa publice o carte pe cand noi muritorii de rand citim si luam la cunostiinta.

Cum se face treaba

Imi place foarte, foarte mult Stanley Kubrick. N-as putea spune ca sunt genul de fan care sa ii tina minte toata filmografia si sa o povesteasca dintr-o singura rasuflare, dar am admirat intotdeauna fiecare cadru din fiecare film de-al lui pe care l-am vazut, nefiind niciodata in stare sa aleg un favorit. As zice ‘Full Metal Jacket’ dar ar insemna ca asta sa nu fie corect fata de celelalte, la fel de bune luate ca atare.

Nu sunt nici genul de persoana care ar putea sa se uite la un film de doua sau mai multe ori, in mod obsesiv, dar as putea sa ma uit la cadre si mici fragmente ori de cate ori am chef. Pentru ca de foarte multe ori te atasezi asa, doar de o scena, ai putea sa o urmaresti de un milion de ori fara sa trebuiasca sa vezi tot restul. Chiar daca stii ce urmeaza, acela este un mic ‘point of no return’ pentru tine. Sau ma rog, doar pentru mine poate.

Mi-au placut intodeauna filmele carora le puteai da interpretarea proprie sau care se dezvoltau pe mai multe planuri, nu erau plate, care puteau da nastere unor mii de conversatii in urma lor, nu doar un banal ‘Si cum ti s-a parut?’ – ‘Misto filmul’. Si alea sunt bune, dar pentru altceva. Pentru zece filme pur amuzament, m-as uita si la un film solid sau cam asa ceva.

Ei bine, Eyes Wide Shut imi placuse mie foarte mult la vremea lui. De ce n-as putea sa spun, ar insemna sa scriu prea mult cand deja scriu destul, dar tot atunci, am vazut cum bloguri dadeau nastere la propriile interpretari ale scenelor, decorului si toate cele. Nu exista YouTube atunci si din pacate si Kubrick a murit la 70 de ani, dupa ce a filmat Eyes Wide Shut. Imi placuse, desi aveam o aversiune fata de cuplul Cruise-Kidman, inca mai am pe fiecare in parte acum dar nervii mei deoparte, e un film foarte tare.

Poate multi nu sunt convinsi ca e un film foarte tare, evident e o parere pur subiectiva.

Dar azi, in seara asta, uitandu-ma din nou la 2001: A Space Odyssey, m-am mai gandit un pic la Kubrick. Si intamplator am dat peste un documentar care studia modul de lucru al lui Kubrick inainte de a face un film.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VnoBdgxwTPU]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6oivVc2LwNQ]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WVtbx17NwGs]

Kubrick si-a umplut casa in care a murit (din cauze naturale) in Hertfordshire cu o gramada de cutii. Cu ce? Cu poze. Mi si mii de poze, facute de el, de fotografi – interioare, case, cafenele, decoruri, porti, arhitectura, absolut totul a fost documentat. Imagini panoramice, poze cu magazine de costume, peste 30,000 de poze in total doar pentru filmul Eyes Wide Shut dupa cum relateaza fotograful care i le-a furnizat.

Ce e fascinant este modul in care familia lui povesteste despre cum lucra: spre deosebire de altii, nu era niciodata prea ocupat, nu isi inchidea usa la camera, nu cerea liniste. Putea fi intrerupt oricand, de oricine. Se uita la fiecare poza pe care o primea si studia in amanunt fiecare colt, fiecare cotlon, fiecare detaliu. Era mereu entuziasmat de ceea ce facea – altfel cine si-ar umple casa de cutii cu poze si s-ar uita la atat de multe pentru un singur film?

De multe ori mi-as dori sa fie la fel in momentul in care facem o reclama. Sa nu fie o zona doar pentru ca ne e prea lene sa cautam alta. Sa nu fie ‘celalalt model’ care nu se afla pe piata doar pentru ca asta pe care il avem noi da mai bine pe film. Sa nu fii niciodata prea ocupat incat sa refuzi sugestii sau modificari sau orice alta mica intrerupere.

“Stanley had a hard time keeping up with himself.”

Ei na!

Acum c? mi-a revenit cheful de scris, m?rturisesc c? mai citesc câteva bloguri despre arhitectur? ?i design interior, evident bloguri limitate la aspectul estetic al lucrurilor ?i nu chestii de am?nunt. Cum ar veni m? uit la poze (c?ci majoritatea asta sunt) ?i citesc ?i pu?inul text când vine vorba de apartamente sau decora?iuni interioare. Nu c? a? fi eu marea decoratoare sau student? la arhitectur? sau mai ?tiu eu ce, nici nu îmi permite locul foarte mult dar dac? tot am timp liber la dispozi?ie, o iau ca pe o form? de entertainment, ca ?i cum te-ai uita la un catalog IKEA câteva minute pe zi, s? zicem aproape în fiecare zi. Dac? e s? not?m lucruri pe care internetul le-a schimbat, asta ar fi unul. Înainte trebuia s? m? duc în magazine ?i prin diverse locuri ca s? v?d mobil? sau ustensile care s? îmi plac?, drag? internetule, I love you to bits pentru chestia asta.

Unul din ele se nume?te ‘Apartment Therapy‘ ?i e orientat foarte mult pe apartamente din New York, mansarde ?i alte prostii. Mai pu?in relevant. E oarecum o surs? de inspira?ie ieftin?, alternativ? la a avea c?r?i despre design de interior prin cas?. ?i alea ├«mi plac ?i poate vreodat?, c├ónd o s? am locul ?i banii s? cump?r toate c?r?ile fancy o s? mi se scoale ├«ntr-o zi s? le iau pe toate. P├ón? la urm? a?a cum zice o forma?ie de aici, ‘we’ll live and die in these towns‘, ├«nlocuind ‘towns‘ cu ‘houses‘ sau ‘apartments‘ dup? caz.

Ar?t├ónd respectivul blog unei prietene, m-a ├«nt├ómpinat remarca ‘apartamentul meu n-o s? arate niciodat? a?a’. Adic? sute de apartamente de pe lumea asta arat? destul de frumos, evident nu c? ?i cum ar fi fost scoase dintr-un pictorial Vogue pentru decora?iuni interioare sau Elle Decoration. Majoritatea sufer? c? nu vor avea case pe marginea lacurilor, ├«n v├órf de munte ?i cine ?tie pe unde altundeva cum arat? ├«n reviste. B? (voi ??tia care nu sunte?i cocalari), nu mai suferi?i pentru c? nu ve?i avea niciodat? bani de a?a ceva, uita?i-va pu?in la imaginea de ansamblu. Revistele astea sunt ca un fel de gatekeeper pentru tot ce ├«nseamn? scump, pl?cut din punct de vedere estetic ?i a?a mai departe. Pe ideea asta ├«?i construiesc brandul p├ón? la urm?. Vanity Fair e tot Vanity Fair ?i Wired tot Wired. Dac? e s? deprimam oamenii, le ar?t?m graficele cu pozi?ionarea revistelor ├«n pia?a revistelor pentru femei.

Revenind la idee, ‘apartamentul meu n-o s? arate niciodat? a?a‘. E ├«ntr-o zon? care arat? a?a ?i a?a. O carte mai veche spunea c? toat? lumea e ambi?ioas? ?i c? nim?nui nu-i lipse?te tr?s?tura. To?i suntem ambi?io?i s? lu?m coroni??, s? fim mai destep?i c? vecinul, mai frumoase, mai simandicoase etc. ?i c? niciodat? oamenii n-o s? spun? ‘nu’ la lucruri pe care ?i le doresc. E o problem? de ce se ├«nt├ómpl? pe drum b?nuiesc. Dac? n-ai timp, timpurile ‘astea ├«n care traim’ au f?cut absolut totul o comoditate disponibil? tuturor. ├Ä?i angajezi un decorator interior care ├«?i face totul. Str├óngi cureaua, renun?i la o pereche-dou? de pantofi, un parfum mai scump, o hain? ?i ├«?i faci apartament ‘de revista’. Nu vrei s? renun?i la ele, nu te pl├ónge c? apartamentul t?u arat? banal. Pune m├óna ?i f? ceva de unul singur. Dar e mai simplu s? zici c? ‘n-o s? arate niciodat? a?a’. P?i vrei sau nu? Ah..da…dar stii….of! Taci ├«n … (sorry dad)